Ioan Florin Stanciu - Scrisorile dobrogene IAVAŞ...IAVAŞ

 

Ioan Florin Stanciu - Scrisorile dobrogene

IAVAŞ...IAVAŞ

Când noi, a Turchiei floare, Într-o slavă stătătoare, Dăm cu sîc, din Isarlîk!  Ion Barbu

 

După cum scris a rămas, pe la sfârşitul lui decembrie 1705, printr-un extraordinar record al acelor vremuri, o foarte grăbită solie a principelui Transilvaniei Francisc Racoczi II a ajuns în numai două săptămâni, de la Borşa Maramureşului şi pânăăă-hăhăăă la Babadagul turcovalahiei, tată, unde a fost găzduită cum omni honore, de către taman Iusuf Paşa, beilerbegul de-atunci al locurilor sfinte islamice de peacolo, numite şi Mecca săracilor.

Iar, cum solii transilvani purtau asupră-le şi două bune scrisori de recomandare de la Antioh Cantemir, domnitorul cu firman al Moldovei, li s-a orânduit în numai trei zile un conac primitor şi curat, unde au fost conduşi cu alai de către însuşi afendi Regep Halil, marele dragoman de la Saray, care s-a asigurat cu ochii săi că nu le lipseşte nimic dintre cele trebuincioase unor oaspeţi de seamă, orânduind ca starostele-ciorbagiu al oraşului şi salam-ceauşul paşei să vegheze neîncetat la desfătarea şi răsfăţul ghiaurilor, cu toate că destinaţia lor era Marele Han de la Crîm, unde li se vestise deja sosirea pentru cea dintâi zi a anului 1706, astfel încât principele transilvan să-şi primească la timp ajutorul ostăşesc promis, ca să-şi păstreze cumva şi viaţa, şi tronul De aceea, vrednicii mesageri de la apus îndemnaseră-în mare iureş, cu mare osârdie multă, prăpădind nemilos, prin imala încleiată-a Vallahiei şi vreo cinci cai de poşte, dar reuşind uimitoarea performanţă de a străbate drumurile scufundate-n gloduri şi zloate, de la Iaşi, la Măcin, cu fioroasa trecerea Dunării, cu tot, în numai cinci zile. Măcar că, fără să cunoască tabieturile şi melicurile orientale, au pornit cu graba şi s-au întâlnit cu zăbava. Întrucât, după ce s-au cuibărit în mosafirlîcul turcesc, la 20 decembrie, într-o miercuri, şi-au petrecut toată ziua următoare cu primirea şi domolirea marelui Bostangiubaşa, grozav împuternicit al Paşei de la Silistra cu paza hotarelor şi cu toate celelalte taxe drept cuvenite Măritului Padişah (olarak tacsîldarîm). Drept pentru care, după ce funcţionarul imperial li s-a înfăţişat în toată slava sa aliotmană, împreună cu cadiul local şi alţi vreo şepte başbuzuci de adunătură, le-a şi poruncit numaidecât olăcarilor apuseni să-i înainteze o dare de seamă cu întreg calabalîcul pe care taman ce-l coborâseră de pe cai: parale, arme, metalîc, scule, bulendre de preţ şi orice alt obiect de ariş-veriş:

 – Ioc sîfîr, bre!, încheiase oarecum ciufutpezevenghi başbostangiul partidului de guvernământ, după ce toţi talerii şi arginţii aflaţi prin buclucurile călă-torilor trecuseră cu ana-sîna, la babana sa teşcherea cu cotizaţiile voluntar-obligatorii ale bătrânului tacsîldar. Dar cum împăcăciunea, mascarlîcul şi păstrarea vicleană a aparenţelor erau la mare preţ, pe-acolo (şi-atunci, ca şiacum) în ziua următoare, au şi dat buzna în smerit buluc tot soiul de slujbaşi mai mari sau mai mici ai consiliului judeţean, dim-preună, se pare, cu ceauş-culucii preaplecaţi ai alai-beiului de gardă, care au revărsat prin toate odăile un fluviu de zacarnadele nemaivăzute: baclavale, dulceţuri, halvale, plăcinte, gogoşi, pandişpane, rahaturi, tăvălite cu toatele-n pulberi de candel sau în grele siropuri din smochine cu miere, ca să le amintim doar pe cele dintâi. Astfel încât fiecare odaie a conacului de popas se transformase zorzor-zor într-o revărsată dugheană de cofeturi orientale, greu de închipuit pentru generaţia fast-food, de acum. Apoi, într-un veşnic zaiafet cu manele şi cadâne avan legănate din tururi şi burice, au tot sosit alte şi alte gemuri, siropuri, spumă de bragă, precum şi năucitorul kumîs fermentat în magiun şi-n rare nectaruri de Gange, asemeni nesfârşitelor Grădini de răsplată ale Profetului şi ale desfătărilor veşnice. Şi tot aşa, din zamparlîc, în zaiafet, până-n prima duminică-seara, când totul s-a transformat în coşcogeamitea kurban-bairamul, care-a ţinut treaz întreg oraşul şi-o bună parte dintre împrejurimile sale, căci au sosit tremurând din toate balamalele, şi cele o sută de giugiuchurii dansatoare de la harem, dimpreună cu alţi o sută de miuzisienlari neobosiţi; cu cobze, lăute, gaide, canam-ţambale, dairele, darbuci, naiuri, dufarmonici, precum şi încă altele, multe, necunoscute nouă.

Numai că taman pe la miez de noapte,aşa, când tunul balimez de la turnul de strajă a cutremurat lumea cu tunetul său, neaşteptat, grăbiţii diplomaţi şogorani şiau dat seama ca printr-un vis că acesta preamărea festiv trecerea în noul an şi că, iavaş-iavaş, risipiseră-n kief cu manele şi cu plăcinte, cam tot timpul preţios pe care-l câştigaseră alergând de-a buşilea şi cu ochii scoşi, prin mlaştininişul învârtoşat al drumurilor de la Kara Iflak. (Cam tot alea pe care se călătoreşte şi astăzi, fie vorba-ntre noi)

Ca urmare, după încă un somn învălmăşit pe covoare persane, dar rău muncit de ticăloşia infamiei şi cu dezonoarea în suflet, şogorul austro-ungar Gaşper Morkobella reuşise totuşi să trezească cu chiot şi vai un turtit serdar de ieniceri cam balcîz-buhăit, pe care-ar fi vrut să-l urnească cât mai degrabă, la Iusuf-paşa, cu o cerere foarte urgentă de imediată audienţă diplomaticească; numai că turcălăul, rău sîcîit şi aman sictirit, îi răspunsese cu ochii-n gură, că Măritul Paşă-al sangeacului, după un mai vechi şi trainic bîzdîc al său, plecase deja, la prima vânătoare a anului, prin pădurile desfrunzite de crivăţ şi că atunci când se porneşte aşa, cu întreg alaiul, şade cel puţin o săptămână pe dealuri, unde, în rarele seri mai limpezi-albastre de ianuarie, pune câteo lighioană întreagă-n proţap, halindu-i hălcile cele mai gustoase chiar acolo, la botul calului, cu chiote vitejeşti şi-n cântări hăulite de daibuci şi de gaide dezlănţuite, frumos îngânate de către dobele hăitaşilor din pădure.

Zamparagea mare, bre, cu chiulaba şi gazel, pentru că, uite, nu arde nimic, nicăieri!, iar cine se tot prăvăleşte-n zdroabă şi trudă, pe lumea aceasta, ca să dea mai degrabă năvală la porţile desfătării, le găseşte mai mereu frecate, căci şi Profetul nostru, Mahomet, „lăudat fie-i numele până-n marginile de dincolo-ale lumii şi-ale vremurilor”, mai aţipeşte şi el câteodată, pe perna lui din mătasă brodată-n lumină de lună, galeş legănat de cântarea celor o mie şi una de mii de hurii drăgălaşe şi cu ochi de safire-înstelate, care, iată, chiar acum se zăresc licurindu-şi argintul, acolo, departe, în al şaptelea cer, jur-împrejurul Înfricoşatului Divan al Judeţului veşnic. Ceatâta zor şi zor în zadar, bre pehlivan!, a mai gâfâit turcul, dând să se culce la loc, greu surmenat de nerăbdarea nemaivăzută-a balamucilor ăstora de ghiauri fără somn. După care-au venit alte plăcinte şi alţi miuziclari, căci cadânele cele tinere zăceau încă prăpădite prin colţuri, pe praguri, pe trepte şi pretutindeni altundeva, pe unde nici cu gândul n-ai fi gândit.

Şi tot astfel, încă vreo săptămână, până când li s-a înfăţişat cu fes galben, brâu cîrmîziu şi cu şalvari mai verzi, decât ştevia crudă însuşi afendi Selim Hakimbaşi, medicul şef de la Serai,ca să le spună că Paşa s-a întors la Galată, cu mare şi bună pradă, dar, auzind de poftele îndelung repetate ale musafirilor, s-a cam melanholit şi-a poruncit numaidecât ca însuşi hakimbaşul său, personal, dimpreună cu toţi doftorii săi disponibili să-i examineze foarte atent pe toţi duşmanci-ăia de bozgori dilii, ca să nu poarte cu ei vreo boleşniţă din cele ruşinoase, ştiut fiind că ghia-urii-ăştia de la Viana sunt doar nişte scârboase belele destrăbălate – adică niscai „haimanale curvare şi pidosnice, de dincolo de Grădina Destrăbălării”, după cum drept i-a numit preaînţeleptul Evlya Celebi, într-una dintre nesfârşitele sale cărţi de călător pe toată faţa pământului locuit. Aşa că, ciatpat, încă o zi preţioasă s-a scurs cu aceste cercetări mult prea gingaşe uneori sau mult prea avântat înghesuite prin colţuri, ca să nu mai vorbim deocamdată chiar despre tot ce s-a făcut şi cea mai urmat.

Numai că între timp, nobilul Racoci Franţ al doilea (şi ultimul), aşteptând zadarnic ajutorul tătarilor de la Crâm, a fost copleşit de moscali, astfel încât, abandonându-şi toate năzuinţele sale de grabnică maiestate, a fugit numa-n şalvari, peste graniţă, proptindu-se tocma-n Cracăul leşesc, pe unde mai rătăciseră, se pare, şi mulţi alţi vechi tovarăşi de-ai săi, tot aşa de înţelept turciţi şi ei, cu alte diferite prilejuri. Dovedindu-se astfel, încă o dată că toţi cei ce nu-şi cunosc istoria riscă să o repete, după cum se spune şi la morala fabulei Iar atunci, la ce să ne mai mirăm şi noi ca tolomacii, pe-aicilea, că procesul pentru tâlhărie, şarlatanie şi alte încă o sută de matrapazlîcuri dovedite, al başlengherului fanariot Mazăre a strâns peste zece ani de amânări succesive, aşteptânduse, pesemne, mai dreapta judecată-a Profetului sau a întunecatului său înger exterminator Jabrail, de-al cărui iatagan încruntat, niminea şi nimic nu te poate scăpa pe lumea aceasta, în afară numai de vreun tîlhar de miliţian cu diplomă în magistratură, primită prin poştă de la fără frecvenţa serală a Fabricii de viziri şi cadii de la Ciorogârla. Drept pentru care: – Siktirim, bre, tolomaci şi spor la rahat!, lear fi glăsuit, cică, Răducan Mazarlîc, la ultima sa plecare de pe aeroportul Kogălniceanu, adresându-se cu ochi galişi de crocodil, către aligatorii săi rău damblagiţi de foame, de la mahalaua Anadalchoi şi până-n dăbulenii Deliormanului.