POVESTEA
FRUMOASEI CU OCHII VERZI
Motto:
Așa era pe timpul când în țară nu încremenise surâsul pe buze
Când sosirăm la Brașov l-am găsit pe
Cincinat Pavelescu la cofeterăria Flagner, în tovărășia unei domnișoare blonde,
cu ochi albaștri-verzui, o apariție destul de estompată, lipsită de
personalitate. Singuru-i merit, de care nu putea fi făcută responsabilă, era
tinerețea de 19 ani, contrastând cu „maturitatea” de 60 de ani a maestrului.
Prezentările s’au desfășurat protocolar, precum îi plăcea lui Cincinat să fie
în toate împrejurările.
– Logodnica mea, domnișoara Andricu, dl și
dna Manzatti.
Călcând legile politeții, atât eu cât și
nevastă-mea am scăpat o exclamație de uimire, destul de bine auzită, un fel de
„ah” cu nuanță mai mult de spaimă decât de bucurie. Cincinat se logodise fără
să ne spue. Cât despre aleasa inimii, pe lânga poetul chel, dolofan, cu
tâmplele albite, logodnica părea o strănepoată din prima căsătorie.
Au fost câteva clipe de expectativă. Nici
unii nu deschideam gura. Ne scrutam cu reciprocă neîncredere.
Logodna cu domnișoara Andricu era una
dintre loviturile lui Cincinat, o lovitură pe care și-o dădea mai mult sie
însuși. Se căsătorise pe vremuri, la Paris, cu Alice Viardot-Garcia, o
cântăreață descendentă dintr’o familie de celebri muzicieni, cu care nu mai
conviețuia de ani de zile din pricina gravelor neînțelegeri ce le otrăveau amândoura
viața. Totuși, divorțul nu se produsese și iată-l pe maestru proaspăt logodit
cu o fetișcană oarecare, cu verighetă în deget, aspirant la bigamie, deși
cunoștea tainele justiției și sancțiunile, fiind procuror general la Curtea de
Apel din Brașov. Despre logodnă nu suflase nimănui niciun cuvânt. Se jena pe
semne.
Simțindu-se fulgerat de priviri vrăjmașe,
își luă rămas bun dela Domnișoara Andricu. Noi făcurăm la fel. Și încântați de
despărțire, braț la braț doar cu maestrul, ne îndreptarăm către locuința sa,
prin străduțele tulburătoare ale cetății Brașovului. Atacul îl începu
nevastă-mea:
– Bine, Cincinat, nu ți-e rușine să faci
asemenea gugumănii la vârsta ta?
– Ma chère, voi nu vă dați silința să mă
descifrați. Am și eu nevoe de un suflet să mă priceapă.
– Și n’ai găsit un suflet mai bătrân de 19
ani? Să știi că te faci de râs!
– Exagerezi! Nu se prea cunoaște diferența
de vârstă. nu uita că eu sunt poet. Pentru mine timpul s-a oprit în loc de
mult.
Într’adevăr, vitalitatea și exuberanța lui
erau neîntâlnite. Ne contopeam în aspirații deși, la rândul nostru, eram cu mai
bine de 30 de ani mai tineri. Ca și un instrument, Cincinat își strunea
sufletul după împrejurări și oameni.
– Apoi, zise maestrul sceptic, cred că nu
mai am prea mult de trăit. E poate ultima plăcere ce mi-o acord. Ieri am fost
la ghicitoare. Mi-a spus să mă păzesc de lichide că voi muri „de apă”. Sunt
superstitios. Până una alta, am desființat apa dela masă.
Era de prisos să-l mai mustrăm. Bucuria
întâlnirii cu el fusese prea mare, iar gândul că vom petrece câteva zile la
poalele Tâmpei în spumoasa lui tovărășie, ne îmbăta ca și vinul de Târnave cu
care ne întâmpinase.
Cu greu ne-am despărțit după o săptămână
pornind încărcați de amintiri și daruri către Capitală. Începuse toamna. Pela
Valea Largă, Posada, Comarnic și până dincolo de Câmpina, trenul aluneca
printre dealurile și munții ruginii, pictați fantastic în nuanțe ireale,
desprinși parcă din ciudățeniile lui Walt Disney.
Peste o lună, un telefon al Președintelui
Safirescu dela Curtea de Apel din Brașov ne dădea uluitoarea veste a încetarii
din viață a lui Cincinat. Îl omorâse o hemoptizie violentă pe când intrase în
baia fierbinte, un cancer la plămâni, neștiut și nebănuit. Maestrul murise de
apă, după cum îi prezisese ghicitoarea.
Cu Aurel Garoescu, Secretar General al
Ministerului de Justiție și cu Horia Oprescu, Directorul Cultural al
Municipiului București, toți prieteni nedespărțiți, hotărârăm să facem
trubadurului, Laureat al Premiului Național de Poezie, o înmormântare demnă de
numele său.
***
În capela cimitirului Bellu din București,
în acel sfârșit de Novembrie 1934, era și mai frig decât afară. Ceața pătrundea
prin ușa larg deschisă, amestecându-se cu fumul lumânărilor și al tămâii
cădelnițate de Arhimandritul asistat de cei șase preoți. Zeci de coroane în
numele regelui, al guvernului, al instituțiilor culturale, dar mai ales
nenumărate jerbe și buchete din partea sutelor de admiratori anonimi,
împodobeau catafalcul pe care maestrul dormea senin. Își conservase acel rictus
de ironie în colțul gurii, pe care îl prinsese inegalabil sculptorul Oscar
Sphaethe în bustul ce trona ca și un faun prin parcurile aristocratice din
Capitala României.
Lume multă, mai cu seamă femei, veniseră
să aducă un ultim omagiu celui ce încântase o generație cu farmecul și grația
unui catren, a unui madrigal sau sonet, ori cu amiciția seducătoare și verva
neîntâlnită.
O viață întreagă magistratul Cincinat
dorise să ocupe un post în București. Prin formație și esența lui spirituală,
aparținea Capitalei. Și totuși, în ciuda legăturilor cu Palatul, cu mai-marii
țării, nimeni nu izbutise să-l transfere la București. Cel mai apropiat loc îl
avusese la Buftea, unde acceptase postul de jude-supleant într’un biet sat,
deși avea grad de Consilier de Curte, doar din dorința de a fi cât mai aproape
de Capitală, unde venea zilnic cu bicicleta sau cu trenul.
Miniștrii de Justiție și colegii îl cam
persecutau pentru că îi înțepa cu epigramele sale. De pildă, după ce ieșise
dela o întrevedere cu un director al personalului, fost avocat, Cincinat îi
dedicase o epigramă, care în niciun caz nu avea darul să-l flateze:
Fiindcă
tăceam, deși cu rost,
Fabriciu
mă crezuse prost.
Tot
astfel eu l-am socotit,
Dar…
numai după ce-a vorbit.
Un ministru de justiție avea o tânără
amanta, căreia acelaș binevoitor epigramist îi consacrase următorul catren, ce
i-a atras mutarea la Lerești de către înaltul personaj:
Dacă
ți-aș face-o epigramă,
Tu
ai ceti-o orișicui.
Dece
nu pot să-ți fac, dudue,
Ceva,
să nu spui nimănui?
Desigur că împungându-i, nu îi putea
apropia pe superiori, cu atât mai mult cu cât inteligența și suplețea nu sunt
întotdeauna virtuțile celui mai mare în grad. Astfel stând lucrurile, maestrul
pereginase din loc în loc, prin sate și orașe de provincie, fără a-și împlini
dorința ce-l ardea ca lingoarea, de a fi transferat în Capitală.
Printre cei ce rostiră discursuri la
înmormântare, a impresionat cu deosebire bătrânul Jean Th. Florescu, fost, la
rându-i, ministru de Justiție care, cu tonul grav, patetic, scanda în liniștea
mortuară din capela cimitirului Bellu, o frază de tragică ironie, un adio
sunând ca un reproș:
– În sfârșit, Cincinat, ți-ai văzut visul
cu ochii! Ai fost transferat la București…
Plângea întreaga asistență. Doar maestrul
parcă surâdea liniștit pe catafalc, cu rictusul încremenit în coltul gurii.
Știa, pe semne, că acolo unde se duce nu mai există Capitală, nici
magistratură: doar Câmpiile Elisee visate în nopțile lui de inspirație și
chimere, iar unic și suprem judecător, bunul Dumnezeu.
După ce bulgării de pământ acoperiră
pentru totdeauna pe cel ce ne fusese tovarăș de iluzii, nenoroc și bucurii, am
pornit cu pasul greu către casă. Eram tulburat ca niciodată. Aveam și
remușcări. De nenumărate ori dealungul prieteniei noastre, Cincinat îmi
propusese să colaborăm. Sergiu Tănăsescu, Alexandru Leon, Ionel Fernic,
izbutiseră cu melodiile lor să-i popularizeze câteva poeme ce se cântau de
către toată suflarea românească.
„Candide„, „Să nu iubești prea mult
femeia„, „Cântecul ochilor„, „Îți mai aduci aminte, Doamnă?„, „Sunt ochi adânci
ca un păcat„, iată câteva din cele mai mari succese românești pe versurile lui
Cincinat. Eu, bunul său amic, îi refuzasem colaborarea din indolență sau
neghiobie.
Cu gândul la maestru și frământat de
remușcări, odată ajuns acasă, am deschis cartea sa de poeme. Am frunzărit și
m-am oprit asupra unui început de strofă, lipsit de importanță, dar care m’a
sedus prin muzicalitatea lui:
Frumoasa
mea cu ochii verzi
Ca
două mistice smaralde.
Imagine poetică destul de banală, totuși
muzicală, și cu priză directă. Pentru că strofele, două la număr, erau
insuficiente construcției mele melodice, le-am adăogat o altă strofa, desprinsă
din poezia intitulată „Pe un album” și care se suda perfect cu celelalte:
Veni-vor
mulți să-ți spue’n versuri
Că
te iubesc și cum, și cât…
Vor
spune-o mai frumos ca mine,
Dar
nu te vor iubi atât!
De altfel, în viață fiind, Cincinat mă
autorizase să-i modific orice poezie, adaptând-o la cântec.
Am construit în aceiași seară romanța sub
formă de „lied”. Am dedicat versiunea românească unui foarte bun prieten comun,
Nicu Dobrotescu, președintele Curții de Apel din Craiova, și soției sale, o
încântătoare doamnă cu ochii de smarald.
Peste câteva zile am interpretat cântecul
pentru prima oară la postul societății de radio București, în cadrul unei
conferințe ce ținusem despre viața lui Cincinat Pavelescu.
Cântecul a trezit printre ascultători un
ecou neașteptat, iar în scurtă vreme editura „Armonia” lansa în multe mii de
exemplare cel mai popular succes al său și totodată al carierei mele. Melodia
trecu din gură’n gură, transmisă de lăutari; casele de gramofoane o
înregistrară în zeci de mii de discuri Nu după multă așteptare, această „frumoasă
cu ochii verzi” se întinse ca o pecingine, o adevărată psihoză dela un capăt la
celălalt al țării.
Personal, am interpretat romanța de mii de
ori, în reuniuni de prieteni, la posturile de radio, la telefon – fiindu-mi
cerută de admiratoare în vremurile mele de glorie -, sau la urechea vreunei
iubite cu ochii verzi, și chiar în cinstea unor ochi de altă culoare, ce se
mulțumeau cu un cântec închinat ochilor verzi. Dar niciodată emoția nu a fost
mai vie decât atunci – într’o după amiază de primăvară din 1940 – acolo,
departe, în București, pe calea Dorobanților…
***
În copilărie avusesem o profesoară de
franceză în casă. O bătrână domnișoară de excelentă condiție, Olga Delvecchio,
italiancă a cărei limbă maternă era franceza. Fusese perceptoarea copiilor
familie Lahovary, care aveau locuința la capătul străzii Grigore Alexandrescu,
peste drum de Conu Petrache Carp, și nu prea departe de noi. Pensionată de
aceștia, acceptase propunerea tatălui meu de a locui la noi, ocupându-se de
educația odraslelor, patru la număr, mai cu seamă de a întovărăși pe surorile
mele, fie la țară, fie în oraș, prin lume. Ajunsei să fiu în curând slăbiciunea
acestei „mademoiselle Olga”, precum îi spuneam noi. Căzuse cu dragostea pe mine
și mă punea să învăț mai mult decât pe frații mei, spre disperarea tovarășilor
de joacă, ce mă strigau din stradă la bile, țurcă sau arșice.
Am plecat în 1916 cu cercetașii pe front
în primul război mondial. La înapoiere nu am mai găsit-o pe mademoiselle Olga.
De teama nemților – v-am spus că era domnișoară -, se mutase undeva la țară, la
o moșie a Lahovăreștilor, foștii ei protectori. Venea din când în când în
București și atunci ne vizita. Întâlnirea cu mine era pentru ea o adevărată
sărbătoare. Devenisem un tânăr în toată puterea cuvântului, ieșeam să o conduc
la braț vorbindu-i tot timpul franțuzește, cu teama de a fi violent contrazis,
atunci când i se părea că vreo expresie nu este la locul ei. Trecură după aceia
ani după ani și nu am mai văzut-o. Viața mă prinsese în vârtejul ei și într’o
bună zi fusei trimis de către mai marii țării într’un așa zis domiciliu
obligatoriu la Tismana, Miercurea Ciucului și Vaslui, pentru vina de a fi opus
rezistență „unor manevre regale” fără scopuri militare.
Când am revenit în Capitală, după un an,
mi-am reluat locul în sânul restrâns al familiei. Tată-meu murise de mult, o
soră la fel, o alta se căsătorise. Locuiam cu mama și cu fratele meu în strada
Vasile Alecsandri, aproape de Piața Romană.
Într’o bună zi, prin Aprilie din 1940,
ne-am pomenit cu mademoiselle Olga. Cetise în ziar despre punerea mea în
libertate și venise să mă îmbrățișeze. Plângea și nu îi venea să creadă ochilor
că trăesc. Biata Olga! Ce mult îmbătrânise! E drept că și eu aveam păr alb,
poate chiar mai mult decât ea. Însă nu număram decât 35 de ani, iar dânsa 74.
Își păstrase vie inteligența și umorul, dar mergea anevoe, cu mare greutate.
Apoi o persecuta groaza de moarte. Altminteri, la fel de drăguță și atentă ca
și pe vremuri, în 1914. Îmi făcea și astăzi observații, întocmai ca în
copilărie.
Grație legăturilor cu câteva bune familii,
reușise să se instaleze în „azilul de bătrâni Zoe Slătineanu” din Calea
Dorobanților, în fața străzii Nisipari. Era o admirabilă instituție datorată
boerilor Slătineni, rezervată unor doamne din familii cu nume mari în trecutul
țării, care se retrăgeau acolo de vitregia vremurilor. Averi pierdute în
petreceri și jocuri de noroc sau, uneori, simpla dorință a celor tineri de a se
debarasa de cei mai în vârstă, atrăgeau internarea în acest nobil așezământ a
unor venerabile pensionare ce își sfârșeau viața între cei patru păreți ai
odăiței, vizitate din ce în ce mai rar de către membrii familiei.
– Vrei să mă întovărășești până la azil?
Mi-e teamă să traversez singură strada.
– Cum să nu, madmoiselle Olga! Cu dragă
inimă. Oare nu sunt eu iubitul dumitale?
M’a prins de braț și încet încet ajunserăm
în fața azilului.
– Am o rugăminte. Dorești să intri câteva
clipe? Le-am vorbit atât de mult pensionarelor de dumneata, încât toate ar vrea
să te cunoască. De altfel îți știu muzicile pe de rost, fiindcă ne-a dăruit
cineva un aparat de radio.
Mărturisesc că nu mă prea seducea o vizită
la azilul de bătrâni, după un an de lagăr. Mi-era dor de viață, de tinerețe, de
soare.
Am intrat cu Olga pe coridoarele întunecoase
ale clădirii cu aer de mânăstire. Din ușile ce se deschideau ne priveau figuri
aristocratice, profiluir distinse, purtând vestigii de suferință sau resemnare,
de înfrângeri și prăbușiri.
– Vă prezint pe tânărul meu prieten și
iubit, Nellu Manzatti, compozitorul. Doamna cutare, domnișoara cutare, cutare.
Nume alese, cu rezonanță grea ca plumbul.
Dar atât doamnele, cât și domnișoarele, erau peste închipuire de bătrâne.
Nimeni sub șaptezeci de ani. Nu știu dece îmi făcusem iluzia că, totuși, o rază
de tinerețe s’ar fi putut strecura chiar într’un azil de bătrâne și că voi
întâlni vreo coniță mai tânără, vreo față seducătoare. Mă înșelasem. În afară
de mine, adevărat copilandru în mijlocul acelei reuniuni centenare, doar anii,
nespus de mulți la număr, mă înconjurau ca un zid de cetate.
La vederea mea, pensionarele se retrăgeau
cu stângace reminiscențe de cochetărie, aranjându-și părul despreliti sau
ținuta neîngrijită.
– Veniți sus, le spuse Olga, în camera
doamnei Niculescu-Burchi. Vom sta de vorbă. V’am adus tinerețea în casă!
Apo, adresându-se mie:
– Te voi prezenta acum celei mai bătrâne
pensionare. Are aproape 90 de ani și se află aici, abandonată de familie, de
mai bine de 40 de ani. Este o femeie excepțională.
M-a cuprins un sentiment de groază de care
îmi era rușine, dar pe care îl acuzam totuși. Încercam o senzatie de sufocație,
ca și atunci când îți intră fum mult în plămâni. Mă simțeam de-a dreptul
strivit de vârstele ce mă înconjurau, totalizând câteva secole.
– Uite ce este, mademoiselle Olga, voi
reveni altădată, fiindcă acum sunt foarte grăbit. Gândește-te că am lipsit un
an din București și am atâtea de făcut!
– Te rog, rămâi! Acordă-mi această imensă
plăcere, mie și prietenelor mele!
Nu exista scăpare. Mi-am făcut cruce cu
limba în cerul gurii ca în fața marilor primejdii, și în tovărăși Olgăi am
intrat în camera doamnei Niculescu-Burchi.
S’a ridicat din jeț o cucoană bătrână,
sprijinindu-se într’un baston cu mâner de argint. Puțin adusă de spate, mergând
totuși destul de drept, a înaintat către mine. Mi-a cuprins mână și,
așezându-se din nou în fotoliu, m-a poftit să iau loc pe scaun în dreapta sa.
Am înălțat privirea discret, începând să o scrutez ca pe o apariție de dincolo
de lume. Era într-adevăr o prezență neobișnuită. Spre deosebire de
admiratoarele mele cu fuste până la genunchi, era îmbăcată într’o rochie de
stofă mov, lungă până în pământ, cu volănașe negre, păstrând în linii o rară
distincție, dar, mai ales, reminiscențele unei frumuseți ce trebue să fi fost
cândva extraordinară. Părul alb, cu cărare la mijloc, descoperea o frunte lată,
bombată, la adăpostul căreia doi ochi verzui, cu apele decolorate, mai licăreau
încă de viată în orbitele cernite de vârstă și amintiri. Avea o gură totuși
proeminentă, fără retragerea sau scofâlcirea provocată de vârstă. Iar nasul
mic, încă în vânt, completa o armonie vag tulburată de ridele inerente din
jurul ochilor, de sub bărbie, de pe frunte. Mă uitam și nu puteam crede. Viziunea
mea despre o femeie de 90 de ani se topea ca ceară în bataia focului. Aveam în
fața mea o simplă femee în vârstă, nicidecum o femee foarte bătrână.
între timp celelalte pensionare, îmbrăcate
frumos cu rochiile scoase din naftalină și dichisite ca pentru jour-fix,
începură să-și facă apariția. Emoționate ca niște fete mari, mă priveau cu
admirație. Am răspuns nenumăratelor întrebări ce ploau din toate părțile.
Întrebări despre evenimente și oameni, despre cunoștințe comune, dar și despre
o lume pe care nu o apucasem. Eu aparțineam altui secol Viața adevărată a
acestor aristocratice pensionare încetase la 1900. De atunci vegetau, în
așteptarea unui sfârșit ce întârzia să sosească.
– Jeune-homme – mi se adresă în
franțuzeasca obligatorie pentru lumea de odinioară în România doamna
Niculescu-Burchi cu vocea domoală, sacadată, dar de o perfectă claritate -, am
cunoscut o viață fantastică. M’am măritat la 14 ani și am plecat în voiaj de
nuntă pe Coasta de Azur. Mă crezi că eram frumoasă și înebunisem Nisa? Mă crezi
că stârneam rumoare când intram în Cazino la Monte Carlo? Unde sunt bătăile cu
flori pe Promenade des Anglais, în Monaco, la Cap d’Antibes? Unde sunt trenele
și crinolina, landourile și misterul?… S-au dus actorii mei preferați:
Mounet-Sully, Sarah-Bernard, De Max, Agata Bârsescu… S-au stins Caruso, De
Rezke, Melba și Tetrazzini… Au pierit principii ce-mi făceau curte,
aristocrații ce și-ar fi dat averea pentru un surâs sau o privire promițătoare.
Prezența mea la balurile Curții din Viena a stârnit gelozii și invidii. Am
dansat cu Franz Iosef, cu arhiduci și împărați. Ai mai crede dumneata că
bătrâna ce-ți vorbește a fost cândva frumoasă, strălucitoare, tânără? E
teribilă bătrânețea, iar moartea refuză să vie!
– Am o rugăminte – continuă bătrâna -, una
singură. Vrei să ne cânți ceva? Te-am ascultat adesea la radio. O romanță
franțuzească știi?
– Doamnă… vedeți… nu pot să cânt
neacompaniat, îmi este sincer greu.
– Haide, haide, jeune-homme! Ne faites pas
de chi-chis. Allez-y.
Am cedat și am fredonat o șansonetă.
– Dar nemțește vorbești? Cântă-mi, te rog,
„Wien, Wien, nur du allein”.
M’am executat în fața celui mai atent
public ce l-am avut vreodată. Fiecare cuvânt, fiecare frază, erau sorbite.
– O ultimă rugăminte, și cea mai mare.
Cântă-mi romanța „frumoasei cu ochii verzi”. Cincinat mi-a fost bun prieten,
iar ochii mei, strălucitori pe vremuri, l-au inspirat pe el ca și pe alții…
Simțeam un nod în gât. Mi se părea un
ultragiu să fredonez unei bătrâne centenare un cântec de dragoste. Mă uitam în
jurul meu cu un sentiment de groază, aproape de repulsie. Dar pensionarele mă
priveau cu atâta drag și cu atâta duioșie, încât în atitudinea mea s-a petrecut
subit o transformare. Am făcut ochii mici și în penumbra camerei azilului,
privind prin zarea genelor profilului Doamnei Niculescu-Burchi, mi s-a părut că
bătrânețea dispăruse, că gura căpătase carne și culoare, că ochii verzi mă
îndemnau de sub bolta frunții împodobită de părul auriu de altădată. Am
profitat de clipa mirajului și, ușor tulburat, am închis ochii încet, ca pentru
o mare rugăciune. Am început apoi să cânt unei femei aeriene, dar totuși femee:
Frumoasa
mea cu ochii verzi
Ca
două mistice smaralde.
Te
duci spre alte țări mai calde,
Melancolia
să ți-o pierzi…
Am simțit o mână cuprinzându-mi brațul.
Era caldă ca și a tinerelor. Am deschis involuntar ochii. Din privirea doamnei
Burchi se prelingeau lacrimi mari. Plângeau și celelalte pensionare, ștergându-și
ochii cu batiste îndantelate, mici și roze. Am avut impresia că nu mai cânt, ci
oficiez. Un ritual închinat amorului fără de vârstă.
Un sentiment nedefinit, un amestec de
duioșie și tandreță, de respect și candoare, îmi străbătea ființa. Trăiam o
revelație. Mi-am dat seama că am în față câteva vieți pe cale de a se stinge,
dar totuși vieți, câteva existențe fără de viitor, dar pline de trecut; un
trecut ce doare, ce imploră, ce cerșește. Eu reprezentam prezentul și speranța.
Eram în orice caz învingătorul. Dece nu m’aș lăsa odată învins? De ce nu aș
dărui din voluptatea de a trăi și celor ce nu mai doreau decât simplicitatea
întâlnirii cu moartea?
De astădată eu am cuprins mâna bătrânei.
Și-a lăsat-o moale, ca altădată pe Coasta de Azur, cu 80 de ani în urmă, sau la
Curtea din Viena. Am închis cu greutate ochii încărcați la rândul lor de pânza
lacrimilor și am cântat încet, ca niciodată, cum se cântă doar pentru marile
întâlniri cu dragostea:
Veni-vor
multi să-ți spue-n versuri
Că
te iubesc, și cum, și cât!
Vor
spune-o mai frumos ca mine,
Dar
nu te vor iubi atât.
Nimeni nu a mai vorbit multă vreme. Acelaș
fior ne’nvăluia pe toți. Într’un târziu, frângând tăcerea, doamna Burchi mi-a
rostit printre suspine:
– Mi-ai dat singura bucurie, marea bucurie
a ultimilor 40 de ani. Ai adus primăvara și tinerețea în casă și în suflet. Dar
deșteptarea va fi crâncenă. Totuși, Dumnezeu să te răsplătească.
***
Au pierit de mult, ca frunzele în toamnă,
toate pensionarele azilului. O scrisoare venită din țară acum cinci ani*, mă
vestea că trecuse la cele veșnice și mademoiselle Olga, deși avea atâta teamă
de moarte. Uneori am impresia că sunt un supraviețuitor și că toți ai mei s-au
dus
J.N. Manzatti, Buenos Aires, *1952
Sursa:
RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu