Jianu Liviu-Florian - Prețul Luminii

 

Prețul Luminii

 

 

~*~

 

-         Care va să zică, n-are lumea bani nici de mâncare, Stepa Stepanovici...

-         Are, Maxim Maximovici, dar nu are toată... Numai aici, la noi, în capitală...

-         Și mai la margine?

-         Mai la margine, are... de-abia are...care are...

-         Și nici la noi, în capitală, etap stepanovici... n-are decât să dea 8 ruble, din 10, pe mâncare...

-         N-are, Naxim Maximovivi... dar nu are, multă, nici 8 ruble, nici din 10 ruble..

-         Și atunci, ce să mai spunem, stepa stepanovici, despre lumină?

-         Chiar, ce să mai spunem dspre lumină?

-         Când numai matale, stepa stepanovici, mai arzi gazul, la noi, în strada mare?

-         Așa e, maxim maximovixi... numai eu... și restul lumii, și în capitală, are... care are, are, maxim  maximovici... care n-are, adică, majoritatea, democratică, n-are, nici măcar gaz, pentru lumină, de ars, nici de pomană...

-         Păi,. De pomană arde lumina, stepa stepanovici?

-         Nu s-ar putea spune, maxim maximovici... oricât ai vrea a spune...

-         Dar de ce, stepa stepanovici?

-         În primul rând, maxim maximovici, căldura... poți a scrie, cât ai scrie... nu pricepe toată lumea... cum să te încălzești, la lumânare... poți să citești, cât ei ceti, maxim maximovici... nu poți nici să mănânci, la lumânare... mai ales, când nu ai ce mânca... pentru că, din citit, și scris, cine mănâncă, și se încălzește, și se răcorește, și   chiar, și bea – ceva?

-         Stepa stepanovici, aici nu îți dau dreptate...

-         Maxim maximovici, nu imi vien a crede ce îmi spuneți... ați încercat vreodată?

-         Eu, stepa stepanovici, am încercat, și contnui, viața toată... de aceeea, am și fost dat afară... din toate antologiile... din toate dicționarele... din literatură, chiar... din toate editurile... statui, ce să mai vorbesc... nu mi s-au ridicat niciodată... m-am opus de la început... m-am ținut tare... de când au început să mă cocoloșească... să mă invaretască... să mă amețească.... mirosiseră ei cu ce fel de om aveas de-a face... și uite așa, am rămas – singur – cu urechile înfundate, încuiat, cu poarta sudată, la mine, în odaie... cu tichia asta pe cap... pe care mi-au pus-o la figurat... tocmai mie... bănuiesc și cum își bat joc de mine, în  cerucirle lor înalte...

-         Cum, maxim maximovici?

-         Moș costache...știi dumneata... ăla, care nu voia să lase literatura universală, moștenire, la toți parveniții... și mojicii, din afară...

-         Totuși, maxim maximovici, vorbeai de niște confrați... care trăiesc în cele mai aspre... cele mai de neimaginat... de cuceritoare ale polilor, condiții... și realizează capodopere vindecătoare, și îmbucurătoare, ale tutuor,  de neegalat...

Care rabdă tot, în numele poeziei... în numele marilor romane... de mistere, chiar... în numele tuturor femeilor iubite...în numele tuturor copiilor... în numele celor mai vesele, și triste, scene, schițe, și scenete... cuplete... tragedii... și comedii... și cantate... și simfonii... și coruri... și montaje... și formații – de toate felurile – fanfare, chiar – circuri – și competitii fără egal – în care dragostea nu se poate împărți în mod egal, ci supranatural... Cine sunt aceștia, maxim maximovici? Spune-mi! Nu pot pleca – să te las așa ... dacă nu vei mai auzi, când am să bat, iar?!... La poarta ta?

-         Am să-ți spun, stepa stepanovici... am să-ți spun... deși mă seacă inima... să rămân fără taina asta... pe ea...dar să nu spui la nimeni.. ei sunt niște mari maeștri, care nici măcar nu vor să li se știe numele... nici nu vor să apară... în vreo publicație... cu niciun rând, măcar... ei inspiră, numai... și cum scriu... și cum vorbesc... și cum citesc... și cum interpretază... nu...nu am timp... și nici nu pot... eu îi ascult, îi simt,  îi înțeleg, de o viață... profesorii mei, îi ascultă, îi simt, îi ințeleg...de o viață... și așa mai departe, înapoi...

-         Și cine sunt ei, maxim maximovici? Spune-mi? Te conjur! Spune-mi! Nu mă mai fierbe!

-         Jură-mi că o sa taci, și după moarte!

-         Pe ce să jur?

-         Pe ce vrei!

-         Jur pe opera mea literară, că nu am să spun la nimeni, vreodată!

-         Ei bine, numele lor...

-         Da, maxim maximovici...

-         Numele lor...

-         Da, maxim maximovici....

 

 

Un ecran mare, pe care defilează figurile „ilustre” ale marilor armate, și servicii, și organizații, și partide, și familii,  și organizații, și conducători, de state...

 

de plată...

 

Carte, cu carte...

 

Fapte, cu fapte...

 

Ba, se și ceartă, pentru vinovăție...

 

Și după fiecare în parte, o replică:

 

- Am fost un dobitoc...

 

7-8  decembrie 2016

 

Tehnoredactarea

Postelnicu Fir

 

din volumul TEATRU DE ROBOTI, Editura Sitech, 2016

 

 

~*~

Cu deosebit respect,

Jianu Liviu-Florian