Mircea Dorin Istrate - NU-MI SPUNE DOAMNE.... + REGRET PROFUND

 

NU-MI  SPUNE  DOAMNE....

 

 

~*~

 

Nu-mi spune Doamne ziua când mă duc

Din lumea asta, ca să nu apuc,

Să strâng avere și grămezi de bani,

Să uit cum trec în grabă ai mei ani,

Și-apoi la urmă de voi ști când vine

Clipita ca să plec de-aici la Tine,

Mai tot ce am să-mpart într-o clipită,

Și-apoi să vezi tu ceartă... nesfârșită.

*

Așa că lasă Doamne timpul să nu-l știu

De e acum ori poate mai târziu,

Să-mi văd de ale mele ca și-acum,

Să nu m-abat din drumul meu nicicum.

Așa că eu cred Doamne, că-i mai bine

Nimeni să știe clipa cea târzie,

Să curgă totul ziuă după zi

Până-n secunda care.... n-o mai fi.

 

30.03.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

REGRET PROFUND

 

De ce Tu Doamne încă m-ai lăsat

Să plec atunci din liniștitu-mi sat,

Să las în urmă crângul plin de floare,

Poiana-n primăvară cu mioare,

Și Bercul albăstrit cu viorele,

Și cuiburi piuind cu viață-n ele,

Izvorul susurând cu apă rece,

Cocorii toamnei care vor să plece,

Pometul mirosind a mere coapte

Și țâța vacii numai miere-lapte,

Și iarna cu copii la săniuș,

(Mici drăcușori stăpâni pe derdeluș)

Și un Crăciun aidoma ca-n poveste,

Colindători ducând mărita veste.

 

În cela cuib, ce-a tors pe fus vecie,

Tot neamul meu trăit-a-n vrednicie,

Bine înfipt în lutul lui lumesc,

Cu ochii ridicați în spre ceresc

În toate câte dânși le-au făcut,

Și-apoi, când dincolo de viață au trecut,

I-am pomenit mereu pe fiecare

Sub mucul unui fir de lumânare,

Să nu ne-ndepărtăm de ei nicicând,

Model de viață fie-ne în gând.

*

Acum, când am plecat dintre ai mei

Să mă domnesc prin lumea de mișei,

Pe toate cele bune le-am pierdut

Rupându-mă de neam și de trecut,

C-aici în astă lume am aflat

Să viețuiesc în hulă și păcat,

Că nu ești cineva de n-ai avere,

Că banii fac mereu a ta putere,

Că adevăru-i vorbă de doi bani,

Și că minciuna-ți ține ai tăi ani,

Că prieteni-s făcuți ca să trădeze,

Că lingușeala-i sus, pe metereze,

Că Dumnezeu nu-i cela din ceresc

Ci banul sunător din omenesc,

C-aici n-ai ce căta de ești smerit,

Și ești nimic de nu îmi ești proptit

De cineva ce face și dezleagă

Ce el îmi vrea în lumea lui întreagă.

**

Dar nici cu satul meu nu mi-e rușine

Că nici aici cu mult nu e mai bine,

Înșală toți, cu gura lor ce minte,

Cum nu făcut-a încă înnainte,

C-averea face azi alesătura

Nu zdroaba ce ți-o dă învățătua,

Că osteniți mi-s mulți de băutură,,

Că e de muncă, dar prea mult se fură,

Că satul fi-va casă de bătrâni,

De n-ai s-auzi în el lătrat de câini.

*

De-acuma satul meu, n-o fi vecie

Cu-a sale care-au fost statornicie,

Încet, încet, va piere în uitare

Stingându-se ca sfânta lumânare,

Iar eu ce-am fost-am copilul ăstui Rai

Și-am viețuit piciorul lui de plai,

Cât mai trăiesc l-oi ține-n amintire,

Purtându-i preasmerit...... a mea iubire.

 

~*~

31.03.2022

Mircea Dorin Istrate