Unde
să te găsesc, inima mea?
~*~
Dacă
cineva te goneşte, ce rost are
să-l
cauţi, prin urme şi mirosuri,
în
ţesătura vieţii?!
Ochii
inimii sărutaţi de cer
şi
purificaţi în focul dragostei,
întârzie
suspendaţi,
se
recunosc
oricâte
spaţii ar parcurge.
Dincolo
de măşti, undeva în lumină,
ne
vom întâlni! Cerul e în noi!- ţi-a spus.
O
sclipire de cuvânt, un suflu,
o
briză delicată ca nişte aripi!
În
depărtări i-ai auzit glasul
-
cântec înălţat spre cer -
şi
ai pierdut-o în zările albastre.
Poteca
fericirii se termină aici!
îţi
spui, în timp ce durerea,
acea
durere adâncă
ţi-e
de nedescris, plutind
printre
copacii zburători
ai
sinapselor iubirii,
mărginită
de inocenţa
valului
spart
în
inima mult prea mică.
Linii
subţiri se sting
în
umbre şi penumbre,
există
o prăpastie căscată
-
fără viaţă
ca
o stea moartă -
şi
un vid adânc al întunericului
care
duce
la
un ultim dans al morţii.
Pierdut
în căutare
pare
că braţul tău lipseşte,
nicio
voce, nicio respiraţie,
nicio
mişcare nu se-aude
în
camera ta.
Sub
arcul visului,
cu
mâinile împreunate,
dincolo
de uşa casei
poţi
auzi doar
atingerea
fantomelor.
Aştepţi
apariţia ei
un
sunet de tocuri subţiri,
atingerea
gleznelor
şi
cântecul zorilor din ochii ei.
Fiecare
şoaptă strecurată-n suflet
te
doare mult prea tare,
îţi
plânge inima în tine,
puterea
din ea te spulberă,
cu
ea te frângi, e partea lăuntrică
ce-ţi
deschide
porţile
paradisului
-
miracolul de a fi -
şi
încă nu eşti pregătit s-o cunoşti.
-
Unde să te găsesc, inima mea?
o
strigi în noapte, stingher
şi
plin de teamă,
glas
de cocor stins în umbra
ce
ţi-a-ntunecat tot cerul vieţii,
e
strigătul acela al vântului
ce
în bătaia ploilor
ţi-a
risipit, cândva, speranţa.
~*~
IRINA
LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu