Mircea Dorin Istrate - Poezii de sâmbăta seara ,,Cu inima și gându-mi la Ardeal ,, ASFINŢITUL ZILEI

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii  de sâmbăta seara

,,Cu inima și gându-mi la Ardeal ,,

ASFINŢITUL  ZILEI

 

 

~*~

 

Coborând spre dunga zării către-o margine de deal

Înroşindu-şi şi scurtându-şi ne-ncetat a sa lumină,

Soarele în pâlpâire pune iară pe Ardeal

Vălul serii, ca să-ndemne truditorii la hodină.

 

La bătrâna mănăstire  toaca bate  jeluită

Iară dangătul de clopot îmi mângâie înserarea,

Slobozind din jugul trudei ziua asta înrobită

Ca să de-a răgaz la fire, să-şi mai stâmpere lucrarea.

 

Pe hotare, ostenitul mai încheie-o zi de sapă

Mulţumindu-i la Măritul că mi-l ţine-n sănătate,

Într-o cruce el cuprinde cerul tot, pământul roată

Tot sperând că poate mâine, ce-a postate o s-o gate.

 

Moleşită de căldură ciurda vine însetată

Să se-adape-n valea rece într-o clipă de visare,

Făcând larmă-n neastâmpăr, câinii s-au pornit şi latră,

Iar pe cer s-aprin de grabă, stelele din Carul Mare.

 

Acum noaptea stă să cadă peste lumea obosită

Şi-n visările de miere se adună taine sfinte,

Până mâine dimineaţă, când o rază răzvrătită

Iar întoarce astă lume cum ea fost-a mai înainte.

 

 

 

NOI  SUNTEM  VECIE

 

Din vremuri prelinse pe-a vieţii cărare

Noi suntem vecie aicea-n Ardeal,

A noaste-nceputuri se pierd în uitare

Pe-ntinsa câmpie, pe-un umăr de deal.

 

Pe vale se scurge jertfelnica viaţă,

Pe deal, în pomelnic, se-ngână vecia,

La mijloc, subţire ca firul de aţă

Prezentul  îşi toarce pruncia.

 

Din câţi se vor naşte, atâţia s-or duce,

Nici unul pe-afar’ nu rămâne,

La cap fiecare avea-va o cruce,

Un prun la picioare, la cpăt un nume.

 

Apoi, dup-o vreme, s-or pierde-n uitare

Şi viaţa trăită de toţi se va duce,

Rămâne vecie sub sfântul cel soare

Și-o urma lăsată de dânşi ,sub cruce.

 

 

 

AVEREA CE-AM  SĂ  LAS

 

Venit e timpul meu de ducă, din lumea-n care am iubit,

Corola florilor din luncă, cel susur de izvor grăbit,

Un cimbrișor pe cărăruia ce șerpuia spre vârf de deal,

Acolo unde priveghează, bătrâna stână din Ardeal.

 

Le las la cei ce vin în urmă, pădurea ce-am găsit-o crâng

Și via dulce, îmbrumată, cu-ai săi ciorchini ce-n teascuri plâng,

Pomiștea popii de pe Coastă cu toate merele-i de aur,

Povești de la bătrâni știute, cu Feți-Frumoși și cu balauri,

 

Codanele, cu ochi ca marea ce tinerețea mi-au vrăjit,

Și bolta nopții înstelate, cu norul ce ne-a ocrotit,

Când ne vindeam pe-un pumn de stele înflăcărate sărutări

Și-n șoapte ne juram iubire, în clipe lungi, de amânări.

 

Și Valea v-o mai las pe toată, cu mure-n soare îndulcite

Și tot hotarul cu bucate și lanuri grele unduite,

Și colilia pe pășune, frăguțe dulci, însângerate

Și turma veșnic înnoită, amirosind a caș și lapte.

 

Și țintirimul de pe Dâlmă cu bunii mei lăsați însemn

Ce-și dorm sub pruni vecia scrisă pe învechite cruci de lemn,

Și scocul morii ce odată ne-a săturat flămânda gură

Și truda de țăran pe humă, s-avem mereu de-mbucătură.

 

Și în cuprinsul lor, a toate, vă las biserica din deal,

De timpuri toată  însfințită în ruga lacrimilor val,

Să știți că doar prin ea ne ținem cuibarul nostru la un loc

Sub  patrafirul de credință și ce dă Domnul, la soroc.

 

*

 

Mai mult de-atâta n-am, și-i bine, să fiu sărac când mă voi duce

Să veșnicesc cu neamul care, pomelnic stă  înscris pe cruce,

De-aceea când, mă dați veciei să ziceți doar, un: Doamne-l iartă!

C-a fost și el o clipă scurtă, un suflet bun, pe astă vatră.

 

Și de-ți simți c-așa vă vine, pe tremurata voastră geană

Un bob de lacrimă să puneți, la suflet faceți-i pomană,

Și-apoi, trei zile adunate să mă vorbiți numai de bine,

Să pot ajunge-n raiul care, găsi-va loc și pentru mine.

 

 

 

PĂRINŢILOR    IERTARE

 

Motto:

Sub icoana Născătoarei, lumânarea licărindă,

Însoţeşte-a mele gânduri urcătoare spre ceresc,

Şi din ochii Ei, în lacrimi, o lumină caldă, blândă,

Peste mine se revarsă iertătoare, părintesc.

 

Tot înalţ de-o lungă vreme, dintr-o tainiţă de gând

Rugi smerite la Măritul, să-mi mai ierte din păcate,

Pentru toate cât făcut-am adunate ani la rând

Ce-au mâhnit a voastre inimi, iertătoare şi curate.

 

Nici n-am vrut să ştiu vreodată că veni-va ceea vreme

Când chemaţi la Preacuratul vă veţi duce la ceresc,

Şi-n pomelnicul vieţii fi-veţi numai două semne

Cruce puse peste timpul, cât trăit-aţi în lumesc.

 

*

Până fi-voi bob de viaţă, trăitor în astă lume

N-am să-mi iert că supărat-am al vost suflet îmbunat,

Cu a mele multe fapte, ce-n balanţă mi s-or pune

Când în faţă la Măritul, am să stau, la judecat.

 

De-asta azi vă cer iertare cu-al meu suflet lăcrimat

Sărutând icoana voastră ce o port mereu în gând,

Ca să ştiu că înc-o dată voi de toate m-aţi iertat

Cum ades în viaţa voastră aţi făcut-o, suspinând.

 

**

Mă-nfior când văd bătrânii întristaţi şi necăjiţi,

Lepădaţi în grea uitare de copii şi de nepoţi,

Ascunzându-şi cea mâhnire şi lăsându-se minţiţi

De-a lor scuze vinovate, ce le-ngână-n vreme toţi.

 

***

Cât mai stau în astă lume bucuraţi-i şi-n de toate

Să le ţineţi clipa vieţii până pleacă din lumesc,

Tot ca ei vei fi copile şi la urmă tu, nepoate,

Când ajuns în coada vieţii, eşti cu gândul spre ceresc.

 

 

 

UNDE  EŞTI  COPILĂRIE?

 

E-o seară ostenită de friguroasă  iarnă

Şi-n jurul mesei roată ne-am adunat la cină,

Bunicu-şi face-o cruce şi-n şoaptele-i de taină

Smerită rugă ’nalţă la Domnul, când se-nchină.

 

Apoi sloboade masa cu sfintele-i bucate

Şi-o laudă pe mama că bune mi-s făcute,

Cu mare grijă Buna, la toţi cu drag le-mparte

Şi ne îndeamnă moale: mâncaţi mai pe tăcute!

 

Apoi ne-mbie patul cu dulcea lui odihnă

Că lungă fost-a ziua afar’ la săniuş,

Iar mâine, de-om fi teferi, om sta pân’ la ojină

Cu alţi copii pe Coastă, la joc, pe derdeluş.

 

Apoi, ne prinde somnul şi clipa aţipită

Pe toţi ne-nvăluieşte cu caldă-mbrăţişare,

O vreme buna toarce din caier, ostenită,

Vorbind în gând cu Maica, de noi, de fiecare

*

Trosneşte focu-n vatră scântei împrăştiind,

Tăciunii roşietici se-nfoaie în văpaie,

Feştila-ntremurare ne pune fumegând

Himere-nşelătoare în visul de’nălţare.

 

 

 

VIS   DE   NOAPTE

 

Când ceasul bate gongul pătrarelor din noapte

Şi luna văl îşi pune pe  lumea obosită,

Când dornica iubire se îndulceşte-n şoapte

Eu chem în vis să-mi vină, făptura ta iubită.

 

Şi-atunci, în miez de noapte, a sufletului taină

Păstrată ca icoană din vremile de-atunci,

Dezmeardă pentr-o clipă cea neînchisă rană

Să simt ce tot simţit-am în timpurile dulci.

 

Mă doară ce pierdut-am cândva demult, odată,

Pe neîntoarsa  cale a vieţii ce-a trecut,

Iubirea care fost-a în toate preacurată,

Privirea rugătoare, cuvântul cela mut,

 

O strângere de mână, timida-mbrăţişare,

Căldura urcătoare din inimă pornită

Şi-apoi, ca niciodată, dorita sărutare

De suflete cerută, voită, neoprită,

 

Trăirea în plutire, divină, urcătoare

Spre raiuri ce deschis-a clipa-nfiorată,

Cea lacrimă de fată, în toate rugătoare,

Cerşind iertări la Maica de fost-a vinovată.

 

***

Departe-s cele timpuri c-au fost adevărate

Păstrate cu sfială în tainiţă de gând,

Cu ele îndulci-voi visări înfiorate

Ce-n nopţile de-acuma mi-or face somnul blând.

 

 

 

CÂT  MAI  FI-VA  ÎNCĂ

 

Cât mai fi-va încă, iarbă-n Continit

Şi la moara veche negre mure coapte,

Fi-vor încă fete bune de iubit

Amăgite-n vise, îndulcite-n şoapte.

 

Cât mai fi-vor încă turme-n Continit

Şi la moara veche valuri clipocite,

Sub ascunsul lunii bune-s de iubit

Muguraşi de fete, crude şi-nvrăjite.

 

Cât mai fi-vor încă stâne-n Continit

Şi la moare veche curge-or încă ape,

Fete iubăreţe da-vor un iubit

Pentru-n pumn de stele numărate-n noapte.

 

Cât mai bate încă vântu-n Continit

Şi la moara veche s-o-nvârti cea roată

Voi chema în rugă timpul cel topit

Să îmi şteargă-n taină, pleoapa-mi lăcrimată.

 

***

S-a uscat de-acuma iarba-n Continit,

E hâită moara, veche şi bătrână,

Nu mai sunt nici fete bune de iubit

Că trecute timpuri nu mai vor să vină.

 

Va rămâne însă, colo-n Continit

Inima-mi şi gândul veghetor sub stele,

Că acolo-n taină, încă am iubit

Un boboc de fată, drag inimi mele.

 

 

 

SMERITE  ICOANE

 

Tot trec de milenii, veniţi din vecie,

Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal

Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie

Smerite icoane-s pe-a timpului val.

 

Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce

Să-şi facă menirea şi cel împlinit,

În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce

O clipă ferice pe drumul sortit.

 

Mereu în rotire din timpuri străbune

Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,

Din slova-ndoinită făcut-au minune

Să fie rostită din tată în fii.

 

De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,

Cu stâna bătrână din vârful de deal,

Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,

Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.

 

Ei sunt începutul din vremuri uitate,

Răbojul durerii, speranţa, credinţa,

Pământul şi cerul şi sfânta dreptate

Şi jalea-ngânând Mioriţa.

 

De ele s-or duce pierind în uitare,

Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,

De-aceea Mărite-n a Ta îndurare

Mai ţine-mi ciobanii, pe-aicea, mereu.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

&&&