Gheorghe Buzatu - Nicolae Iorga - „ Istoria se răzbună, repetându-se !”

 

Nicolae Iorga - „ Istoria se răzbună, repetându-se !”

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu

20 Martie 2022

 

România se află într-o situație specială, fapt pentru care vă readucem în atenție un text scris de regretatul istoric Gheorghe Buzatu. Deși de jure Pactul Ribbentrop-Molotov este nul ab inițio, consecințele sale persistă, relațiile celor puternici nu s-au schimbat decât ca imagine, iar nebunii vor să dea foc planetei (Redacția ART-EMIS)

 

„Pactul Ribbentrop-Molotov este totalmente nul”

 

Volumul „Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial”, reprezentând cel de-al 30-lea tom al colecţiei „Românii în istoria universală”, a apărut după şapte ani de la editarea celui dintâi şi care s-a bucurat de un mare succes. Nu avem în vedere numai aprecierile unor reputaţi istorici români şi străini, ci şi faptul că lucrarea a fost receptată mai mult decât încurajator de către publicul cititor, astfel că tirajul de aproximativ 200.000 de exemplare (?!) s-a epuizat chiar în primele săptămâni după apariţie. Succesul s-a datorat, dacă nu ne înşelăm, faptului că el a putut oferi date complet noi şi esenţiale, însoţite de câteva documente ilustrative, despre unele evenimente în care a fost implicată România în timpul conflagraţiei din 1939-1945 - pregătirea şi declanşarea loviturii de stat de la 23 august 1944, consecinţele ei, statutul internaţional al ţării în cursul războiului şi, mai cu seamă, dezvăluirea condiţiilor în care s-a semnat Convenţia de armistiţiu cu Aliaţii în septembrie 1944 ori a împrejurărilor în care Churchill şi Stalin, la Moscova, în octombrie 1944, au încheiat „târgul secolului” pentru intrarea Europei est-centrale (inclusiv România, deci) în „sfera de interese” a U.R.S.S., în schimbul Greciei, care rămânea în afara Cortinei de fier. Respectivul acord a fost, netăgăduit, nu mai puţin dezastruos pentru evoluţia ulterioară a Europei şi a restului lumii decât faimosul pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Dimpotrivă, cel dintâi a condus nemijlocit la comunizarea unei părţi importante a vechiului continent, iar această situaţie - care s-a prelungit vreme de aproape o jumătate de veac, până în 1989 - a constituit permanent o ameninţare pentru însăşi fiinţa popoarelor ajunse sub dominaţia Imperiului roşu de la Moscova.

 

Fără a intra nicidecum în detalii, rezervând şi de această dată cititorului posibilitatea documentării într-o multitudine de probleme rămase ori constituind la vremea lor „secrete” ale ultimului război mondial, precizăm că, în majoritatea copleşitoare a cazurilor, am beneficiat de informaţiile de excepţie ale documentelor inedite, descoperite prin eforturi proprii în arhivele române şi străine (S.U.A., Marea Britanie şi Federaţia Rusă). Ceea ce nu ne-a scutit, se înţelege, să cercetăm şi extrem de bogata literatură istorică contemporană universală, iar, în unele privinţe, să dialogăm nemijlocit cu unii dintre foştii „actori” ai scenei istorice. Cititorul va constata că, cel mai adesea, am anexat capitolelor cup1inse în acest volum documente inedite, ce vin să întărească excursul şi argumentările noastre de o manieră pe care istoricul, cu tot talentul şi eforturile sale, nu o poate realiza în privinţa reconstituirii atmosferei epocii descrise, a surprinderii tuturor conotaţiilor unor fapte şi fenomene, iar, nu în cele din urmă, a apropierii de Adevăr. Cu acest gând am inclus în anexele acestui volum, mai mult decât în cel dintâi, documente referitoare la activitatea şi personalitatea Mareşalului Ion Antonescu, la sensul unor decizii ale României ori la desfăşurările din domeniul spionajului şi contraspionajului (operaţiunea „Autonomul” şi dezvăluirea listei agenţilor britanici din România în vremea războiului).

 

Lucrarea reprezintă rodul investigaţiilor noastre de durată şi de preferinţă. Ele au fost posibile numai în cadiul existent la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române. Pentru înţelegerea dovedită exprimăm sincere mulţumiri colegilor, iar în mod deosebit Doamnei Stela Cheptea şi editorilor, prietenii Marcel D. Popa, şi George G. Potra, pentru atenţia acordată şi pentru preţioasele observaţii şi sugestii formulate direct pe manuscris. Mulţumirile şi recunoştinţa noastră se îndreaptă, şi de această dată, către Cititor, marele Judecător al oricărei cărţi, pe care îl felicităm pentru alegerea făcută şi pe care îl asigurăm că trebuie să privească în perspectivă la apariţia unui al treilea volum, care va fi şi ultimul, din seria „Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial”, Iaşi, 28 august 1995

 

Protocolul secret din 23 august 1949 - Problematică şi istoriografie.

 

Interesul pentru istoria conflagraţiei din 1939-1945 se dovedeşte a fi fost, în orice moment după terminarea ostilităţilor, constant. Faptul îşi are nenumărate explicaţii, dar, înainte de orice, a predominat şi predomină argumentul hotărâtor că realităţile lumii contemporane au fost şi sunt încă profund afectate de consecinţele celui de-al doilea război mondial. Între problemele „vedetă” ale războiului trecμt, cele mai dezbătute şi mai controversate între/de către istorici şi nu numai atât se înscrie aceea a cauzelor şi a condiţiilor concrete în care a fost posibilă izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, iar, în context, revin oricând în discuţie şi în centrul atenţiei aspectele privind rolul şi locul bătăliilor angajate pentru extinderea/restrângerea, modificarea/trasarea de către/pe seama statelor şi puterilor implicate a unor noi frontiere.

 

Concluzia studiilor de specialitate datorate celor mai reputaţi specialişti din lume în istoria ultimei conflagraţii este aceea că, în evoluţia cursului evenimentelor în direcţia datei fatidice de 1 septembrie 1939, tendinţele de expansiune teritorială ale puterilor extremiste (Germania, Italia, Japonia, U.R.S.S.) au fost esenţialmente hotărâtoare, iar că, în chip concret, Adolf Hitler nu ar fi putut să „arunce” lumea în război dacă nu ar fi beneficiat în sensul cel mai deplin al cuvântului de avantajele politicii de conciliere promovată la început de Londra şi Paris faţă de Berlin şi culminând - la 29 septembrie 1938 - cu semnarea acordului cvadripartit de la München ce sacrifica o parte a teritoriului Cehoslovaciei în folosul naziştilor, pentru ca, în continuare, să survină bulversarea orientării U.R.S.S. faţă de Reichul hitlerist, concretizată în pactul fatal pentru soarta păcii europene şi mondiale de la 23 august 1939.

 

În acea clipă de gravă criză politică internaţională, pactul Hitler-Stalin (ori Ribbentrop-Molotov, căci aceştia l-au subscris în calitatea lor de miniştri de Externe ai celor doi Führeri) a făcut din Führerul de la Berlin arbitrul indiscutabil al păcii europene (şi chiar extra-europene), mai ales că el nu avea în „repertoriul” său politic decât o soluţie - războiul! Elocvent în acest sens este dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, când contele Galeazzo Ciano l-a chestionat pe Joachim von Ribbentrop vizavi de pretenţiile Berlinului la adresa Poloniei: „Ei bine, … ce doriţi Dv. în definitiv - Coridorul [polonez] sau Danzigul?” Replica şefului diplomaţiei naziste a fost în consens cu politica preconizată de Führerul său: „… Noi vrem războiul!”[1].

 

Nu ne propunem să intrăm în detalii, motiv pentru care vom aminti doar contribuţiile unor prestigioşi specialişti, referitoare la consecinţele dramatice ale acordului de la Munchen: Martin Gilbert şi Richard Gott[2], Pierre Renouvin[3], Maurice Baumont[4], J. B. Duroselle[5], Klaus Hildebrand[6], Jiri Hochman[7], M. G. Hitchens[8], Paul Hayes[9]şi, mai ales, D. C. Wertt[10],A. J. P. Taylor[11]ori Telford Taylor[12]. Potrivit acestuia din urmă, autorul celei mai solide contribuţii consacrate Münchenului, acordul din 29 septembrie 1938 a marcat „un punct crucial al cursului istoriei modeme”[13], în vreme ce - după opinia celebrului istoric britanic A. J. P. Taylor - atunci, în toamna anului 1938, graţie liderilor guvernelor Germaniei, Marii Britanii, Franţei şi Italiei, în capitala bavareză sistemul de la Versailles „a fost nu numai ucis, dar şi înmormântat”[14]. Comparativ cu Münchenul 1, pactul de la 23 august 1939 încheiat la Moscova a fost şi este mult mai aspru judecat de istorici şi aceasta, evident, în raport cu rostul său nemijlocit în sacrificarea păcii şi deschiderea căii spre declanşarea celui de-al doilea război mondial.

 

Vom aminti, în acest sens, demonstraţiile şi concluziile convingătoare expuse de cunoscuţi istorici şi kremlinologi, precum în primul rând: Michel Heller şi A. M. Nekrici[15], Lev Bezîmenski[16], A. J. P. Taylor[17], William. Carr[18], William L. Shirer[19], Klaus Hildebrand[20], Pierre Renouvin [21], Maurice Baumon[22], Alan Bullock[23], Jacques de Launay[24], Sebastian Haffner[25], Hans Adolf Jacobsen[26]Eddy Bauer[27], Christopher Thome[28], Wolfgang Leonhard[29], P. M. H. Bell[30]şi, cu totul recent, sovieticii Valentin Berejkov[31], Iurii Zoria şi Natalia Lebedeva[32], N. Eidelman[33], V. M. Falin[34], I. D. Ostoia-Ovsianîi[35] sau N. V. Zagladin[36]. Punctele de vedere exprimate, dincolo de toate nuanţele, explicabile date fiind unghiul şi momentele abordării problemei, concordă în mod tulburător. Michel Heller şi A. M. Nekrici, de pildă, descifrează că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii - Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului semnând pactul cu Germania”[37] în vreme ce deja menţionatul şi cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer consemnează că Stalin, „inamicul mortal” al lui Hitler, „a făcut posibilă” decizia acestuia de-a ataca Polonia la 1 septembrie 1939[38].

 

Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei citaţi, dimpotrivă (pactul de la 23 august 1939. „a încurajat puternic pe Hitler să rişte declanşarea «marelui conflict»”[39], la fel ca şi Pierre Renouvin („pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta păcii”[40]) ori britanicul Alan Bullock, cel dintâi biograf de celebritate mondială al lui Hitler şi potrivit căruia, mulţumită pactului cu Stalin, Fuhrerul a căpătat „mâinile libere” pentru a putea invada Polonia în 1939 fără riscuri[41]. Walter Hofer, într-o apreciată lucrare specială, constată şi el că liderul de la Kremlin a fost cel care i-a dat lui Hitler „semnalul verde” să pornească războiu1[42], opinie împărtăşită şi de N. V. Zagladin[43] ori A. Avtorchanov[44].

 

Un alt aspect examinat în detaliu după anul 1948 de către istoriografia occidentală, combătut vehement de istoricii sovietici până în ultima vreme, dar în curs de „reformulare” azi, în condiţiile perestroikăi, este acela al preţului cu care Hitler a smuls în 1939 lui Stalin semnătura lui Molotov pe pactul de neagresiune. Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierii, operaţiune desfăşurată în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese” a Kremlinului, mergându-se până la acordarea „dreptului” de ocupaţie , a unor state şi părţi de state incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Lucrurile sunt prea bine cunoscute în acest moment pentru a mai insista asupra lor, astfel că vom face apel la recunoaşterile unor specialişti. Revenim, prin urmare, la Mi chel Heller şi A. M. Nekrici , atât de categorici şi de această dată: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă, Germania şi-a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă”[45]. William L. Shirer insistă în a demonstra cum, prin „târgul cinic”, „sordid” cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război [contra Poloniei J care, după toate probabilităţile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial”[46].

 

Semnificaţia generală şi consecinţele dezastruoase pentru România ale protocolului secret în discuţie au fost evidenţiate în ultimii ani de istoricii. români (Dan Cernovodeanu[47], Viorica Moisuc[48], V. F. Dobrinescu[49], Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu[50], Florin Constantiniu[51]). Cel mai recent, N. V. Zagladin, confirmat chiar în această primăvară de apariţia la Moscova a dezvăluirilor lui V. M. Molotov[52] , conchidea fără şovăire: „În asemenea condiţii istorice concrete [cele din august 1939] Hitler a fost mai mult interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului, decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret propus Germaniei ca anexă la pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. URSS, după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extindă teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin, sancţionând târgul cu Hitler, a aprins lumina verde pentru agresiunea fascistă în Europa. Această alegere reflecta concepţia sovietică despre «interesele U.R.S.S.” şi despre a căror prioritate s-a vorbit încă la Congresul al XVII-Lea al P.C. (b). [ianuarie 1934]”[53].

 

Concluzionând, desprindem realitatea indiscutabilă că pactul de neagresiune sovieto-german din 1939, „întărit” de protocolul adiţional secret semnat concomitent la Moscova, precum şi toate documentele secrete şi nesecrete convenite în următorii doi ani între Berlin şi Kremlin[54] au afectat într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, înlesnind nu numai izbucnirea celui de-al doilea război mondial, ci, mai mult, prin forţa desfăşurărilor impuse de conflict şi prin prisma consecinţelor rezultate, au contribuit la modificarea configuraţiei teritoritlor unor ţări din zonă şi, deopotrivă, au predetern1inat schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor social-politice şi economice din statele respective. Grupajul de documente editat de noi în 1991[55], propunându-şi să-l introducă pe cititor în unele „secrete” ale protocolului von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, poate înlesni abordarea unor aspecte care, de obicei, sunt trecute cu vederea atunci când sunt evaluate urmările documentului de referinţă. Documentele selectate acoperă, prin urmare, mai puţin problematica preistoriei protocolului secret, lesne de urmărit graţie studiilor de până acum (şi semnalate parţial mai sus) şi volumelor de documente diplomatice, numeroase de dată recentă[56], pentru a stărui asupra faptelor şi realităţilor rezultate din traducerea în viaţă a târgului Hitler-Stalin în 1939-1940.

 

Odată aceste precizări făcute, vom menţiona că „secretele” protocolului din 23 august 1939 ţin de mai multe categorii de probleme:

 

1. Prima problemă priveşte destinul însuşi al protocolului adiţional secret: semnat la Kremlin în zorii zilei de 24 august 1939, de către von Ribbentrop şi Molotov, în prezenţa lui Stalin şi a unor înalţi funcţionari ai ministerelor de Externe ale Germaniei şi U.R.S.S., documentul original - voit sau nu? - s-a pierdut în anii celui de-al doilea război mondial ori (în cazul U.R.S.S.) imediat după aceea şi de către o parte şi de către cealaltă. Nu în prealabil însă ca, şi la Berlin, şi la Moscova, să se fi executat mai multe copii, acestea având, la rândul lor, un destin nu mai puţin straniu: copiile germane au ajuns, în 1945, în mâinile americanilor, care, o dată cu imensele arhive acoperind istoria Germaniei dintre 1918 şi 1945, le-au transportat pe dată în S.U.A. spre prelucrare, microfilmare şi editare, pentru ca, în cursul anilor ’50, să le restituie guvernului de la Bonn. În acest lot de documente, americanii au găsit copia protocolului secret din 23 august 1939 şi, în toiul „războiului rece”, aceştia vor da la iveală textul veritabil şi integral al târgului Hitler-Stalin pe seama statelor din Europa de Est[57].

 

Sovieticii au reacţionat cu violenţă, în primul rând publicând mediocrul pamflet Falsificatorii istorieiîn sute de mii de exemplare (a apărut la Bucureşti, tot în 1948), fapt ce a întreţinut „cearta”· istoricilor sovietici cu „restul lumii” până prin 1988-1989, când, în condiţiile glasnostului şi perestroikăi, specialiştii din U.R.S.S. au acceptat să ia în discuţie existenţa unui protocol adiţional secret al pactului din 23 august 1939. Şi de data aceasta însă, ei au pretins, iniţial, să poarte o discuţie numai în baza reproducerii documentului original (evident, de negăsit după cele întâmplate )[58], dar, într-un sfârşit, au admis să ia în consideraţie şi textul aflat în copii, mai ales că:

 

- La Moscova s-a descoperit un proces-verbal din aprilie 1946 privind preluarea din „arhiva specială” a M.A.E. al U.R.S.S. a mai multor documente subscrise de delegaţii lui Hitler şi Stalin în 1939-1941, inclusiv - ori mai cu seamă! - textul original şi trei copii ale protocolului von Ribbentrop-Molotov[59]. Originalul deja este de negăsit, dar avem la dispoziţie copiile după el, situaţia fiind identică cu cea a documentelor păstrate în arhivele germane.

 

- Textul copiilor păstrate în arhivele sovietice (după originalul în limbile rusă şi germană, deopotrivă) coincide cu textul publicat de americani încă în 1948 şi de germani în 1956 în colecţia lor oficială de acte diplomatice privind politica externă a Germaniei între 1918 şi 1945. Demonstraţia, aşadar, era făcută! Cazuistica nu- şi mai avea rostul şi, prompt, N. Eidelman a constatat: „[…] Documentul « contestabil » (protocolul secret) există într-o formă mai mult decât incontestabilă, valabilă în cazul majorităţii actelor istorice ale lumii. Exigenţa formală de a prezenta, în fiecare caz, originalul ar putea lesne « elimina » tratatele Romei cu Cartagina, ale cneazului rus Oleg cu Bizanţul şi mii de alte documente care se păstrează. în copii şi în copii ale copiilor, dar care sunt, totuşi, autentificate de critica istorică serioasă”[60].

2. Problema următoare priveşte valoarea documentului aflat în atenţia noastră. Ne referim, în mod precis, la discuţiile angajate de istorici şi, mai cu seamă, de neistorici pe tema „repudierii”, „anulării” , „condamnării” etc., etc. a protocolului secret von Ribbentrop-Molotov. Este o acţiune în care s-au lăsat cuprinşi/cuprinse politicieni şi diplomaţi, guverne şi parlamente, gazetari şi istorici ş.a.m.d. Momentul de vârf, ca să-l numim astfel, l-a constituit, la 24 decembrie 1989, hotărârea Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S., în baza unui material al unei comisii speciale prezidată de A. N. Iakovlev, referitoare la valoarea politică şi juridică a pactului Hitler-·Stalin în ansamblu. Hotărârea[61] defineşte cu exactitate condiţiile încheierii pactului, afirmă categoric existenţa protocolului secret, îi apreciază sensul clauzelor şi constată aplicarea lor integrală de către U.R.S.S. în 1939-1940, descoperă faptul că documentul n-a fost nicicând şi nicicum ratificat de către Sovietul Suprem al U.R.S.S. la 31 august 1939, o dată cu textul pactului de neagresiune, al cărui conţinut fusese deja publicat, pentru ca, finalmente, să exprime condamnarea de către Congresul Deputaţilor Poporului a semnării oricărei înţelegeri secrete între Moscova şi Berlin la şi după 23 august 1939 şi să proclame toate protocoalele secrete „drept nule şi neavenite din punct de vedere juridic cu începere din momentul încheierii lor” ( art. 7) [62].

 

În temeiul celor semnalate, ne îngăduim să constatăm:

 

- Nu numai că protocolul adiţional secret din 23 august 1939 nu a fost ratificat după semnare de către nici unul dintre contractanţi, fapt de natură să-i pună valabilitatea sub semnul întrebării într-o măsură, dar astăzi - şi situaţia este aceeaşi de exact 50 de ani! - documentul este atins de nulitate în primul rând prin faptul că, la 22 iunie 1941, între Germania şi U.R.S.S. a intervenit starea de război, în urma agresiunii Wehrmachtului şi a unor armate aliate ce acţionau (vezi cazul României) eminamente pentru a anula efectele teritoriale ale protocolului secret!

 

- După 22 iunie 1941, U.R.S.S. a pierdut în consecinţă (până prin anii 1944-1945) toate avantajele teritoriale rezultând din aplicarea protocolului secret în 1939-1940 pe seama Finlandei, Ţărilor Baltice, Poloniei şi României.dar nu a încetat nici un moment să acţioneze, în cadrul Marii Alianţe cu S,U,A, şi Marea Britanie îndeosebi, pentru a obţine şi de la noii parteneri recunoaşterea, mai întâi formală şi apoi chiar de jure, a graniţelor trasate în 1939-1940 cu concursul lui Hitler şi von Ribbentrop. Documentele anexate atestă perseverenţa diplomaţiei Kremlinului şi reuşita obiectivului vizat, ceea ce pentru România a echivalat cu recunoaşterea, treptată, a „dreptului” U.R.S.S. în a pretinde şi obţine asigurările S.U.A. şi Marii Britanii (progresiv între 1944 şi 1946) în privinţa stabilirii prin viitorul tratat de pace a frontierei sovieto-române după formula „liniei existente la 1 ianuarie 1941”, deci după ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Tinutului Herţa şi a insulelor de pe Dunăre în urma notelor ultimative ale lui Molotov din 26-27 iunie 1940! Survenea, în acest fel, un fapt neobişnuit şi de pc urma căruia aveau să sufere şi România, şi Ţările Baltice, şi Polonia etc.: drept „garanţie” şi drept „mulţumire”, drept „recunoaştere” a aportului U.R.S.S. pe frontul antihitlerist, puterile occidentale s-au dovedit dispuse, în etapa finală a conflagraţiei, ca şi după aceea, să se angajeze în numele viitoarei conferinţe a păcii şi să admită recunoaşterea în graniţele i mpcriului sovietic a unor teritorii străine, ocupate iniţial de Kremlin graţie politicii promovată în 1939- 1941 în spiritul protocolului secret de la 23 august 1939.

 

Anexa documentară cuprinde toate formulările referitoare la graniţele României descoperite în documentele semnate ori elaborate de/cu puterile Naţiunilor Unite, începând cu Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi sfârşind cu Tratatul de pace din 10 februarie 1947, concluzia ce se degajă fiind una singură şi anume că, prin consacrarea după război a liniei de frontieră sovieto-române „de la 1 ianuarie 1941”, Marii Aliaţi, în postura de învingători, practic şi-au pus în discuţie bazele înseşi ale luptei lor şi ale succesului lor din 1945. Căci , după un război contra Germaniei şi a aliaţilor ei, unii aliaţi recunoşteau altora dreptul de a se înfrupta din roadele cooperării cu Hitler din 1939-1941 şi , mai precis, de toate rezultatele aplicării de către U.R.S.S. a clauzelor protocolului secret din 23 august 1939, protocol anulat la 22 iunie 1941 chiar de către Germania, iar la 14 august 1941, de către semnatarii Chartei Atlanticului, care glăsuia (articolul 2): „ […] Ei [preşedintele S.U.A. şi premierul Marii Britanii] nu doresc să vadă nici o modificare teritorială care să nu fie în acord cu voinţele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Suntem dispuşi, totuşi, să admitem că formula „linia frontierei de la 1 ianuarie 1941″ s-a aplicat în cazul României pentru a o pedepsi pentru prezenţa pe frontul anti-aliat între 1941 şi 1944, dar nu poate scăpa atenţiei faptul că, după 1945, marii învingători au  aplicat sancţiuni similare, desprinse tot din realităţile protocolului secret din 23 august 1939, şi Poloniei şi Ţărilor Baltice, care n-au fost aliatele celui de-al III-lea Reich.

 

- Concesiile admise de S.U.A. şi Marea Britanie în folosul U.R.S.S. cu privire la schimbările teritoriale din 1939-1940 şi „transpuse” în epoca postbelică au fost agravate în 1944-1945 pr.in acordurile secrete tripartite şi înţelegerea Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944 referitoare la recunoaşterea în ansamblu a unor „zone de influenţă” (cu procente bine precizate, după cum atestă documentele) pentru marii învingători, în primul rând pentru U.R.S.S. , pe seama unor ţări ale Europei est-centrale, inclusiv România, cedată în proporţie de 90 la sută Kremiinului. Şi, aşa după cum au dovedit-o realităţile crude ale ultimelor decenii, asemenea înţelegeri au determinat, mai mult decât sancţionarea unor frontiere nedrepte, modificarea de către „cel în drept” (?) a bazelor înseşi ale sistemelor social-politice şi economice în toate ţările europene afectate de regimul „sferelor de interese” statornicit în 1944-1945, ceea ce s-a tradus în comunizarea lor pentru o perioadă de peste patru decenii. Un examen atent, nuanţat şi pe deplin documentat al „secretelor” desprinse din protocolul secret von Ribbentrop-Molotov nu ne îngăduie să evităm, în discuţia noastră, următoarele concluzii:

 

- Protocolul von Ribbentrop-Molotov este indiscutabil ca realitate istorică, dar limitarea oricărei discuţii la simpla constatare a existenţei sale este insuficientă, în stadiul actual al studiilor istorice şi documentaţiei ştiinţifice.

 

- Punerea în discuţie a protocolului secret doar cu scopul de a se proclama „abrogarea” lui devine, de asemenea, insuficientă, dacă avem în vedere faptul că înşişi semnatarii au anulat documentul şi l-au considerat ca atare din momentul agresiunii de la 22 iunie 1941. De aceea, documentul cercetat nu trebuie respins încă o dată, ci trebuie înfăptuit ceva mai mult - să se anuleze realităţile istorice (frontiere, sisteme, consecinţe economice, mutaţii demografice etc.) rezultate neîndoielnic din aplicarea de către U.R.S.S. a clauzelor protocolului secret în anii 1939-1940 şi repuse în vigoare, în formule mai mult sau mai puţin sofisticate, adesea chiar amplificate, şi toate acestea datorită spiritului de „înţelegere” cu care a fost tratată politica expansionistă a Kremlinului la sfârşitul conflagraţiei din 1939-1945 şi în primii ani postbelici.

 

- Corespunzător celor constatate, se impune a se reclama anularea şi a tuturor realităţilor desprinse din funcţionarea acordurilor interaliate privitoare la împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de interese” spre avantajul esenţial al U.R.S.S.

 

Este adevărat că volumul reunind materialele respectivei manifestări ştiinţifice, promis ferm de către gazdele noastre, nu a mai apărut, aşa că ne-am preocupat noi să încredinţăm tiparului punctul de vedere ce l-am exprimat[63]. Răstimpul ce ne desparte de momentul iunie 1991 dovedeşte că, din păcate, nu ne înşelam atunci când prezentam concluziile noastre. Dacă atunci comunismul încă nu se prăbuşise la Moscova, iar, sub raport ştiinţific, fondul problemei consta în a dovedi ruşilor existenţa protocolului secret (recunoscută, în fond, de tot restul lumii!), iată că, în prezent, U.R.S.S.-ul ţine deja de domeniul trecutului, o parte din fosta Basarabie a devenit Republica Moldova, iar, la începutul anului 1993 Kremlinul a difuzat ştirea bombă cum că, în sfârşit, în arhivele diplomatice ale Moscovei s-au descoperit originalele rămase de drept părţii sovietice ale documentelor semnate la Kremlin în noaptea de 23 august 1939. În acest fel, s-a pus capăt unei îndelungi şi aprigi dezbateri propagandistice şi istoriografice. Incriminaţi, în 1948, după cum se ştie, p1 într-o culegere de documente secrete editată de americani (vezi R. J. Sontag şi J. S. Beddie, editori, Nazi Soviet-Relations, 1939-1941, nota 55[64] în sensul că semnaseră, concomitent cu pactul de neagresiune, un protocol secret privind împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de influenţă”, sovieticii au reacţionat violent.

 

O broşură hagiografică, pretenţios intitulată „Falsificatorii istoriei”, cu pretenţia de Notă istorică (sic!) a Biroului Sovietic de Informaţii, a declanşat campania de disculpare totală a U.R.S.S. pentru rolul jucat în evoluţia evenimentelor din 1939 în direcţia izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, exagerându-se, în schimb, rostul puterilor occidentale în cursul aceloraşi împrejurări. Nu s-a urmărit de către editorii americani - preciza broşura cu pricina - a realiza „o expunere obiectivă a evenimentelor, ci a prezenta un tablou denaturat al evenimentelor, a calomnia Uniunea Sovietică şi a submina influenţa ei internaţională ca luptătoare cu adevărat democratică şi neînduplecată (sic!) împotriva forţelor agresive şi antidemocratice”[65]. Finalmente, după un inevitabil recurs la învăţătura lui I. V. Stalin, Nota istorică încheia cu „binecunoscutul adevăr că bârfeala şi calomnia pier, dar faptele rămân”[66]. Era numai un mod de-a pune problema, dar nu adevărul însuşi. El a ieşit la iveală, cum am precizat, după exact 45 de ani, când Moscova a recunoscut oficial existenţa protocolului secret din 23 august 1939. Un asemenea deznodământ denotă o punere în ecuaţie clară a responsabilităţilor majore ce-i revin retroactiv U.R.S.S. pentru provocarea ultimei conflagraţii mondiale. Dacă, în prezent, această situaţie este evidentă, problema esenţială ce rămâne în discuţie din nefericire priveşte consecinţele „realităţilor” născute în 1939/1940 de pe urma aplicării protocolului secret de la 23 august 1939. Ei bine, în ciuda scurgerii timpului şi peste toate bulversările survenite, mai ales în ultimii cinci ani, teritoriile puse în discuţie de Stalin, Molotov şi von Ribbentrop la Kremlin în 1939 nu mai fac parte integrantă din imperiul moscovit în urma decesului U.R.S.S. ( decembrie 1991), dar rămân în „sfera de interese” a succesorului - Federaţia Rusă!? Şi, mai mult decât atât, aceasta ameninţă în fiece zi , subliniind că nu înţelege să admită discuţii pe tema respectivă.

 

Se avansează pseudo-argumente de genul că ţările decapitate în 1939-1940 de provinciile lor istorice binecunoscute prin voinţa U.R.S.S. s-ar afla în situaţia actuală nu datorită protocolului secret, ci pentru că au pierdut cel de-al doilea război mondial! Este, aceasta, o inepţie de proporţii, căci Polonia, de pildă, a figurat între învingători, iar România, în ultima fază a conflagraţiei din 1939-1945, s-a aflat de partea Aliaţilor. Realitatea necruţătoare şi totalmente nedreaptă este că, faţă de decizia Federaţiei Ruse de-a veghea asupra graniţelor fostului imperiu roşu şi, deopotrivă, faţă de indecizia Occidentului de a-şi impune punctul de vedere în faţa Kremlinului, drepturile popoarelor sunt - sub false principii şi abile pretexte - în continuare încălcate.

 

Basarabia şi nordul Bucovinei sunt mai mult decât oricând în ultimii ani sustrase unităţii naţionale româneşti. Singura concluzie ce se impune este aceea că, într-o lume nedreaptă, acte internaţionale monstruoase (precum, în acest secol, protocolul secret din 23 august 1939 se află pe primul Joc de vreme ce i-a dat lui Hitler cale verde pentru a porni războiul mondial) pot întreţine situaţii anormale; dreptuii istorice, însă, în nici un caz. Cum s-a ajuns aici? Tocmai de aceea propunem spre studiu cititorului un set de documente ce ilustrează „subtilităţile” diplomaţiei moscovite din anii şi de după terminarea ostilităţilor din 1939-1945 de-a obţine recunoaşterea achiziţiilor teritoriale îngăduite de Hitler la 23 august 1939, operaţiune „definitivată” prin 1945-1947, de data aceea cu concursul puterilor Occidentului, de vreme ce, pentru a zdrobi Reichul hitlerist şi statele aliate lui, Marile Puteri apusene fuseseră silite să solicite şi să înfăptuiască (fără garanţii prealabile) o cooperare multilaterală cu U.R.S.S. între 1941 şi 1945.

 

Vom remarca, în încheiere, că din punctul de vedere al cercetării istorice, investigarea aspectelor privind protocolul secret din 23 august 1939 este, mai departe, în plină desfăşurare. Ca şi în cazul recunoaşterii existenţei documentului sovieto-german ce a condus direct la declanşarea războiului mondial din 1939-1945, istoricul caută în continuare probe, chiar dacă fără acordul ori împotriva voinţei factorului politic. Cu gândul că la fel stau lucrurile în privinţa anulării consecinţelor protocolului von Ribbentrop-Molotov, vom observa că studiile apărute în ultimii ani, în ţară sau în străinătate, au oferit şi oferă informaţii inedite ori avansează noi interpretări. Nu putem ignora că importante investigaţii aparţin istoricilor ruşi[67], mai cu seamă lui G. L. Rozanov, M. I. Semireaga[68] şi D. Volkogonov[69]. În replică, am putea spune, mai multe cărţi şi studii au apărut în Germania[70], o menţiune aparte necesitând solida monografie semnată de Ingeborg Fleischhauer[71], tradusă fără întârziere în limba rusă [72]. Reexaminarea colecţiilor fundamentale de documente tipărite după 1946, deopotrivă cu investigarea literaturii de bază a problemei şi a unor noi arhive i-a îngăduit d-nei Fleischhauer să reconstituie mai precis şi mai nuanţat cursul evenimentelor politico-diplomatice ce au culminat cu reuniunea Stalin-Molotov- von Ribbentrop de la Kremlin în noaptea de 23-24 august 1939[73].

 

În privinţa responsabilităţilor pentru încheierea nefastului document, autoarea propune următoarea distribuire a „răspunderilor”: 1. Diplomaţia germană (compartimentul responsabil de afacerile cu Rusia)[74]; 2. Hitler[75] şi 3. Stalin [76]. În context, o excelentă sinteză, cu trimiteri bineînţeles la situaţia României, a apărut la Bucureşti sub semnătura istoricului Florin Constantiniu[77].

 

S-a preferat, la Bucureşti sau Chişinău, o abordare a problematicii protocolului secret din 23 august 1939, mai cu semnă prin prisma consccinţelo1· sale directe asupra României - pierderea provinciilor istorice Basarabia şi nordul Bucovinei.în urma agresiunii „paşnice” din iunie 1940 a U.R.S.S.[78]. Momentul de referinţă pe piaţa istoriografiei l-a constituit, netăgăduit, apariţia la Moscova în anul 1992 (în numai o mie de exemplare !) a celor două volume intitulate Documentele politicii externe. Anul 1939[79] în cadrul colecţiei oficiale editată de mai multe decenii de către Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse (anterior al U.R.S.S.). Apreciem ca deosebit de scmnificativti această apariţie - al XXII-lea tom al colecţiei inaugurate în 1957 şi care se oprise în 1977 la tomul al XXI-lea[80]  nu numai întrucât s-a revenit la tradiţie, abandonarea fiind resimtită serios de către specialişti , ci, mai ales, pentru că Ministerul Afacerilor Externe din Moscova a fost în situaţia de a-şi publica sursele fără a mai suporta rigorile cenzurii comuniste.

 

Acest lucru se resimte lesne din consultarea tomului XXII - cantitatea şi calitatea actelor publicate, comentariile judicioase şi natura dezvăluiiilor oferite de documentele incluse. Pentru a rămâne în domeniul abordat însă, să specificăm că tomul XXII reţine nu numai textul Pactului Hitler-Stalin de neagresiune[81] (publicat, de altfel, la câteva ceasuri după încheierea lui), ci şi pe acela al protocolului secret din 23 august 1939, cu menţiunea precisă că publicarea se făcea după o copie a nenorocitului acord[82] , care a deturnat destinul Europei şi chiar al planetei. Să avem în vedere, deci, că editorii nu apelaseră decât la un aşa-numit „exemplar de serviciu” al protocolului secret (descoperit p1in Arhiva M.A.E. din Moscova în 1946)[83] şi că viza pentru tipar s-a acordat în septembrie-octombrie 1991 , astfel cum desprindem din casetele tehnice ale celor două volume. Pe atunci mai rămâneau, aşadar, doar două-trei luni până la anunţarea oficială de către Kremlin a ştirii despre depistarea în arhivele moscovite a originalului protocolului secret din 23 august 1939[84]. Cât adevăr şi, mai cu seamă, câtă politică se ascundeau în spatele respectivei comunicări, preluată de îndată de marile agenţii de presă de pe mapamond, câtă vreme de-acum esenţială devenise nu recunoaşterea autenticităţii documentului în discuţie, ci eradicarea nenorocirilor pe care el le-a provocat? Cine şi cum o va face? Cu siguranţă că nu Kremlinul, co-autorul protocolului din 23 august 1939, ajuns în situaţia să se auto-denunţe!

 

Notă : Textul este comunicarea prezentată la Conferinţa internaţională de la Chişinău din 26-28 iunie 1991 pe tema Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia.

 

---------------------------------------

[1] William L. Shirer, Le Troisieme Reich. Des origines a la chutte, Paris, Stock, 1967, p. 547.

[2] Conciliatorii, Bucureşti, Editura Politică, 1966, passim.

[3] Histoire des relations intemationales, Vlll, Les crises du XXe-siecle, II, De 1929 iî1945, Paris, Hachette, 1958, pp. 136-139.

[4] Peuples et civilisatiom, XX, La Faillite de Ia paix (1918- 1939), II, De l’affaire ethiopiennea la guerre (1918-1939), Paris, PUF, 1961, passim; idem, Le.s origines de la Deuxieme Gucrre mondiale, Paris, Payot, 1969, passim.

[5] Histoire diplomatiquede 1919 il nosjow:s, Paris, Dalloz, 1971, p. 219.

[6] The Foreign Policy of the Third Reich. London, B.T. Batsford Ltd., 1973, pp. 73-74.

[7] The Soviet Union and the Failure of Collectivc Security, 1934- 1938, lthaca-London, Cornel University Press, 1984, passim.

[8] Germany, Russia and the Balk, ins. Pre/ude to the Nazi-Soviet Non-Aggression Pact, Boulder, 1983, passim.

[9] The Twentieth Century, 1880-1939, London, Adam and Charles Black, 1978, p. 297.

[10] How War Came: The lmmediate Origins of the Second World War, 1938-1939, London, Heinemann, 1989, passim.

[11] The Origins of’ the Seamd World War, second edition, New York, Fawi;ett Premier, 1979, pp. 146-181, 181 -207; îtlem, English History, 1914-1945, New York-Oxford. Oxford University Press, 165, pp. 427-437.

[12] Munk,h. The Price of Pea<.:e, New York, Vintage Books, 1980,pp. XI.1003-1004.

[13] Ibidem, p. XI.

[14] The Origins ofthe Secontl World ~’ar, p. 181.

[15] L ‘utopie au pouvoir. Histoire de /’URSS de 1917 A nos jours, 11, Paris, Calmann-Levy, 1982. pp. 270-303.

[16] Cf. Les alternativcs de 1939, în „Temps Nouveaux”, nr. 23-24/1989; idem, Apres le pacte, în „Temps Nouveaux”, nr. 34/1989.

[17] A. J. P. Taylm, The Origins … , p. 251; idem, The Second World War. An /Jluslratcd History, London, Penguin Books, 1976, pp. 35-36.

[18] Poland to Pearl Harbor. The Making of the Second World War, London, E. Arnold, 1985, pp.62-64.

[19] William L. Shirer, op. cit., pp. 551-583.

[20] Klaus Hildebrand. op. cit., pp. 89-90.

[21] Pierre Renou, in, op. cit., VHl2, p. 198.

[22] Maurice Baumont. Les origines…, p. 335.

[23] Hitler. A Study in Tyranny, London, Penguin Books, 1976, p. 531.

[24] Les grandes controverses de l’histoire contcmporaine, 1914-1945. Lausanne, Editions Rencontre, 1964,p. 316.

[25] Le j, acteavec le diable, Paris, Laffont, 1969,p. 164.

[26] Cf. The Historical Encyc/opedi11 of World War l/, New York, Greenwich House, 1984, p. XXI.

[27] Cf. Histoire controversee de la Deu:.icme Guerre mondiale, 1, Mo naco-Ville, Jaspard Polus. 1966. pp. 251-253.

[28] TheApproach of War 1938-39, London, Macmillan/St. Martin’s Press, 1973, p. 173 şi urm.

[29] Cf. Berrayal. The Hitler-Stalin Pact of 1939, New York, St. Martin’s Press, 1989, pas.sim.

[30] The Origins of’thc Second World War in Europe, London-New York, Longman, 1987, p. 262.

[31] Cf. L ‘erreurde Stalin. în „La Vie Jntemationale”. Moscova, nr. 9/1989, p. i5.

[32] Cf. L’an 1939 dl.lns Ies dossiers de Nuremberg, în „La Vie lnţernationale”, nr. 10/1939, pp. 140-141.

[33] Cf. ,,Les Nouvelles de Moscou”, nr. 34/1989.

[34] O. A. Rjesevskii,ed., I939god. Uroky istorii, Moscova.Mi.~I . 1990, p. 319 şi urm.

[35] lbidem, p. 355 şi urm.

[36] Cf. Istoriia uspehov i neudaci sovetskoi diplomaţii, Moscova, Jzd. Mejdunarodnîie Clnoşcniia, 1990,p. l!Oşiurm.

[37] Micbel Heller. A. M. Nekrici, op. cit, II, p. 284.

[38] William L. Shirer. op. cit., p. 566.

[39] Maurice Baumont, La Faillite de la paix, II, p. 873.

[40] Pierre Renouvin, Histoire…, Vfl12,p. 198.

[41] Alan BulJock, op. cit., p. 531.

[42] Walter Hofor, Hitlerdechaîne la Guem:, Paris. &:litions du Seuil, 1967. p. I 12.

[43] N. V. Zagladin. op .cit., pp.111-113.

[44] Cf. Imperiia Krcmli11a. Sm·ets.kii tip kolonializma, Vilnius, 1990, p. 110 şi urm.

[45] Michel Hellc:r, A.M. Nekrici, op. cit.,I!, p. 284.

[46] William L. Shirer, op. cit., p. 583.

[47] Nicolae Lupan, ed., Pactul germano-sovietic dîn’ 1939,. Bruxelles, Editura Nistru, 1989, pp.45-46.

[48] Cf. Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Bucureşti , Editura Humanitas, 199 I , pp. 360-366.

[49] Cf. Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iaşi, Editura Junimea, 199 l, p.

21 şi urm.

[50] Vezi România după Mare,1 Unire, II2, 1933-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988,pp. 1514-1516; Mircea Muşat, Politica de forţă şi dictatÎn ajunul celui de-al doilea război mondial, în „Magazin istoric” , nr. 12/1989, pp. 23-32. Cf. şi Eugen Preda, Din dosarele istoriei, în „Magazin istoric”. nr. 3/ 1989.

[51] Vezi nota 77.

[52] Vezi Felix Ciuev, StiHorok beseds Molotovîm. Iz dnevnika… , Moscova, Izdatelstvo Terra, 1991, pp. 14-29.

[53] N. V. Zagladin, op. cit., p. 11 l.

[54] Cf. A. S. Grenville, The Major Intemational Treaties, 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co Ltd., 1974, p. 182 şi urm.

[55] Cf. Gh. Buzatu şi colab. , Secretele protocolultii secret von Ribbentmp-Molotov, Iaşi, 1991 (nr. special al revisiei „Moldova” nr. 8/1991).

[56] Vezi, îndeosebi, R.J. Sontag,J. S. Beddie,eds., Nazi-Soviet Relations, 1939-1941, New York, Di

[57] Vezi, în nota precedentă, lucrarea editată de R. J. Sontag şi J. S. Beddie.

[58] Cf., de exemplu, V. I. Sipols, Diplomaticeskaia barba nakanune vtoroi voinî, ed. a li-a, Moscova, Izdatelstvo Mejdunaro

[59] „Vocea poporului”, Chişinău, 6 martie 1990, p. 7.

[60] Vezi „Les Nouvelles de Moscou”, nr. 34/20.VIII.1989, p. 9.

[61] 1939, god. Uroki istorii, pp. 496-498.

[62] lbidem, p. 497.

[63] Chiar cu prilejul întâlnirii de la Chişinău am editat, cu bunăvoinţa Editurii Moldova din Iaşi. un număr special al prestigioasei publicaţii „Moldova”: Secretele protocolului secret von Ribbentrop-Molotov, comentarii şi documente (îngrijite de subsemnatul în colaborare cu Florin Constantiniu, V. F. Dobrinescu, I. Saizu şi Ilie Schipor). Tot atunci, colegii din Chişinău au tipărit , în mai multe limbi, lucrarea Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, Chişinău, Editura Universitas, 1991, 123 p. (Prefaţa - Valeriu Matei, selecţia documentelor - Ion Şişcanu şi Vitalie Văratec).

[64] Nu de mult, cartea respectivă a fost publicată şi la … Moscova: Og/a. eniiu podlejit. SSSR -Ghermania. 1939-194 I. Dokumentî i materialî, Moscova, Izd. Moskovskii Rabocii, 1991, 367 p. (textul protocolului secret - p. 71).

[65] Vezi Falsificatorii istoriei. Notă istorică a Biroului Sovietic de Informaţiuni, Bucureşti, Editura PMR, 1948, 80 p. 66. Ibidem, p. 77.

[67] Vezi O. Volkogonov, Drama reşenii 1939 goda, în „Novaia i novcişaia istoriia”, Moscova, nr. 4/1989, pp. 3-27; K istorii zakliuceniia sovetsko-ghermanskogo dc, govora o nenapadenii 23 avgusta 1939 g. (Dokumcntalnîi obzor), în „Novaia i noveişaia istoriia”, nr. 6/1989, pp. 3-21; Na rokovîm poroghe (Iz arhivnîh materialov 1939 goda), în „Voprosî istorii”, Moscova, nr.3/1990, pp. 18-39. 68. Cf. G. L. Rozanov, Stalin-Hitler. Dokumentalnîi occrk sovetsko-ghem1anskih dip/omaticeskih otnoşenii 1939-1941 gg., Moscova, lzd.

[68] MO, 1991, pp. 84-109 (cap. - „Moscova, Kremlin - 23 august 1939″); M. I. Semireaga, Tainî stalinskoi diplomaţii, 1939-1941, Moscova, lzd. „Vîsşaia Şkola”, 1992, pp. 31-81 (cap. – „Înţelegerea dictatorilor”).

[69] Vezi Triumfi traghediia. Politiceskii portret! V. Stalina, II, ed. a II-a, Moscova, Novosti, 1990, p. 7 şi urm.

[70] Vezi A. Buhl, ed., Der Hitler-Stalin-Pakt: Die Sowjetische Debatte, Kiiln, Pahl-Rugenstein, 1989; Erwin Oberlănder, ed., Hitler-Stalin-Pakt 1939: Das Ende Ostmitteleurop, Frankfurt-am-Main, Fischer Taschenbuch, 1989; Ingeborg Fleischhauer, Der deutsch-sowjetische Grenz und Freundschaftsvertrag vom 28. September 1939. Die deutschen Aufzeichnungen iiberdie Verhandlungen z wischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moska11, în „Vierteljahrshefte fur Zeitgeschichte”, Miinchen, nr. 3/ 1991. pp. 447-470 (se publică minuta întrevederii celor trei întocmită de G. Hilger, membru al delegaţiei germane, cu referiri la România - p. 464).

[71] Vezi Der Pakt. Hitler, Stalin und die Initiative der deutschen Diplomatic 1938-1939, Frankfurtam-Main, Ullstein, 1990, 552 p.

[72] Vezi Pakt Hitler, Stalin i iniţiativa ghermanskoi Jiplomatii 1938-1939, Moscova, Izd. Progress, 1991, 474p.

[73] Ibidem, p. 266 şi urm.

[74] Ibidem, pp. 331-334.

[75] Ibidem, pp. 334-3431

[76] Jbidem,pp. 343-359.

[77] Cf. Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbcntrop-Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, 133 p. Vezi şi recenzia noastră, în „Europa XXI”, Iaşi, tom. l-II/1992-1993, pp. 181-183.

[78] Vezi îndeosebi Ioan Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992; Mircea Muşat, Drama României Mari, Bucureşti, Editura Fundaţiei România Mare, 1992; L. Bulat, ed., Ba.~arabia 1940, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991; Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei - 1940, Chişinău, Ago-Dacia, 1993; Martori oculari despre ocuparea Basarabiei în iunie 1940, în „Patrimoniu” , Chişinău , nr. 1/1993, pp. 137-144; Mitru Ghiţiu, ed., În acele tragice zile pentru neamul românesc, în „Cugetul”, Chişinău, nr. 1/ 1993, pp. 23-31 ;’ Mihai Gribincea, Ion Şi şcanu, eds., Documente privind negocierile româno-sovietice de la Odessa din vara anului 1940, în idem, pp. 32-43; Ion Şişcanu, ecl ., Pierderile României în urma ocupării Ba11arnbiei şi nordului Bucovinei de c11tre Uniunea Sovietică în anii 1940-1941, în idem, pp. 44-47; Veaceslav Stăvilă, Starea de spirit a populaţiei basarabene în primii ani ai celui de-al doilea război mondial· (I septembrie 1939-22 iunie 1941), în idem, pp. 49-54.

[79] Vezi Dokumentî vneşnei politiki, XXII, 1939 god, 2 vols. Moscova, lzd. MO, 1992, 709p.- 680p.

[80] Vezi Dokumentî vne. nei politiki SSSR. I. 1917-1918 – XXI, 1938, Moscova, 1957- 1977.

[81] Cf. Dokumentî vne. nei politiki, XXll, 1939 god., !., pp. 630-632.

[82] Ibidem, p. 632.

[83] Ibidem, 11, pp. 590-591.

[84] Vezi, îndeosebi, Sovetsko-ghermanskiie dokumentî 1939- 1941 gg. iz Arhiva ŢK/KPSS, în „Novaia i novei şa ia istoriia”, Moscova, nr. 1/1993, pp. 83-95.