BEN TODICA: Mihaela Malea Stroe - Hans Bergel

luni, 21 martie 2022

Mihaela Malea Stroe - Hans Bergel – un om, o viață, un crez

Mihaela Malea Stroe: Hans Bergel – un om, o viață, un crez:

„Să rămâi credincios spiritului bun în toate timpurile dominate de duhul necurat”

19 martie 2022

Brasoveni celebri Hans Bergel,

Mihaela Malea Stroe,

o viață, un crez, un om

Întotdeauna mi-a fost greu să scriu la trecut atunci când oameni apropiați și dragi mie au purces prin vămile văzduhului la întâlnirea cu lumina cea în veci neatinsă de umbrele înserării. Poate pentru că, dincolo de tulburarea, cât se poate de omenească, în fața plecării lor persistă convingerea că, dacă pleacă, nu înseamnă că pier. Doar se strămută într-o altă lume, de unde continuă să ne vegheze, chiar dacă noi nu-i mai vedem.

Astăzi, după o prietenie de peste un sfert de veac, mi-e greu să scriu la trecut despre privilegiul de a-l fi cunoscut pe Hans Bergel. Nu mi-am propus să spun aici despre scriitorul și jurnalistul Bergel, nici despre opozantul comunismului și fostul deținut politic Bergel, pentru că atât activitatea omului de litere cât și aceea a opozantului politic sunt îndeobște cunoscute și recunoscute.

Îmi doresc să-l evoc mai degrabă pe omul Bergel, fiindcă nu se întâmplă prea des ca între onestitatea, demnitatea și verticalitatea unui scriitor și ale omului să poată fi pus semnul egalității depline, așa cum se poate în cazul lui Hans Bergel.

În cei peste 25 de ani în care ne-am întâlnit, am corespondat, am dialogat, fie față în față, fie telefonic, n-am constatat nicio discrepanță între scriitor și om, între gând, cuvânt și faptă, nicio abatere de la crezul lui de a rămâne liber, fără ezitare și fără compromisuri, „credincios spiritului bun în toate timpurile dominate de duhul necurat”. Duhuri necurate care se manifestă în lume în fel și chip (regimuri și ideologii smintite, care își găsesc periodic destui inițiatori nebuni, propagandiști și slujitori obedienți, oportuniști) și de care nu te pot feri decât înțelepciunea, discernământul și fidelitatea față de „spiritul bun”, singurul în măsură să-ți confere calitatea de om integru, ce n-a rătăcit, n-a ignorat sau n-a alungat suflul divin din lăuntrul său.

I-am cunoscut dezamăgirile (legate în special de doi „prieteni” care și-au dovedit falsitatea și l-au trădat, ori de prezentul din care duhul rău n-a dispărut, doar e pe cale să-și compună altă înfățișare înșelătoare ca să domine), dar și puterea interioară de a trece peste astfel de situații, dispus mai degrabă să ierte decât să condamne, să analizeze și să cumpănească aparențele ca să ajungă la adevărul de dincolo de ele. L-am admirat pentru că spiritul lui critic, mereu treaz și activ, n-a fost însoțit absolut niciodată de răutăți, mânie, injurii ori acuze corozive. S-a păstrat, fără să-și piardă din fermitate, în limitele obiectivității, ale argumentației juste, uneori condimentate cu ironie fină.

Hans Bergel era omul cu privire directă. Când vorbea, își privea interlocutorul în ochi, semn că viclenia și eschiva sunt excluse, că dialogul este – cel puțin din partea lui – deschis, firesc, autentic, fără ascunzișuri ori capcane. Pentru cine știe să le prețuiască, astfel de dialoguri sunt ele însele privilegii, cu atât mai mult cu cât, prin harul de povestitor, Hans avea de împărtășit o vastă și extrem de variată experiență de viață trăită, cum ar spune I. Stone, între „agonie și extaz”. Era și mai entuziasmat dacă interlocutorii erau tineri dornici de cunoaștere.

Spunea că scrisul este viața lui, dar, când vorbea despre familie, se vedea din ton, din privire, că scrisul lasă locul cuvenit iubirii profunde și statornice pentru Elke, soția cu rol de înger păzitor, și pentru cei trei copii ai lui, iar venirea pe lume a celor două nepoțele a fost o binecuvântare care i-a încântat și fericit anii de pe urmă.

Lipsit de aroganță și de orgolii deșarte, Hans se bucura, firește, când primea premii, titluri ori distincții, dar fără să facă din ele ținte propriu-zise. Nu se sfia să recunoască într-un simplu păstor meșter la vorbă pe primul lui dascăl într-ale povestitului. Născut, crescut și educat în spațiul transilvan multietnic, prețuia oamenii de omenie – de la cei mai modești la cei mai sofisticați – indiferent de etnia lor.

Deși trecut prin multe încercări dramatice, și-a păstrat intactă o anume inocență (unii ar numi-o, cinic, „naivitate”?!) de copil biblic, cu inima larg deschisă spre bucurie, generozitate, iubire, gata fiind să le dăruiască necondiționat, încrezător într-o majoritate a celor care le merită. Cred că prefera să-și asume riscul unor posibile noi dezamăgiri, decât să se teamă de ele. Prefera să fie vulnerabil, adică om, decât să-și ascundă sufletul într-un buncăr construit din suspiciuni, scepticism, mizantropie.

Plecat din țara natală prin forța unor împrejurări neprielnice, după ce a îndurat aici prigoana, detenția și deportarea pentru că a comis, ca opozant al comunismului, „delictul” de a gândi liber, Hans Bergel a continuat să iubească România și pe români. Nu a confundat un regim totalitar și o ideologie nefastă cu țara și cu locuitorii ei. Deîndată ce, după 1989, interdicția din 1968 de a se întoarce aici a fost anulată, a revenit adesea, simțindu-se deopotrivă „acasă” și la München, și la Brașov. Că dragostea lui pentru țara natală a rămas neștirbită, o dovedește și faptul că și-a convins prietenii nemți care aveau impresia că România este un tărâm înapoiat, cu oameni necivilizați, să-l însoțească aici, să cunoască oameni și locuri, să vadă cu ochii lor că realitatea este cu totul alta.

Cunoștea bine, iubea și respecta limba română mult mai mult decât unii dintre contemporanii care au pierdut dragostea și respectul pentru ea, deși le este limbă „maternă”. O considera extrem de bogată și expresivă. Pentru acuratețe, când traducea texte din română în germană, consulta mai multe dicționare sau mă „chema” la telefon să discutăm (adesea îndelung și aproape… filosofic) nuanțele subtile ale unor cuvinte și expresii românești, ca să aleagă varianta cea mai bună.

Nu în ultimul rând, Hans era „un om de cuvânt”. „Ein Mann, ein Wort”. Odată ce le-a rostit, nu s-a întâmplat nicicând să uite, să neglijeze, să nu-și onoreze promisiunile…

Astăzi, 19 martie, la ora 17, clopotele Bisericii Negre din Brașovul drag lui Hans, bat pentru sufletul lui. Se alătură, de departe, într-un „simultan” simbolic al celor două „acasă”, momentului comemorativ de la München.