Mircea Dorin Istrate - CE SUNTEM NOI?

 

CE SUNTEM NOI?

 

 

~*~

 

De mă-ntrebați, noi suntem CINE?

Și-al nost’ izvor, de unde VINE?

Eu spune-voi, că noi SUNTEM

FIR de-nceput, la lungul ghem

Al VIEȚII ce o depănăm

În locul ĂSTA unde stăm,

De la clipita de-nceput

În care-n timp am încăput.

*

Străbunul meu, e BLÂNDUL DAC,

Statornicit din veac în veac

În huma lui, unde l-a pus

Sfântul ceresc, de-acol, de sus,

Și care datu-i-a-n vecie

Să-mi aibă pentru viețuire,

PĂMÂNT ca untul și bucate,

AUR și SARE, GRÂNE coapte,

Și turme grase de MIOARE,

POMETURI pârguite-n soare

Și dealuri cu întinse VII,

Și-n CODRII cântătoare mii,

Și munți ce mi-s CETĂȚI de piatră

Să apere această vatră.

 

Cerescul încă i-a mai DAT

La moșul meu îndepătrat,

CREDINȚA-n ’naltul cel ceresc,

CURAJUL cela nebunesc

Să-mi știe că îmi e DATOR

La HUMA lui să-i de-a onor,

Chiar VIAȚA sa cea trecătoare,

Să-mi seie-n veci NEMURITOARE,

ȚARA și NEAMUL lui sub soare.

**

De-aceea SPUN, și n-am să tac,

Prin vene-mi CURGE sânge dac,

Și-așa voi fi pân’ am să mor,

Și NU ROMAN, cum unii vor

Să mă CORCEASCĂ cu acei,

Ce-au fost călăi și hoți, mișei

Veniți să prade și să fure

Ca lupii hulpavi, din pădure.

***

De-aceea, în al vostru GÂND

Nu vă lăsați de NEAM nicicând,

De ȚARA care-n veci ne ține,

Pe toți de-avalma și pe mine,

La sânul ei, să ne-ocrotească

De rău-n viața cea lumească.

****

Nimic nu CEREȚI să vă de-a,

Ci DAȚI-I voi ce cere ea,

Un strop de MILĂ și IERTARE

S-aveți în cuget fiecare,

Să mi-o VORBIȚI mereu de BINE,

Cât ea în poala ei vă ține.

Și pentru ea, copii și tați

Chiar viața voastră să v-o DAȚI,

Că fără ea vom fi nimic,

Și-n marea lumii fi-vom PIC.

***

Aceștia suntem noi de-acum,

Statorniciți pe-al lumii drum

Și-al vieții noastre mergătoare

Pe urma veșnic urcătoare.

De-aceea, la străbuni le dați

Cinstita slavă, ca la frați

Și până fi-veți pe pământ,

Sălaș găsească-n al vost’ gând.

 

19.03.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

BĂTRÂNE  AMOREZ

 

În țandără de minte ascuns-ai colț de Rai

Tu care-ai fost în viață mereu un pui de crai,

Nu regreta nimica, ba încă-ți pară rău

Că azi, la bătrânețe, puțin mai e al tău.

*

A fost cândva o vreme, când toate le-ai avut,

Tot farmecul femeii și mierea ei din trup,

Și sufletu-i năvanic și visul ei frumos,

Și-acuma toate astea demult n-au nici un rost.

 

Nimica nu-ți scăpat-a, nici mugur de codană,

Nici damă veștejită aflată-n prag de toamnă,

Nici fată mofturoasă cu nasul ei pe sus,

Nici preafrumoasa doamnă ce-acuma-i la apus.

 

Nevasta preacinstită, model între femei,

Tu ți-ai făcut-o taină și-ai fost cu dumneaei

Să-i faci sublime clipe de voi numai știute

Trădându-și cea onoare și bobul de virtute.

 

În ore dulci furate, ca hoțul cel fricos

Ademeneai femeia cu gândul ei întors

Spre tot ce-ar vrea să facă, ca nimenea s-o știe

În nebunii ce mintea-i le-a vrut ucenicie.

 

M-ai spus vre-odat la nimeni din cele ce-ai făcut,

Deși, mai toți bărbații îmi bănuiau pe-ascuns

Că tu ești cela care îți încercai norocul,

Și cu-ale lor consoarte, mi te jucai cu focul.

*

Acuma ești tot singur, tu ce-ai putut alege

Ce-ai vrut din câmp cu floare odată a culege,

Cu ce-ai rămas nebune? Te-ntrebi adeseori,

Doar cu mireasmă dulce-a parfumului din flori?

 

Cu gustul cel de-o clipă a Raiului pierdut

Atuncea când din suflet ai dat tot ce-ai avut?

Tu-ai fost păcatul care mai toate l-au dorit,

Visând să-ncerce clipe de-amor înnebunit.

 

Mai ai puțin și lumea te-o trece în uitare,

Vei fi o amintire în bobi de lăcrimare

A tuturor acelea ce-n patimi te-au iubit,

Și-acum ești gândul tainic, iar mâine....mai nimic.

 

20.03.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTRISTATELE  TRĂIRI

 

Trăim de-acum o tristă primăvară

Cu moartea ce se plimbă prin prejur,

Luând de-avalma om cu părul sur,

Dar și copii cu inima ușoară.

 

Lugubru clinchet tremur ghioceii

Ce din zăpadă iasă întristați,

Nu-i rupeți, că nu sunt îmbucurați

De ce îmi văd și ei, ca ochii mei.

 

Și-apoi nu văd ciopoare de mioare

Cu miei pe câmpuri fie-mi fericiți,

Nici mugurii pe ramuri nu-s ieșiți,

Că-s zile-nnourate, fără soare.

 

Nici pana mea nu știe a mai scrie,

Hârtia parcă e prea zgronțuroasă,

Cerneala-n călimară e vâscoasă,

Iar muza mi-a plecat în.... pribegie.

 

Mă duc acum să caut pentru voi,

Speranța și un pic de bucurie,

Clipita vieții voastre să vă fie,

Lipsită de necazuri și nevoi.

*

Voi căuta o altă primăvară

Cu soare cald și pomi ce-s înfloriți,

Cu oameni bucuroși și fericiți

Ce au scăpat de-acum, de-o grea povară.

 

~*~

22.03.2022

Mircea Dorin Istrate