Puterea
și adevărurile
Col.
(r) Marin Neacsu
27
Martie 2022
Un
taler cu două fețe
24 februarie 2022
- Rusia intra cu cizme cu tot în Luhansk și Donețk.
26 februarie 2022
- PPE numește această invazie crimă de război.
Rusia a declarat că a făcut asta pentru că
cele în două teritorii locuite de majoritari ruși trupele Ucrainiene au comis atrocități împotriva
populației civile și desi există probe
în acest sens și relatări ale unor ziariști și organizații neutre, nu s-a
mișcat un deget.
2 martie 2022
- o serie de țări UE, printre care și
România au sesizat Curtea Penală internațională cu privire la invadarea Ucrainei desi nici Federația
Rusă și nici Ucraina nu sunt părți ale Statutului de la Roma din 1998 privind
crearea Curții Penale Internaționale, întrucât nu l-au ratificat.
16 martie 2022
- Biden îl numește pe Putin Criminal de razboi.
A mai fost sesizată și C.I.J. de la Haga
cu privire la atacarea Ucrainei, iar
aceasta a „recomandat” Rusiei să înceteze ostilitățile.
Tot ce poate face Curtea este să sesizeze
Consiliul de securitate, dar atâta vreme cât din CS fac partea Rusia și China
și acestea au drept de veto așa că ”fă-te că lucrezi, Mircea!”. În plus, dacă niciuna din cele două părți nu recunosc
Curtea Penală Internațională, ce rost o avea sesizarea Curții, dacă deciziile
acesteia indiferent care ar fi ele, nu se aplică niciuneia din părți? Doar ca
să se facă Mircea că lucrează?
7 martie 2022 - ONU anunța numărul
victimelor civile ucrainiene în război:
peste 400 de decese, peste 800 de răniți. Nu știu câți din ei or fi dintre cei
cărora li s-au dat arme dar nici nu contează. Întrebare: dacă 400 de decese
sunt suficiente pentru a declara crime de război, atunci cele cele 1154 de
decese din România cauzate de covid în exact aceeași perioadă cum pot fi
catalogate și pe cine trebuie să învinuim de genocid, având în vedere
căguvernanții români, de doi ani de zile, au produs 64.685 de decese prin incompetență
?
Poate unii o să îmi spună că nu contează
numărul de decese ci actul în sine,
declanșarea unei acțiuni militare împotriva unui stat suveran. Subscriu.
Sunt de acord că niciun stat nu trebuie să acționeze militar împotriva altui
stat și ca atare mă ridic împotriva tuturor războaielor declarate sau
nedeclarate indiferent de cine împotriva indiferent cui și da, sunt de acord,
un stat atacat are dreptul să se apere. Dar ce facem cu Irak, Afganistan,
Serbia, Georgia, Siria, ca să numesc doar ultimele conflicte cronologic
vorbind? Împotriva lor de ce nu s-a ridicat comunitatea internațională, de ce
nu au fost aplicate sancțiuni agresorului? De ce marile democrații europene
s-au făcut că nu văd și nu a plans nimeni pe umerii lui Miloșevici, nu l-a invitat
nimeni să se adreseze parlamentelor, dimpotrivă, a fost el învinuit de crime
împotriva umanității, pentru ca apoi tribunalul international să îl declare
nevinovat ? Cine va plăti pentru cei 5 ani de închisoare și moartea lui
Miloșevici (declarat post-mortem achiat - n.r.)? Nimeni. De ce ?
De ce nu judecăm noi, oamenii de rând cu
aceeași măsură, dacă politicienii, liderii țărilor mari și mici au propria
logică și propriile standarde? De ce măcar noi cei care suferim și pierdem din
cauza acestor abuzuri și decizii politice, ne facem că nu vedem adevărul și ne
luăm după fentă?
Societățile, indiferent de orânduire
politică, se impart în oameni slabi și oameni puternici, oameni sănătoși și
oameni bolnavi, oameni săraci și oameni bogați, oameni cinstiți și hoți,
escroci,manipulatori, etc. Cei puternici, avuți, care de cele mai multe ori sunt necinstiți,
manipulatori, mincinoși, escroci, fățarnici, îi conduc pe pe cei slabi, săraci, pentru că ei fac legea,
ei iau deciziile, ei își cumpără poziții dominante, conduc guvernele și
societățile, ei își sporesc averile prin legile pe care le dau în avantajul
lor, își acoperă nelegiuirile, își
asigură imunitate în fața legilor, prin legi calpe. Acest lucru este cunoscut de toată lumea.
Aceasta este realitatea, o evidență de necontestat.
Aceeași realitate este reflectată și la
nivel macro, în relațiile dintre state. Avem state mici și state mari, state
dezvoltate și state nedezvoltate, state puternice și state slabe, state care
ocupă poziții dominante, de conducere și state supuse, de umplutură, state
bogate și state sărace. Statele care sunt bogate prin ceea ce dețin ca resurse,
dacă nu sunt conduse de oameni devotați, au devenit, devin și vor deveni state sărace pentru că resursele
lor ajung în buzunarele statelor puternice, așa cum oamenii care au un un
câștigat cinstit sunt jefuiți sau deposedați de bani prin violență, șantaj,
intimidare de hoți, escroci, profitori. Oamenii „de rând” nu au dreptul să
dețină arme, acestea sunt doar pentru cei cu poziții sus puse și averi,
indiferent cum au fost ele obținute, pentru că ei se simt amenințați de cei
săraci. La fel și statele, cele mari dețin arme (inclusiv nucleare), pentru
a-și apăra „averile” cele mici nu au acest drept pentru că pe de o parte nu au
ce să apere, pe de altă parte ar constitui un pericol pentru cei mari.
Statele mari impun legile, statele mici le
fac jocul pentru că dacă nu se supun sunt rase sau pedepsite așa cum au fost
pedepsite Iugoslavia, țările arabe, țările mici care au încercat să se opună celor
mari, atât din Est cât și din Vest. Unele țări, ca și oamenii, s-au obișnuit să
facă tot ce li se cere și dacă intri prin istoria lor constați că au fost
conduse tot timpul de „ghiocei” iar atunci când au avut în frunte lideri care
au încercat să aibă opinii separate, i-au îndepărtat.
Alte țări și-au făcut o politică din a
pupa mâna marilor puteri, considerând că aceasta este singura posibilitate de a
supraviețui dar nu ca stat, ci ca guvernanți. Altele au ales să se declare
neutre fără a se amesteca în conflictele dintre marile puteri, punându-și
teritoriul și băncile la dispoziția celor mari și tari indiferent de unde sau
cine erau, asigurându-și astfel protecția tuturor, ele nereprezentând un
pericol sau o ispită pentru nimeni.
Toate aceste aspecte sunt cunoscute,
vizibile, evidente, dar nimeni nu le recunoaște oficial pentru că este în
avantajul tuturor să spună că „toate statele sunt egale în drepturi” așa cum în
cadrul fiecărui stat e convenabil să se spună se că toți sunt egali în drepturi
și „nimeni nu e mai presus de lege”. Dacă ar fi cu adevărat așa, nu am avea
șefi de stat cu dosare penale blocate, care să declare nonșalanți că alții au
avut ghinion iar ei sunt norocoși, nu am avea state mari care să atace state
mici fără a fi condamnate de celelalte state care asistă complice sau
neputincioase cum mor oameni nevinovați.
Cei mari, oameni sau state, se fac că nu
văd, pentru că știu că fiecare la rândul lui face la fel, iar atâta vreme cât
interesele lor nu se bat cap în cap și înțelegerile dintre ei sunt respectate,
totul e ok și orice intervenție este justificată și ”democratică”, pentru că
așa spun ei. Cei mici se fac că nu văd pentru că așa e ordin și e bine să se
creadă că așa trebuie să meargă lucrurile, nu vor să existe ”exemple proaste”
Dacă ei, liderii micilor state se răscoală împotriva marilor lideri, ar crea un
precedent și un îndemn pentru cei pe care ei îi conduc, să se răscoale
împotriva lor și atunci unde s-ar ajunge ? S-ar ajunge la revoluții (reale, nu dirijate), răscoale,
schimbări de orânduiri, conduceri, șefi, partide. Așa ceva nu e de dorit, așa că micii șefi de stat prin comportamentul lor dau un ”bun exemplu”
celor pe care îi conduc. În fapt toți
sunt la fel de vinovați pentru că participă sau acceptă siluirea altora cu
lașitate, bucurâdu-se că nu e vorba de ei.
Numai atunci când cei mari se ceartă pe
oase (a se citit state, posesiuni, interese, resurse, zone de influență, etc)
cei mici sunt obligați sau solicitați să ”își manifeste opiniile”, bineînțeles
în favoarea unuia sau altuia, și atunci crește inima în ei de mândrie, că uite
sunt și ei chemați să participle la
”actul de conducere a lumii”. Biete unelte care se îmbată cu apă rece sau se
prefac că nu văd cât de mici și dirijați sunt.
În fapt totul este fariseism, o păcăleală
generală, nu există și nu se respectă principii, legi, reguli, înțelegeri,
acorduri, declarații. Dubla măsură domnește peste tot. Să vă dau un exemplu
recent:
Putin a solicitat țărilor vecine (și nu
numai) Ucrainei să nu acorde sprijin militar Ucrainei pentru că vor fi considerate
co-beligeranți și tratate ca atare. SUA,
și după ea toate statele „democratice” au considerat această declarație
ca pe o amenințare și o poziție inadmisibilă, un drept pe care Rusia nu îl are
asupra acestor țări. După două săptămâni, S.U.A. cere Chinei să nu sprijine, nu
doar militar ci nici măcar economic sau financiar Rusia : „Statele Unite au
avertizat China că se va expune la represalii în cazul în care sprijină invazia
rusească în Ucraina”. De data asta nimeni nu a mai spus că S.U.A. își depășește
atribuțiunile funcționale, că amenință, că încearcă și își impună voința în
fața unui stat suveran.
Un alt adevăr pe care nu vrea nimeni să îl
recunoască oficial desi îl cunosc toți este faptul că de fapt conflictul dintre
Rusia și Ucraina este un conflict între S.U.A. și Rusia, numai că dacă Rusia a
intrat ea însăși în război, fiind vorba de granițele și oamenii săi, S.U.A.
luptă prin „reprezentanții ei”, ea mulțumindu-se să „sprijine” logistic și
uneori financiar efortul de război al celor care își dau viețile nu pentru
democrație, nu pentru principii, nu pentru pământul strămoșesc - căci Ucraina
actuală nu se află doar în posesia „pământului strămoșesc” - ci și în
pământurile unor țări vecine care acuma luptă împotriva propriilor interese.
Asta nu o să înțeleg eu. Dacă toată lumea
cunoaște aceste adevăruri de ce continuam să susținem o minciună împotriva
propriilor interese? Se spune că Ucraina a declarant la discuțiile de la Izmir
că ar fi gata să renunțe la idea de a adera la N.A.T.O. dacă toate țările
N.A.T.O. (inclusiv cele ale căror pământuri le dețineÎ le garantează granițele,
adică dacă renunță definitiv la pretenții. Parșivă cerere din partea unui stat
care acuma solicită mila celor pe care vrea să îi văduvească definitiv de un drept istoric. Credeți că interesează
pe cineva ce viață duceau sau duc rușii din Lugansk sau românii din Ucraina sau
ucrainienii din Crimeea? Da de unde? Drepturile omului, libertățile
cetățenești, principiile morale, dreptul la autodeterminare sunt termeni cu
care jonglează cei mari pentru a își impune voința în diferite zone, momente,
când „interesele nației o cer”. Apoi totul revine la normal, cei mici suferă,
cei mari își sporesc averile. Este adevărat, „situațiile de criză” sunt ocazii
excelente pentru profitori, iar aceștia nu sunt oamenii cinstiți ci tot cei
care de fapt permanent fac ce vor ocrotiți de lege, pentru că „legea sunt ei”.
Despre
înțelegeri
Un alt adevăr pe care nimeni nu vrea să îl
recunoască este faptul că nicio înțelegere, acord, pace, armistițiu convenție,
tratat, nu este veșnic(ă) mai devreme sau mai târziu toate sunt încălcate. Înainte, dar și în afară de aceste tratate
oficiale, uneori mult mai puternice, sunt agreate, stabilite, semnate sau nu, dar
încheiate între marile puteri, între cei puternici, înțelegeri scrise sau
nescrise, privind împărțirea lumii. Așa s-a întâmplat după primul, după Al Doilea Război Mondial, la Yalta, la
Malta așa s-a întâmplat după destrămarea U.R.S.S. când Gorbaciov în discuțiile cu Reagan, Bush, Kohl, a căzut de acord
asupra „reorganizării” Europei, acceptând retragerea Rusiei din centrul
Europei, Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Bulgaria, România,
iar americanii au garantat că S.U.A. nu va înființa baze militare și nu va
instala capacități militare pe teritoriile acestor state. A fost o înțelegere
pe care mai târziu Clinton a recunoscut-o oficial, dar S.U.A. nu a mai
respectat-o.
Aceleași mari puteri au stabilit că între
Rusia și N.A.T.O. va fi păstrat un teritoriu tampon care va face ca niciuna din
părți să nu se afle în imediata vecinătate a armatelor celorlalte forte. Tot
atunci s-a convenit ca Ucraina și nicio altă țară care va deveni membră
N.A.T.O., să nu dețină arme nuleare. Sunt înțelegeri la care publicul larg nu
are acces și chiar dacă unele dintre ele sunt cunoscute la curțile europene și
chiar au fost „eliberate” pe surse, oficial nu sunt recunoscute pentru că asta
ar însemna să se admită că independența, suveranitatea și chiar existența unor
state se joacă la păcănele, nu sunt drepturi cuvenite.
Ar trebui, totuși, ca lumea asta modernă
în continua schimbare nu numai a moravurilor și modei, a sexului și a unor
noțiuni considerate sfinte până acuma, cum ar fi familia, dar și a principiilor
definite în Declarația Universală a Drepturilor Omului, să decidă fără echivoc,
ce urmează să fie respectat de acum încolo, principiile stabilite sau cutumele
și înțelegerile celor mari și chiar la
ce perioade aceste principii sau înțelegeri pot fi încălcate sau revizuite? Nu
de alta dar ca să nu se mai folosească dubla măsură și să nu se mai certe
muritorii de rând susținând unii că legea prevede într-un fel iar alții că
legea o fac cei mari. Poate ar trebui semnate două declarații ale drepturilor
omului sau statelor una pentru statele și oamenii mari și alta pentru oamenii
și statele mici. Măcar ar ști fiecare ce hram poartă și la ce se poate aștepta.
Rușinarea
armatei
La summitul N.A.T.O. de la București din
2008, s-a discutat primirea Ucrainei și Georgiei în alianță desi se știa că
asta nu doar va deranja, dar va înfuria Rusia care se va simți nu doar păcălită
ci și amenințată, pentru că ea și-a respectat promisiunile, e adevărat oferind
libertate celor care nu ar fi trebuit să o primească cadou de la ea, dar așa
cum am spus mai sus legile le fac, le încalcă și le respectă cei mari. Cum spunea și Grigore Alexandrescu, „ei vor
egalitate, dar nu pentru căței”. Suveranitatea, independența, dreptul la
autodeterminare ale celor mici, nu mai există. Pentru noi a spus-o clar Băsescu
și apoi toți cei ce au venit după el, iar acum, acestei trădări, actualul
guvern, actualul premier îi vor pune
bomboana pe colivă prin actul prin care vor admite că armata și țara „în
situații de criză” pot fi puse sub comanda unui comandament străin.
L-am văzut la tv pe actualul prim
ministru, care, întrebat fiind dacă este de acord cu această cedare de
suveranitate și comandă, a spus că și până acuma militarii români au fost puși
sub comandă străină, „chiar dacă nu existau prevederi legale”, că acum, practic,
se intră în legalitate. Nici nu știu ce e mai grav, faptul că până acuma am pus
militarii români sub comandă străină fără o bază legală, sau faptul că i se
pare normal ca armata țării, în totalitate sau partial, poate fi sub comandă
străină, pusă astfel în slujba unor
interese străine?
În oricare alte timpuri din toată istoria
noastră, o asemenea concepție ar fi fost taxată drept trădare. Să ne amintim că în 1877 Regele Carol I a
acceptat participarea armatei române la războiul ruso-turc dar nu a acceptat ca
aceasta să fie pusă sub comanda generalilor ruși. Și Carol I era doar un prinț
german ajuns de 11 ani în România, nu un fiu al pământului, dar a înțeles că
este o rușine ca soldatul roman să fie
trimis la moarte de un comandant străin. E o mare rușine pentru armata română ca un
general al ei să vorbească atât de detașat despre punerea armatei și a țării
sub conducere străină pretinzând că abia acuma se va intra „în legalitate”.
De
fapt parcă e un făcut, în ultimul timp tot avem ocazii să vedem starea în care
a ajuns armata în ziua de azi. Baza „Mihail Kogălniceanu” devalizată de
combustibil, aviația este la pământ, trupele de uscat în aer, santinele cărora
li se fură arma și muniția din post, soldat strivit de tanc în timp ce „îl dirija”
de parcă îl dirija legat la ochi, MiG prăbușit dar nimeni nu știe cum, nimeni
nu spune nimic de cutia neagră de parcă nu ar fi existat, elicopter prăbușit cu
echipaj oscilant, generali activi sau în rezervă care prin explicațiile date la
tv își probează incompetența dar și servilismul politic, totul pentru a întregi
un tablou al dezastrului national.
Dacă armata României ar intra în conflict
acuma, indiferent împotriva cui, istoria noastră militară ar scoate din colțul
rușinii Turtucaia, care ar deveni, prin comparație cu actuala situație a
armatei și participarea la un eventual conflict, adevărată operă de artă
militară.
Lista adevărurilor ar putea continua, dar
cui îi pasă? Cine spune adevărul în ziua de azi, alt adevăr decât cel afișat de
televiziuni la îndemnul guvernului va fi în curând declarat infractor pentru că
așa vor mai marii lumii.
Încerc să întrezăresc un viitor, un viitor bun, dar cu toată bunăvoința
culoarea nu e deschisă. Cineva a stins lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu