Cum se încheie criza din Ucraina.
Unde greșește Occidentul și cât de
încăpățânat este Putin
Henry Kissinger
25 februarie 2022
Henry
Kissinger, fost secretar de stat al SUA din 1973 până în 1977, unul din cei mai
respectați diplomați la nivel mondial, a căutat o soluție pentru conflictul din
Ucraina. Într-un editorial din Washington Post a spus care sunt soluțiile pe
care le vede pentru încetarea conflictului. Atât din perspectiva Rusiei, cât și
din cea occidentală.
Discuția
publică despre Ucraina este doar despre confruntare. Dar știm unde mergem? În
viața mea, am văzut patru războaie începute cu mare entuziasm și sprijin
public, toate nu am știut cum să le încheiem și din trei dintre care ne-am
retras unilateral. Testul politicii este cum se termină, nu cum începe.
Mult
prea des problema ucraineană este pusă ca o confruntare: dacă Ucraina se
alătură Estului sau Vestului. Dar dacă Ucraina vrea să supraviețuiască și să
prospere, nu trebuie să fie avanpostul uneia dintre părți împotriva celeilalte
– ar trebui să funcționeze ca o punte între ele.
Rusia
trebuie să accepte că încercarea prin care vrea să forțeze Ucraina să devină un
stat satelit și, prin urmare, să mute din nou granițele Rusiei, ar condamna
Moscova să-și repete istoria de cicluri auto-împlinite de presiuni reciproce cu
Europa și Statele Unite. Occidentul trebuie să înțeleagă că, pentru Rusia,
Ucraina nu poate fi niciodată doar o țară străină. Istoria Rusiei a început în
ceea ce se numea Rusia Kieveană. De acolo s-a răspândit religia rusă. Ucraina
face parte din Rusia de secole, iar istoriile lor s-au împletit înainte de
atunci.
Unele
dintre cele mai importante bătălii pentru libertatea Rusiei, începând cu
Bătălia de la Poltava din 1709, s-au purtat pe pământul ucrainean. Flota Mării
Negre – mijlocul Rusiei de a proiecta puterea în Marea Mediterană – are la bază
închirierea pe termen lung la Sevastopol, în Crimeea. Chiar și dizidenți
renumiți precum Aleksandr Soljenițîn și Joseph Brodsky au insistat că Ucraina
este o parte integrantă a istoriei Rusiei.
Uniunea
Europeană trebuie să recunoască faptul că dilatarea birocratică și subordonarea
elementului strategic față de politica internă în negocierea relației Ucrainei
cu Europa au contribuit la transformarea negocierilor într-o criză. Politica
externă este arta de a stabili priorități.
Ucrainenii
sunt elementul decisiv. Ei trăiesc într-o țară cu o istorie complexă și o
compoziție poliglotă. Partea vestică a fost încorporată în Uniunea Sovietică în
1939, când Stalin și Hitler au împărțit prada. Crimeea, a cărei populație este
rusă în proporție de 60%, a devenit parte a Ucrainei abia în 1954, când Nikita
Hrușciov, un ucrainean de naștere, a acordat-o în cadrul sărbătoririi a 300 de
ani a acordului rus cu cazacii.
Ucraina
occidentală este în mare parte catolică; Ucraina orientală în mare parte
ortodoxă rusă. Partea occidentală vorbește ucraineană; partea orientală
vorbește mai ales rusă. Orice încercare a unei aripi a Ucrainei de a o domina
pe cealaltă – așa cum a fost modelul – ar duce în cele din urmă la război civil
sau la destrămare. A trata Ucraina ca parte a unei confruntări Est-Vest ar
distruge timp de zeci de ani orice posibilitate de a aduce Rusia și Occidentul
– în special Rusia și Europa – într-un sistem internațional cooperant.
Ucraina
este independentă de numai 23 de ani; a fost anterior sub un fel de stăpânire
străină încă din secolul al XIV-lea. Deloc surprinzător, liderii săi nu au
învățat arta compromisului, cu atât mai puțin din perspectiva istorică.
Politica Ucrainei post-independență demonstrează clar că rădăcina problemei se
află în eforturile politicienilor ucraineni de a-și impune voința în părțile
recalcitrante ale țării, mai întâi de către o facțiune, apoi de către cealaltă.
Aceasta este esența conflictului dintre Viktor Ianukovici și principalul său
rival politic, Iulia Timoșenko. Ei reprezintă cele două aripi ale Ucrainei și
nu au fost dispuși să împartă puterea. O politică înțeleaptă a SUA față de
Ucraina ar căuta o modalitate prin care cele două părți ale țării să coopereze
între ele. Ar trebui să căutăm reconcilierea, nu dominația unei facțiuni.
Rusia
și Occidentul, și mai puțin diferitele facțiuni din Ucraina, nu au acționat pe
acest principiu. Fiecare a înrăutățit situația. Rusia nu ar putea să impună o
soluție militară fără a se izola într-un moment în care multe dintre granițele
sale sunt deja precare. Pentru Occident, demonizarea lui Vladimir Putin nu este
o politică; este un alibi pentru lipsa uneia.
Putin
ar trebui să realizeze că, oricare ar fi nemulțumirile sale, o politică de
impuneri militare ar produce un alt Război Rece. La rândul lor, Statele Unite
trebuie să evite să trateze Rusia ca pe un elev încăpățânat care trebuie
învățat, cu răbdare, reguli de conduită stabilite de Washington. Putin este un
strateg serios – pe premisele istoriei Rusiei. Înțelegerea valorilor și
psihologia SUA nu sunt punctele lui forte. Înțelegerea istoriei și psihologiei
Rusiei nu a fost nici un punct forte al factorilor de decizie din SUA.
Liderii
din toate părțile ar trebui să revină la examinarea rezultatelor, nu să
concureze. Iată noțiunea mea despre un rezultat compatibil cu valorile și
interesele de securitate ale tuturor părților:
•
Ucraina ar trebui să aibă dreptul de a-și alege liber asociațiile economice și
politice, inclusiv cu Europa.
•
Ucraina nu ar trebui să adere la NATO, o poziție pe care am luat-o acum șapte
ani, când a apărut ultima oară această ipoteză.
•
Ucraina ar trebui să fie liberă să creeze orice guvern compatibil cu voința
exprimată a poporului său. Liderii ucrainieni ar opta atunci pentru o politică
de reconciliere între diferitele părți ale țării lor. Pe plan internațional, ei
ar trebui să urmeze o postură comparabilă cu cea a Finlandei. Această națiune
nu lasă nicio îndoială cu privire la independența sa acerbă și cooperează cu
Occidentul în majoritatea domeniilor, dar evită cu grijă ostilitatea
instituțională față de Rusia.
•Este
incompatibil cu regulile ordinii mondiale existente ca Rusia să anexeze
Crimeea. Dar ar trebui să fie posibil să se pună relația Crimeei cu Ucraina pe
o bază mai puțin tensionată. În acest scop, Rusia ar recunoaște suveranitatea
Ucrainei asupra Crimeei. Ucraina ar trebui să consolideze autonomia Crimeei în
alegerile organizate în prezența observatorilor internaționali. Procesul ar
include eliminarea oricăror ambiguități cu privire la statutul flotei Mării
Negre la Sevastopol.
Acestea
sunt principii, nu prescripții. Oamenii familiarizați cu regiunea vor ști că nu
toate vor fi acceptabile pentru toate părțile. Testul nu este satisfacția
absolută, ci insatisfacția echilibrată. Dacă nu se ajunge la o soluție bazată
pe aceste elemente sau pe elemente comparabile, deriva către confruntare se va
accelera. Momentul pentru asta va veni destul de curând.
Sursa:
RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu