STRĂBUNII
~*~
Vechimea de Neam din vechile vremi
E-o cale bătută cu dor nesfârșit,
Un râu care curge în zbucium trudit
Și-n undele căruia tu singur te
chemi.
Ești unda ce trece legând un întreg.
Același e Neamul de-i azi ori
străbun,
Același românul pe drumul său bun,
Doar generații fac schimbul în anii
ce trec.
Aici e izvorul, prezentul cu noi,
Prin noi viitorul răsare,
Prin noi vin străbunii la a
Țării-nălțare,
Simțim noi în cuget străbune nevoi?
Ne mustră străbunii din sânge?
Roșim când ne zicem urmași?
Atunci, frați români, la ce să mai
lași
Să tulbure-n suflet iubirea ce
plânge!
Fiind azi urmași, vom fi și străbuni,
Ai celor ce vin pe-al neamului râu;
Fiți demni, deci, a pune durerii un
frâu,
Să nu lăsăm azi un gol îndesat cu
furtuni!
Să scântee Cerul, rodească-ne câmpia,
Iar duhul străbun în piept să ne
stea,
Străbunii-au murit să ne dea
Întreaga grădină cu flori: România!
~*~
Ioan
Miclău-Gepianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu