Cruzimea
umană și omul, un amestec fatidic
Dr.
Nicolae Balaşa
30
Martie 2022
Imeditat după „căderea” noastre în lume,
moartea se desfată, tolănită în subconștient, cu oricare greașeală făcută de
către noi, vieții. Afirmația anterioară este, totuși, un posibil punct de
vedere, în care, contextual, cred.
Problema, din acest moment, fie doar și pentru nuanță, se poate despica cel puțin în două: prima ar
putea ține de greșeala în sine, de tipul nostru de comportament, ce nu
funcționează mereu întocmai ca un ceasornic. Omul este bântuit de iluzii,
sentimente, dorințe, cerințe ascunse și chiar răutăți cu componentă genetică,
ură, hoție, boli transmisibile din generație în generație, ce capătă contur pe
parcursul prezenței lui în lume, pe de
altă parte, comportamentul nostru este fie reglat, fie modificat de mediul
social, de cultura poporului, de tradițiile acestuia și de aportul educativ ce ne conturează ca ființe
sociale.
Tot în una din discuțiile anterioare
sugeram ca și componentă în cauza morții, imbecilul cu minciuna, oricând, pe
buze, sforar al contextului în care își vrea porția, tinzând oricând și oricum
să devină. El, imbecilul a cărui singură substanță, scoasă pe tarabă, la
vedere, ce ține doar de trâmbițarea relațiilor sale sus puse, în jegoasa
manipulare, poate ucide cu aceeași eficiență
și precizie ca armele de distrugere în masă. Cum îl recunoaștem? Imbecilul
(excludem cazurile patologice, pe acelea chiar le regretăm și le suntem
alături) în devenire este individul a cărui cultură este zero, educație, ioc
sau, cel mult, cât ai chiorî un șoarece, și aia falsă, este individul micilor
învârteli și aranjamente, este micimea umană a cărei experiență de viață a fost
strânsă din te miri ce găinării sau hoții penale.
În jurul nostru, din fericire, nu sunt
doar imbecili, apoi, firește, ne putem întreba în ce măsură, chiar noi, oamenii
cu pretenții, avem undeva ascuns, în noi, tot un imbecil sau tot noi critici
necruțători, putem cădea în aceeași stare de imbecilitate, mai ales dacă
contextul social politic ne permite? Nu mai vorbesc de situații favorizante
care parcă ne ademenesc și ne îndeamnă să devenim nemernici. Complicat de
răspuns! Ar trebui psihanaliză, sinceritate ce trece dincolo de limita
sincerității omului contingent, ar trebui ca tu însuți să fii un Dumnezeu al
tău care să te judece la fel ca la judecata de apoi, fără milă. Ar trebui o
dedublare absolută, o dedublare nu în sens patologic, ci în ideea unei
sincerități absolute. Iar dacă ne-am judeca, ce? Am deveni, de bună voie și
nesiliți de nimeni, alții, evident mai buni sau chiar perfecți? Mira-m-aș!
Dincolo de sancțiuni, cel mult, suspine. Și ele doar în măsura în care ele,
suspinele, mai au loc printre înjurături, huiduieli, scuipături și câte mai
câte ies din gura păcătosului altoit... Omul poate fi, cât de cât, repus corect
pe linia vieții, dar nu pentru cine știe ce timp. Nu are stare.
Pe
de altă parte, nu-mi pot imagina nici o lume formată doar din șablonați,
înțepeniți în canoane și ritualuri de sfințire. Norocul nostru, cu
diversitatea! Dacă ar putea fi fără încrâcenări, fără ură și violență, pofta de
viață a omenirii, cred eu, ar fi alta, iar cerul de deasupra noastră, mai
albastru. Nu e să fie, iar de aici, am mai spus-o, istoria omului, o istorie a
vărsărilor de sânge. Întrebarea e de ce? Primul fraticid a fost descris în
Biblie, în capitolul Abel și Cain, am mai vorbit... După el, cumva, parcă s-a
dat drumul la omor, la crimă. Prima mare pedeapsă a neamurilor, în Sodoma și
Gomora. Mirosea ,, și pe pământ, și în ceruri, a praf de pușcă, chiar dacă el,
praful, a fost inventat târziu, la scara timpului în univers, parcă, ieri,
alalteri. Nu o luați în serios, chestiune de interpretare și adaptare a
textului, în funcție de context și vremuri. Apropo de chestiunea cu contextul,
chestiune dezbătută și întoarsă pe toate părțile de noii speciliști în ale
culturii la întocmirea programelor școlare, aci, la noi în „România educată”:
„ce ne mai trebuie, domne,` Creangă, în manualele școlare? I-auzi, Creangă,
cine o mai fi fost și ăsta și ce treabă o mai avea cu noi, oamenii momentului?!
…Apoi, cum pot înțelege copiii de ce amărâtul ăla, că i-am uitat numele, fura
cireșe? La un adică, să-i învățăm pe
copii să fure?! Adică, delictul? Adică, hoția, de parcă noi n-am ști ce și
cum…” Da, are dreptate specialistul lui pește prăjit și o dudă fiartă, cireșele
„astăzi, „cresc” în format 3 D, la imprimantă, și se vând la supermarket, la
pungă. Mai nou, aud că lecțiile nu s-ar mai face în clase, pe băncile școlii,
ci în curte, așa, în aer liber, cât să nu se streseze neuronal copilului și să
se pună, cumva, în mișcare. Obosește! Doar în starea de pică pară mălăiață în
gura lui nătăfleață, copilul este apreciat, iar părițnii, conform noilor norme,
musai să primească din partea dascălilor, pentru starea odorului, scrisori de
felicitare.
Gluma de ieri, „prost să fii, noroc să ai”
a devenit, reformulată, normă națională
obligatorie. Cu cât mai prost și mai nesimțit, cu atât mai mare rangul și
statusul social. Altfel ești perimat, bun doar de casat sau cel mult de trecut
la relicve. Pe vremurile de dinaintea antichității, când școlile lipseau,
bătrânii erau protejați și prețuiți pentru învățăturile cumulate de-a lungul
vieții. Doar ei erau adevărate școli vii, iar cel ce le lua în seamă spusele,
greșea mai puțin în viață.
Dar să revenim la ale noastre chiar dacă
cele spuse au un fel de înlănțuire. Prin urmare istoria omului, o istorie a
vărsărilor de sânge. Mai ales de când cu
ideea de imperiu. De-a lungul istoriei, toate, dar absolut toate, născute din
bălțile de sânge. Firește, tot în ele au și sfârșit, însă ce importanță are?
Imperiu să fie! Mai întâi în mintea unui nemernic, apoi în mintea mai multor
imbecili și tot așa, până ce chiar și Dudă Coclit sau Dorel pune mâna pe
ghiuleaua de tun sau încalecă pe racheta intercontinentală. Totul, zic ei, spre
salvarea omenirii! Nu noi suntem idioții, ci ceilalți! Asta le-a spus mai
marele imbecil, asta repetă și ei la unison: Glorie imbecilității! Iar
imbecilii repetă.
Ca om care se tot frământă de-a lungul
vieții, în speranța că își va găsi, cât de cât liniștea, mă tot întreb: de unde
toate astea, unde s-ar putea afla cauza, de unde aceste apucături ale noastre,
ca războinici? Ca o cauză, un loc din
care să fi pornit totul, trebuie să fie. Din perspectiva Bibliei, știm povestea
omului. Lapidar, mai sus, am trecut în revistă și câteva din primele fapte ale
sale. Acolo totul se întâmplă fie sub
ascultarea sau neascultarea lui Dumnezeu, iar de aici fie binele, ca stare, sub
protecția Sa, fie răul, ca pedeapsă.
Din perspectiva evoluționismului, omul, de
la forma sa primară de homo sapiens
(formă, în urmă cu aproximativ 300.000 de ani în urmă), ajunge „animal social”;
„animal politic” sau „omul ființă socială”, în viziunea lui Aristotel. În
aceeasi perioadă Platon, profesorul lui Aristotel, cu o oarecare ironie, îl
definește pe om ca fiind „un animal biped, fără pene și cu unghii late, care
urăște să se trezească devreme” Mai târziu, „omul este o trestie gânditoare”,
în viziunea lui Blaise Pascal și, în ultimă instanță „omul devine ființă
rațională” în perspectiva kantiană și modernă, în general etc. Marele cărturar
român, Petre Țuțea leagă - zic eu, inspirat -, omul de îndumnezeire, de relația
acestuia cu divinitatea și îl definește astfel: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un
biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”.
Revenind, omul, doar ca animal, are,
desigur, doar instincte. Prin urmare, în viziunea evoluționistă, pentru a se
hrăni, pentru a se proteja, pentru a se înmulți etc., omul nu era om, ci fiară
sălbatică și trăia ca atare. Problema se complică din nou, fie doar și la o
minimă privire aruncată în natură. Cu ochiul liber, fără prea multe studii,
putem observa că nu toate animalele sau păsări etc., sunt fiare. Numai
omul-bestie ar ucide, ar sfâșia, ar face orice semenului său, doar pentru a-l
mângâia pe creștetul capului, fie și doar satana. Dumnezeu îi are pe ai lui,
dracul, categoric, pe ai săi. În ambele tabere, categoric turme. Diferențele
țin de număr, context, de ființare și pespectiva de abordare a acesteia, a
ființării. Ca o paranteză, într-o carte, publicată anterior, „Dincolo de
normalitate”, treceam în revistă formele de conviețuire ale omului.
Omul singur, omul-trib, omul-popor, (mai
multe triburi vorbitoare ale aceleiași limbi și purtător al acelorași valori
etc), omul-imperiu, (mai multe popoare înrobite sub forța armelor). De observat
e faptul că în toate formele de organizare cunoscute până în prezent pe fața
pământului, chiar și în cazul omului singur, neatașat, există cel puțin două
mari stări, prima ar fi, după mine, starea de acceptabilitate reciprocă, stare
a cărei stabilitate în timp ține de iubirea de sine și iubirea de oameni,
propovăduită de către Iisus, în scurta sa prezență în lume. Prin urmare,
liantul în cadrul tribului, al poporului, mai rar sau deloc în cadrul unui
imperiu, depinde de dragoste, de iubire. Ca o paranteză, suficient de
semnificativă, aflați că Eminescu a conștientizat atât de mult iubirea și
necesitatea ei în lume, pentru viețuirea
fiecăruia în parte și a făcut tot ce i-a stat în putință să o
răspândească printre oameni, încât, în momentele în care și-a văzut eforul în
zadar, s-a îmbolnăvit.
Din cauza neînțelegerii acestui sentiment
atât de nobil, și noi, cei de astăzi, ca și cei de ieri, suntem bolnavi. Ba mai mult, suntem și bolnavi, și vinovați!
Parul, bâta, aroganța, hâra și pâra ne sunt mai la îndemână decât iubirea. Iar
de aici micimea graduală a fiecăruia.
Luați aminte, nu sunteți capabili de iubire, nu existați ca oameni! Din
punctul meu de vedere, nu aveți loc nici măcar în termenul „târâtură”,
polisemantic, de altfel, dar asta e altă poveste.
A doua mare dimensiune a omului ține de
felul în care el, omul, se simte liber în toate formele manifeste ale
libertății, alături libertății altuia, alături libertății semenilor. Altfel
spus, adevărata dimensiune nobilă a omului este dată de puterea sa de a
conviețui… iar conviețuirea parcă depășește
acceptabilitatea și iubirea, deja incluse, mai ales în cazul popoarelor,
cu atât mai mult în cadrul imperiilor, în interiorul cărora multiculturalismul
nu este acceptat, în interiorul cărora tendința puterii, ca putere statală,
tinde să uniformizeze. Adică tinde să
facă din omul firesc, unul nefiresc, unul parcă întors pe dos și aruncat, fără
identitate, într-un conglomerat la fel de șters. În astfel de situații, în care
omului îi este ștearsă identitatea și se simte amenințat, omul contingent scos
din firescul său redevine animal, redevine bestie și ucide, în dreapta și în
stânga, fără logică.
Austriacul Konrad Lorenz, om de ștință, în
sensul larg și nobil al cuvântului (a primit Premiul Nobel în 1973, pentru
descoperiri în medicină), s-a ocupat, printre altele, și de comportamentul
animalelor, apoi a avut marea inspirație de a compara observațiile și
rezultatul studiilor făcute, cu comportamentul omului, și el supus acelorași
observații, încă din Antichitate. Una din primele sale concluzii care atrage
atenția în mod deosebit, constă în faptul că cel mai feroce animal, în
interiorul speciei sale, de pe fața pământului, este șobolanul. Pentru a fi
înțeles mai bine, insist asupra ideii de ucidere în cadrul speciei. Prin urmare
nu este vorba de faptul că un leu sau un tigru ucide gazele, bivoli sau alte
animale pentru a se hrani, ci de faptul că leul sau tigrul nu ucide alți lei
sau alți tigri, decât, în situații de excepție.
De obicei, masculii se bat între ei, se
luptă pentru supremație în grup, se luptă instinctual pentru procreere, dar
rar, foarte rar ucid. Sobolanul însă,
da. Ei trăiesc în grupuri mai mari sau mai mici, iar când un confrate, dintr-un
alt grup se rătăcește și intră pe teritoriul ce nu-i aparține, este atacat și
sfâșiat, fără ezitare, în fracțiuni de secundă.
În cazul șobolanilor, ferocitatea este maximă. La polul opus
șobolanului, se află gâsca sălbatică gata oricând de a fi o bună gazdă, de a
sări în ajutorul unei alte gâște rătăcite, este oricând dispusă să hrănească
puiul unei surate rătăcit și înfometat.
În urma acestor analize, Lorenz trage concluzia, fără a greși, că omul
este, într-un mod stupid, o combinație nefirească, fatidică, între șobolan și
gâsca sălbatică.
Prin urmare, omul extremă, șobolan otrăvit
sufletește, frustrat, ce sfâșie la drumul mare, doar pentru a se poziționa ca
păduchele în frunte (în expresia populară, dracu gol), omul de mijloc,
corcitura comportamentală șobolan-gâscă, un fel de bine-rău prezent cam la tot
pasul, egocentric, un fel de buricul pământului, este omul ce azi te ia în
brațe pentru a te putea vinde în aceeași zi sau cel târziu mâine, este omul
pentru care semenii nu contează decât în măsura în care ei, semenii, îi sunt
slugi smerite. Totuși, aici, în funcție de cantitatea procentuală a
comportamentului de șobolan și a comportamentului de gâscă sălbatică, poate fi
plasat și omul contingent, ce viețuiește în condiții de normalitate. Mediul
social, dar și dorințlele sale, mai mult sau mai puțin firești, îl pot urca sau
coborî pe scara vieții. Și, în sfârșit, omul gâscă sălbatică, omul altruist, cu
sufletul deschis, echilibrat, înțelept și iubitor de oameni. Mar rari, dar
sunt.
Dincolo de aceste forme naturale,
manifeste în mediile sociale contemporane, politicienii, de peste o sută de
ani, tot încearcă zidirea „omului nou”, iar genetica, departe de ochiul omului,
omul modificat genetic. Dacă vor reuși sau nu rămâne de văzut. Deocamdată, din
perspectiva multor capete „deștepte”, educația dă și nu prea rezultate, în
plus, cică ar costa prea mult. Mai eficient ar fi să produci arme. Cu ele, poți
lichida ușor, la comandă, pe toți cei ce îți ies din vorbă. Altfel formulat,
sclavie modernă, sub umbrela binelui pentru om, trâmbițată spre împlinirea unei
noi ordini în lumea de acum și cea viitoare.
Pentru a termina, totuși, pe un ton
șugubăț, vă amintesc faptul că în limbajul curent circulă ideea de om
„struțo-cămilă”. Cert e că eu nu l-am văzut nici pe acesta, în carne și oase.
Cu atât mai mult nu am putut gândi omul ca structură de-aiurea, combinație a
comportamantului între șobolan și gâscă sălbatică. De peste o lună, văd zilnic,
la televizor, urmările războiului din Ucraina. Orașe distruse, oameni
sfârtecați, copii morți sau pe drumuri... Ceva mai de mult, am auzit despre
ororile făcute de către om, în Iugolslavia Apoi, pentru prizonierii
conflictului dintre Rusia și Cecenia, dacă sunt adevărate zvonurile, moartea
prin împușcare era mai onorabilă și mai dorită decât scosul ochilor sau crestarea
acestora cu bisturiul. Puneți alături și ororile din lagărele naziste, apoi pe
cele din lagărele comuniste, făcute de oameni, la comanda altor oameni (ca și
ororile săvârșite în Coreea, Vietnam, Irak, Libia, Siria, Afganistan... -
n.r.).. și… mi se zbârlește părul pe
mine. Mda, Konrad Lorenz are dreptate,
chiar mare dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu