Cronica
unui film, parțial calomniator. O opinie diferită
Col.
(r) Alexandru Bochiş-Borşanu
22
Ianuarie 2023
Zilele trecute pe două programe naționale
TV am prins întâmplător un film documentar despre comunismul românesc, din care
nu putea lipsi „odioasa” Securitate. Unul l-am vizionat în întregime. Printre
participanți: actorul Mircea Diaconu, cunoscuții experți Marius Oprea și
Stejărel Olaru, ambii doctori în științe, cu teze despre Istoria Securității și
alți intelectuali sau „oameni din popor”.
Nu cred că ar fi oportun să fac eu analiza
comunismului ca formă de organizare socială, sau despre comunismul românesc,
când tema a fost dezbătută de mii de oameni de știință din trecut dar și din
grădina post -decembristă. Dar dacă, cineva mi-ar cere, să mă pronunț eu asupra
„comunismului românesc” - o să vă surprindă ! - răspunsul ar fi: în România nu
a existat comunism! Știu, dintr-o sută de cetățeni, care au auzit enunțul,
nouăzeci vor suna la salvare, nouă vor sesiza SRI-ul că sunt un vector de
pericol pentru democrație și pentru războiul din Ucraina și abia unul, un român
curios, ar citi mai departe să vadă nebunia debitată de un fost securist. Acel
„unu” puteți fi dumneavoastră.
Ideologia comunistă este, și a fost, o
utopie, adică proiecția unei societăți imaginare, fanteziste, irealizabile!
Nicăieri în lume nu a fost „implementat” comunismul. De ce? Pentru că e o
utopie. Utopia aceasta - Comunismul - presupune o societate perfectă, în care
membrii societății să fie fericiți. Așa ceva este o iluzie! O asemenea
societate era imposibil de făptuit, fiind lipsită de realism, e o himeră,
eventual o idee fantastică.
Faptul că în terminologia generalistă,
chiar mondială, se folosește sintagma de „societate comunistă”, de „regim
comunist”, „țară comunistă” este doar o convenție, expresiile având o conotație
peiorativă, negativă, opusă ideologiei capitaliste democratice, evident
pozitivă.
Ideologia comunistă, ce își are rădăcinile
în Republica lui Platon și în Noul Testament creștin, dezvoltată de Thomas
Morus, apoi reluată de Marx, a ajuns la noi, prin neoleniniștii bolșevici, care
culmea, promovau lupta de clasă și dictatura proletară; dar ce este remarcabil,
românul nu a acceptat și nu a fost niciodată comunist, el fiind un proprietar ancestral.
Repet: în România înainte de 1990 nu a
fost comunism! Dar, reacționează vecinul: ești nebun, când toată lumea spune
contrariu! Argumente în favoarea afirmației mele sunt însăși tezele de bază ce
definesc comunismul: Comunismul este o societate egalitară, fără clase sociale;
toți membrii acesteia se bucură de același statut social și economic;
proprietatea aparține comunității în devălmășie; repartiția se face „de la
fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”; comunismul presupune egalitatea
absolută a cetățenilor iar în perspectivă statul trebuie desființat. Or, în
România înainte de anul 1990 nimic din aceste fundamente ale teoriei
comunismului nu au fost prezente. De ce? Fiindcă sunt imposibile, utopice!
Iar oponentul principal al utopiei comuniste
este omul, persoana, individul cu specificul său genetic, cu personalitatea sa,
care face imposibil egalitarismul spiritual.
Totuși, ceva apropiat de ideologia
comunistă s-a încercat în Israel, constituirea de către imigranții evrei din
Palestina a unor comunități numite kibutz-uri, în special în agricultură, care
vizau crearea unei societăți de tip nou, egalitare-socializante, bazate pe o
viață cumpătată, cu cinstirea valorilor etice și nu a averii materiale
personale. Au început ca entități comunitare care au promovat egalitarismul și
punerea în comun a proprietății. Deși avea multe componente ale ideologiei
comuniste, totuși fiind o societate imperfectă a eșuat. La noi, ceva similar,
poate fi menționat Falansterul de la Scăieni-Prahova, de la jumătatea secolului
al XIX-lea, eșuat și el.
Atunci, dacă în România nu a fost
comunism, o societate comunistă cum fără rezerve o numeau eronat occidentalii
înainte de 1990 și o numesc contemporanii în prezent, ce tip de societate era
în România zisă independentă? Comunistă în nici un caz! Prin 1967, Nicolae
Ceaușescu, la un congres, nu nu a susținut că trăim în comunism, ci în
„societatea socialistă multilateral dezvoltată”! Personal, nu sunt de acord
nici cu această formulare. Pentru că e eronată. Mai ales că
„multilateralitatea” era vizibil disproporționată. Și totuși, dacă ne gândim la
ce a fost (eu îmi permit, că am trăit acele vremuri), ne trezim la realitate.
La
23 august 1944, când regele a predat țara sovieticilor, cu enorme
pierderi și până în mai 1958, când Nichita Hruciov, după ce a dansat cu
dobrogencele la crama Murfatlar, după ce a împușcat ursul la vânătoarea
organizată special de Gheorghe Gheorghiu-Dej, acesta i-a cerut, iar Hrusciov a
semnat retragerea armatelor sovietice de ocupație din România. Repet: după
august 1944, România a fost ocupată militar de trupele sovietice, inclusiv
serviciile de securitate iar societatea românească a fost supusă presiunii
ideologiei bolșevice. Românul, care din vremuri ancestrale era stăpân pe
proprietatea sa, în țara sa, vorbind în limba poporului său s-a opus. El,
deseori cu arma în mână, a respins bolșevizarea, comunizarea, renunțarea la
datini și urând trădarea și pe trădători. De aceea românul niciodată, și nici
când, mai ales după 1812, când rușii ne-au răpit Basarabia, nu au fost
prietenul muscalului, cazacului, bolșevicului sau sovieticului. A suportat
multe opresiuni ale rușilor sau sovieticilor, a înfundat celulele pușcăriilor,
a suferit groaznic dar nu a trădat. Codul său genetic a rămas neatins de atacul
virușilor externi al ocupanților.
Într-o cronică la romanul domnului colonel
Hairabetian, ofițer de informații, descriam starea românilor sub ocupație
străină rezultată din carte: „Autorul... descrie lumea serviciilor secrete
într-o epocă zbuciumată, realitățile istorice din România imediat după cel
de-Al Doilea Război Mondial, când țara a fost ocupată și sub presiunea
șenilelor tancurilor sovietice s-a instaurat regimul bolșevic în România, ostil națiunii române.
Cartea este construită evolutiv, iar narațiunea se derulează temporal, pe două
planuri paralele, unul general, care descrie parcurgerea istoriei sub dictatura
bolșevică, și unul specific etapelor parcurse de serviciile de informații din
România, în care au fost cooptate și competențe românești. Autorul nu omite să
consemneze, procedeele brutale ale ocupantului și descrie crimele comise de
uneltele N.K.V.D.-ului și ale urmașului său K.G.B.-ul, instalate în România,
precum și acțiunile implantaților Anei Pauker (n. Hannah Rabinsohn - n.r.),
Vasile Luca (n. László Luka) ori Pintilie-Pantiușa (n. Timofei Bodnarenko -
n.r.), Alexandru Nicolski (n. Boris Grünberg - n.r.), zbirii Securității,
instalați cu scopul de a compromite și suprima fizic elita intelectuală
românească”.
Acesta era epoca, o Românie condusă de
bolșevici, o Românie sub ocupație militară, fără posibilitatea de a se eschiva.
Nu cred că cineva asimilează ocupația bolșevică din România cu o societate
comunistă. Poate ignoranții sau manipulatorii maselor, falsificând istoria, să
susțină prezența comunismului în România! Cum, vă spun sigur, am identificat
câțiva.
Dar după eliberarea de ocupantul străin -
pe care personal l-am întâlnit în gara Predeal în iunie 1958, când trenuri de
echipament militar și sute de ostași se retrăgeau din teritoriul ocupat - zic, mă întreb, ce model de societate a
adoptat țara mea? Vă răspund: un mixt nedefinit între haos și lupta pentru
putere. Urmările ocupației bolșevice se resimțeau pregnant, iar tendința către
dictatură era evidentă. Liderul partidului „clasei muncitoare”, vizează
preluarea întregii puteri politice și reușește. Se încearcă o relaxare socială
și o strategie de dezvoltare. Nici vorbă de comunism! Tendințe de independență
față de „Marele Far de la Răsărit” sunt semnalate prin Declarația la Plenara
din aprilie 1964 și o relaxare politică aparentă prin Decretul 310/1964, pentru
eliberarea tuturor deținuților politici. Puterea se concentrează în forța
partidului unic, pasul liderilor spre dictatură a reușit. Totul se schimbă,
inclusiv sarcinile și metodele
Securității iar relațiile externe capătă o activare evidentă în interes
românesc.
Odată cu apariția Constituției din 1965 și
preluarea întregii puteri de partidul unic, urmate de alegerea ca președinte al
României a lui Nicolae Ceaușescu, forma de societate s-a transformat în dictatură
personală, care a evoluat în dictatură de dezvoltare, avansând spre cultul
personalității „familiei prezidențiale” dar și o destindere în relațiile
internaționale. Indiferent de modul de
manifestare, societatea românească era paralelă ideologiei comuniste.
Am făcut această expunere despre modelul
de societate pentru că în documentarul din preambul, în care realizatorii sunt
luptători anticomuniști, dintre care actorul Mircea Diaconu, se manifesta
violent împotriva comunismului românesc. Zău, nu era prudent să fii aproape de
fiară, ce părea rănită de comunism, cu fața desfigurată, plină de ură, care nu
juca un rol într-o tragedie, ci încrâncenat, sincer, voia o revanșă iminentă.
Împotriva cui? A comunismului! Dar cum acesta lipsește, îi rămâne ca adversar
Securitatea! Care „Între cele două nume Gheorghe Pintilie și Iulian Vlad, a fost cea mai
neagră perioadă din istoria poporului român. Istoria unui țări ocupată și
controlată în amănunt prin cel mai perfid și monstruos instrument al terorii
care a fost Securitatea”. Asemenea expresii nu le-am auzit nici despre Infernul
lui Dante.
În fața sediului SRI, declamă acuzator
arătând cu mâna ridicată spre imobil: „Pornind din anul 1948 cu 3.500 de
angajați, Securitatea a crescut direct cu nevoia de a controla întreaga
societate, așa că înainte de 1989 aveau un număr nu mai puțin de 15.000 de
angajați; dar frica nu putea fi întreținută doar cu acești angajați, chiar dacă
erau enorm de mulți, era nevoie de un întreg sistem piramidal, așa că în 1989
baza acestei piramide era de patru milioane (4.000.000) de informatori”.
Nu știu dacă „Marele actor” a studiat vreo
carte despre psihologia și manipularea mulțimilor, dar sigur a învățat la IATC
cum să intre în pielea unui personaj, afectat, indignat, suferind, fals sau
justițiar ca să fie credibil. Din cei peste 35 de mii de „internauți”, care au
vizionat filmul, sigur o parte cred că spune adevărul, mai ales tinerii, dar
mulți vor sesiza grosolana manipulare.
Dar neadevărurile debitate, aberațiile,
minciunile, absurditatea, inepțiile, reaua credință și ignoranța în
subtilitățile Intelligence frizează paranoia!
După „Marele actor”, până în decembrie
1989 România nu s-a aflat sub stăpânirea bolșevică, a armatelor sovietice, ci
era „ocupată și controlată în amănunt prin cel mai perfid și monstruos
instrument al terorii care a fost Securitatea”. Ca să nu mai spun că „Marele
actor” ignoră că între 1948 și 1989 s-ar fi produs schimbări în societatea
românească, de ex. eliberarea de ocupația sovietică, dar constată că „a fost
cea mai neagră perioadă din istoria poporului român”.
După care narativul său continuă eronat
și/sau dubios. Ignoranță ori rea credință?
Era simplu să verifici la C.N.S.A.S. ca să
stabilești că Securitatea avea 11.404 angajați în 1989, nu 15.000! Câți declară
ritos „Marele actor”. Și încă repartizați pe județe, grade și funcții. Din cei
11.404 angajați, 7.667 erau ofițeri, din care doar cca 7.000 ofițeri operativi,
667 de intendență, 3.740 maiștri militari și subofițeri. Dar Marele actor umflă
cifra, o dublează, ca să justifice „perioada neagră”. Poate fi și ignoranță?
Nu! E dezinformare premeditată!
Dar cu certitudine este ignoranță
„habarnistă” a „Marelui actor” când menționează existența „bazei piramidale” a
celor patru milioane de informatori. Unii ar afirma că e o prostie, alții că
exagerarea e o metodă de dezinformare. Posibil. Eu cred că ține de mintea
autorului. Variante de calcul. Dacă au fost 4.000.000 de informatori, fiecăruia
din cei 15 mii de angajați îi revin 266,6 informatori. Credeți că e posibil ca
un „cadru” să mențină contactul cu 266,6 informatori? Vă dați seama ce
imensitate „credibilă” a debitat Marele actor! O imposibilitate absolută!
Dar dacă cele patru milioane de
informatori sunt repartizați în legătură personală doar celor 7.000 la ofițerii
de informații, câți au existat în mod real în 1989, fiecăruia îi revin 571 de
surse. Ați reținut? Peste jumate de mie per capita ! Să credem că, fiind sub
imperiul fricii „Marelui actor” i s-a șters memoria și i-a dat cu virgulă?
Recunosc că o asemenea enormitate aberantă merită să fie propusă pentru
Guinness Book, alături de informațiile oficiale din perioada 2020 până la
operațiunea militară a lui Putin. Vă dați seama cum gândește „Marele actor”!
Cât e de veninos în spirit și câtă ranchiună a înmagazinat în memoria sa
revanșardă!
Pentru popor, deconspir realitatea. Un
ofițer de informații poate ține eficient legătura cu maximum 20 de surse, având
și doi rezidenți. Dar normal are 8-10 surse în legătura sa.
Stând cu fundul pe statuia lui Lenin
răsturnată, în poziția învingătorului care l-a doborât, ori amenințător în fața
sediului SRI, cu o expresie facială gravă, ostilă simbolului, cu o gestica vehementă,
demască necruțător și acuză Securitatea că a sădit: „dezinformare, zvonuri,
priviri furișe de către cel de lângă tine, erai pândit de peste tot, nu puteai
să mai vorbești cu propriu tău copil. Era o paranoia națională...” Vise urâte!
Scăpat din peștera lui Orwell.
Imaginile filmului se succed cu
intermitențe, așa că doctorii în securitate mai acuză și ei dar mai scapă și
câte un adevăr, care atenuează din calomniile debitate de „Marele actor”, atât
cu privire la evoluția societății cât și a securității, anulând multe din
halucinațiile „Marelui actor”.
Îl cităm din nou: „Dacă în prima parte a
comunismului era nevoie de o teroare reală, fizică, până la exterminare fizică,
a doua parte însă, când capacitatea criminală a Securității era perfect cunoscută
de toată lumea era nevoie de o
gestionare a fricii... azi securistul nu mai apare ca o brută.... era nevoie și
de inteligență, de perversitate, așa că portretul real al securistului ar
trebuie parțial nuanțat”.
Aici, pare că „Marele actor”, laudă Securitatea?
Aiurea! Nu! Doar că Securitatea este mai inteligentă, nu în sine, ci pentru a
găsi metode perverse, devenind „cel mai perfid și monstruos instrument al
terorii care a fost Securitatea”. Ei, bine, căutând în folder-ul memoriei, când
citisem despre frică și fobie, m-am edificat. Frica ce se instalează în creier,
față de un obiect, persoană, fenomen, expresie sau situație, la care subiectul
fiind suferind reacționează irațional, percepe acel stimul ca un pericol, îi
generează frica, de care face orice pentru a se apăra. Cred că am decelat
diagnosticul ce îi provoacă „Marelui actor” aversiune la expresiile „comunism”
și „Securitate”: fobia! E evident, Securitatea îi produce frică, nu cea în
carne și oase ci doar când senzorii săi auditivi receptează expresia
„Securitate”, intră în alertă. Și cum
atacul e cea mai bună apărare, „Marele actor” atacă! Tot din lecturi am reținut
că fobia nu este o patologie contagioasă încât să devină o epidemie „de mase”!
„Marele actor” susține contrariu: „că acest instrument numit frică, a izbutit
să intre în sufletul tuturor”.
Crezul său fiind o enormitate
fantasmagorica. Am trăit perioada, dar o asemenea „epidemie de frică”, care să
fi cuprins poporul, pe timp de pace nu a existat decât pe timpul isteriei
Covid-19. Griji, necazuri, erori, inegalități, abuzuri și alte asemenea racile,
evident au fost în dictatură - nu în comunism - și le-am simțit cu toții, dar o
fobie generală, generată de securitate nu a existat. Chiar un personaj din
documentar, o doamnă profesoară, zice; „Mie personal nu mi-a fost frică de
Securitate pentru că în anii care veneau pentru mine erau foarte
semnificativi”.
În finalul dialogului „Marelui actor”
compară societatea românească, victimă a Securității, cu Mitul Peșterii lui
Platon[1]: „Această industrie a fricii a reușit practic, să închidă un întreg
popor în spatele unor gratii. Gratii invizibile, care te făceau să-ți
controlezi fiecare gest, fiecare cuvânt, scris sau vorbit, fiecare acțiune.
Asta a fost Securitatea!”. Posibil ca Marele actor să nu fi citit „Republica
lui Platon, alegoria Peșterii”, nici romanul „1984” a lui Orwell, unde Big
Brother - Fratele cel Mare a instituit un regim polițienesc și totalitar, a
suprimat libertățile, urmărind pe un mare ecran întreaga activitate umană. Dar
dacă le-a citit pe amândouă și a plagiat ideea acestora? Oricum gândirea sa
malefic-imaginativă frizează morbidul.
Creațiile malefice mentale și calomnioase
ale „Marelui actor” sunt o refulare a răului, or, spun psihologii, că răul
patologic este în fapt o infirmitate, care afectează sănătatea mintală. Tot ei
susțin că este aproape imposibil de vindecat. Circuitele neurale ce se formează
mental pentru a menține sentimentul răului nu pot fi eliminate ușor, decât prin
ritualuri ezoterice.
Uneori, precum copiii spun lucruri
trăsnite și infirmilor le mai scapă câte o reflecție reală. Chiar „Marelui
actor” îi scapă o fărâmă pozitivă din portretul ofițerului de Intelligence de
azi: „Azi, în percepția publică securistul nu apare ca o brută, ca o fiară
lipsită de inteligență, de decență chiar... în parte și adevărat, dar pentru
control absolut era nevoie și de inteligență...”.
Știu, nu doar „Marele actor” este printre
denigratorii Securității, mai sunt, s-au scris cărți, unele calomnioase, altele
adevărate, cu abuzuri comise în perioada ocupației bolșevice. De aceea când am
audiat încrâncenarea cu care „Marele actor” mă incrimina și pe mine,
impersonal, dar o făcea, m-am decis să-i răspund, scriind aceste rânduri drept replică. Eu nu mă jenez de activitatea
mea ca ofițer de Intelligence. Fără rețineri, în șase emisiuni televizate, am
fost „interogat” de moderatori și ziariști despre comportamentul meu în timpul
celor 29 de ani sub drapel; le-am răspuns fără ezitare totul despre munca de
culegere și valorificare a informații pentru prevenirea actelor teroriste.
------------------------
[1] Mitul Peșterii este alegoria lui
Platon, care își imaginează un grup de oameni care, încă de la naştere, trăiesc
într-o peşteră, tot ceea ce văd şi cunosc şi numesc aceştia fiind umbrele care
apar pe pereţii peşterii. Ei numesc „arbore” umbra unui arbore, „câine”, umbra
unui câine etc. Dacă într-o zi ar fi scoşi din grotă şi ar vedea adevăraţii
copaci, câini etc. nu s-ar gândi nicio
clipă că sunt reali, rămânând prizonieri în gândirea lor anterioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu