Alexandru Stanciulescu Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ

Mihai Eminescu

 

 

Mihai Eminescu s-a născut la cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca o necesitate. Sute de ani înainte prooroci știuți și neștiuți îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci, în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că s-a numit Mihai. Tot așa de bine putea să-l cheme Ion, Gheorghe, Nicolae, Manole…

 

El a fost binevestit dintru început din încleștarea tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al  sufletului românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților, câmpiilor și apelor noastre.

 

Anonimi fără număr, ctitori ai acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri, sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că marea ștafetă a plecat de la acel ,,torna, torna, fratre, torna!” cu nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei trecuți și pentru cei viitori.

 

Eminescu s-a înrădăcinat continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.

 

Năruirea acoperea izbânda strădaniilor, când ,,Hoarde negre, hoarde mari,/Când  de turci, când de tătari”, făceau ca să rămână  în urmă pământul presărat cu ,,scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite – oase”.

 

Atunci, călăuziți de stelele cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.

 

Din genunea adâncurilor mării, din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, - nu știu -, s-a auzit un glas care a zis: ,,-Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit  va fi la tine un nou început  și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea!” ,,

 

,,- Spune-ne nouă când se va naște El?” au întrebat oamenii aceia și se gândeau la Eminescu.

 

,, - La plinirea vremii!” le-a răspuns glasul. ,,Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui sfârșit cu un nou început, spre  a vă povesti trecutul și a vă arăta viitorul!”

 

Glasul a tăcut, iar oamenii s-au apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod, Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod, Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe, Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor.

 

Oamenii aceia, cu inimile pline de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.

 

Și, iată, că marea zi sosi!

 

Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru  a văzut lumina zilei Eminescu.

 

Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor.

 

Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor!

 

Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor.

 

Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă.

 

Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea.

 

Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”

 

(Mihai Eminescu, în vol.  Urme, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, pp.  139 – 142;VEZI ȘI Rugăciune pentru Eminescu, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  III(1991), nr.  356(19 iun.), p. 1; în ,,Mărturie Ortodoxă", Haga, Olanda, an.  X(1991), nr.  15(mart. -dec.), pp. 41-42; în ,,Târgoviștea", Târgoviște, VI(1995), nr. 1(20), p. 14; în "Dor de Dor" , Dor Mărunt, Călărași, 2006, nr.  12, iunie, p. 1; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Războiul crucilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1993, pp.  8-9; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.  9-10; Sfântul de la Ipotești, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIV(2015), nr.  303, pp.  1-2; în ,,Națiunea”, București, 2015, 26 iun., ediție on-line (http://www. ziarulnatiunea. ro); în ,,Omniscop”, Craiova, 2015, 26 iun.  și 16 iul., ediție on-line(http://www. omniscop. ro);  în ,,Appolon Junior”, an.  II(2015), nr.  7(iul), p.  4-5, ediție și on-line(www. revista apollon. ro).

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

DISTANTA INEXISTENTA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Dupa cum într-o convorbire aerul se afla pretutindeni si umple totul, devine un fel de mijlocitor între cuvintele noastre si cele ale persoanei cu care vorbim si cuvintele ajung la urechile unuia sau ale celuilalt pe calea aerului, iar neexistând aerul, n-am putea vorbi si nici auzi, întocmai si în cele duhovnicesti. Duhul Sfânt, care pretutindenea este si pe toate le împlineste, ne mijloceste comunicarea cu fiintele fara de trup. Nu întelegem bine cum anume suntem auziti de altii, de persoane aflate uneori la mare distanta, prin intermediul aerului, stim doar ca suntem auziti; de asemenea nu întelegem cum aud, prin Duhul Sfânt, îngerii si sfintii suspinele inimilor noastre, dar stim ca le aud. Asa cum din raspunsurile celor carora ne adresam deducem ca am fost auziti, si în cel de-al doilea caz deducem aceasta tot din raspunsuri. În primul caz vedem cu ochii nostri trupesti fata celui cu care vorbim, în al doilea, chipul celui cu care vorbim se înfatiseaza ochilor inimii, o fata nevazuta sau un duh nevazut. Pentru fiintele corporale distanta conteaza. Pentru omul sfânt ea este inexistenta.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 442.

 

 

 

ADIEREA

- Sfantul Efrem Sirul -

 

~*~

 

Adieri cu dreapta socotinta îi hranesc pe cei cu dreapta socotinta,

 

una te hraneste din belsug, alta te desfata,

 

una îti face fata sa straluceasca, alta îti da veselie.

 

Cine a mai gasit desfatare în acest chip,

 

mâncând fara mâini, bând fara gura?

 

având drept paharnic si bucatar aceste dulci adieri.

 

Binecuvântat Cel care în Raiul Sau va da bucurie întristarii noastre!

 

 

 

~*~

Sfantul Efrem Sirul, Imnele Raiului, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 82.

 

TAIEREA VOII

- Avva Dorotei -

 

 

Si precum omul mergând pe drum si aflând un bustean, si înlaturându-l mai face o parte din drumul lui, asa e cu cel ce înainteaza taindu-si voia lui. Caci taindu-si voia lui câstiga despatimirea si, prin despatimire, vine cu Dumnezeu la desavârsita nepatimire. El poate, pe o scurta distanta de drum sa-si taie zece voi. El vede ceva cu gândul si spune: „Ia seama acolo”, iar el zice gândului: „Nu iau seama”; si-si taie voia lui. Caci nu ia seama. Iarasi, afla pe unii care îl clevetesc si gândul îi spune: „Zi si tu cuvântul acesta”. Si el îsi taie voia si nu-l zice. Si iarasi îi zice gândul: „Mergi întreaba pe bucatarul ce fierbe”. Si nu merge, si-si taie voia lui. Vede iarasi ceva si gândul îi spune: „Întreaba cine a adus aceasta?”. Si el îsi taie voia si nu întreaba. Si taind-o asa mereu, ajunge la obisnuinta de a o taia, si începând de la cele mici ajunge sa taie cu liniste si cele mari, si asa ajunge nici sa nu mai aiba peste tot voie. Si orice i s-ar întâmpla îl lasa linistit ca si cum i-ar fi propriu. Si astfel, fara sa voiasca sa faca voia lui, se afla facând-o întotdeauna pe aceasta. Caci neavând ceva al sau, tot ce se face e al sau. Si asa se afla, cum am spus, neavând o împatimire, si din despatimire, cum am spus, vine la nepatimire.

 

Avva Dorotei, Filocalia, vol. IX, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2009, p. 433.

 

 

 

VIATA LUNGA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

De ce îi da Dumnezeu omului viata lunga pe pamânt? Ca sa aiba timp sa se pocaiasca, sa se curete de pacate si de patimi si pentru ca sa-i patrunda în inima tot adevarul si toata dragostea, prin educarea simturilor, în raport cu binele si cu raul.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 266.

In memoriam: Ioan Alexandru

 

 

Despre Ioan Alexandru am auzit încă din seminar. Îi găseam articole în „Luceafărul“, „România literară“, „Contemporanul“ şi alte publicaţii literare. Le decupam şi le păstram cu sfinţenie. Vorbea ca nimeni altul despre multe şi de toate. Avea un limbaj ales, o înlănţuire de idei inimitabilă.

 

Când am ajuns la facultate, am avut prilejul fericit să-l cunosc. L-am audiat la câteva conferinţe la Ateneul Român. Vorbirea lui era fără seamăn. Făcea parte din stirpea marilor oratori de altădată. Te purta prin cer şi pe pământ şi uitai de tine, de locul unde te găseai şi de timpul care se scurgea. Capta auditoriul trup şi suflet. Nu-i dădea voie să evadeze din cadrul, din universul mirific pe care i-l crea vorbirea lui. Nimeni nu avea voie să doarmă, să gândească la altceva, să vorbească cu vecinul, să citească ceva ori, pur şi simplu, să tragă de timp, aşa cum se întâmpla pe la şedinţe şi conferinţe de tot felul. Pe Ioan Alexandru simţeai nevoia să-l urmăreşti, să-l asculţi. Te electriza. Despre orice ar fi vorbit, ştia să scoată bulgări de aur şi scânteieri de jar. Cele mai dragi, în cuvântări şi în articole, erau temele privind patria, patriotismul, universul eminescian.

 

Am vorbit cu dânsul faţă către faţă la înmormântarea patriarhului Justinian. I-am scris apoi câteva scrisori, dar nu mi-a răspuns.

 

Când a venit părintele Galeriu la Facultatea de Teologie din Bucureşti, drumurile lui Ioan Alexandru au devenit tot mai dese pe acolo. Până atunci îl vedeam din când în când, pe coridoare ori pe stradă, cu părintele profesor Dumitru Stăniloae. În culise vorbeau colegii că părintele Stăniloae i-ar fi fost naş. Oricum, aveau ce să discute. Îi cumpăram cărţile de poezie şi i le citeam cu nesaţ. Îmi plăceau mult elementele religioase, care apăreau destul de frecvent. La „Europa liberă“ era numit „misticul regimului“ şi era criticat, dar cred că asta îl ajuta să se manifeste mai în voie. Cei care nu erau pe placul celor de la „Europa liberă“ aveau şansa să se manifeste mai în voie în ţară. Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga îl luase asistent la catedra de limba română şi propusese înfiinţarea unei catedre speciale de eminescologie pentru Ioan Alexandru.

 

Lângă Facultatea de Teologie era biserica „Sfânta Ecaterina“, unde noi, studenţii, făceam practica obişnuită. Când părintele Galeriu a început să-şi ţină vestitele sale predici şi meditaţii, Ioan Alexandru era prezent acolo de fiecare dată. Uneori era anunţat prin afişe că ţine o conferinţă în cine ştie ce loc. Dacă la acea oră vorbea părintele Galeriu, Ioan Alexandru era la biserică. După ce termina părintele Galeriu, pleca şi dumnealui spre locul unde era anunţat. Se auzea că la cursurile dânsului se ducea şi lume din oraş, care nu avea legătură propriu-zisă cu universitatea. Asemenea lucruri se întâmplau doar la Iorga, la Pârvan şi Călinescu!

 

După Revoluţie, a intrat în viaţa politică, a ajuns în Senatul României. Din câte cunosc, lui i se datoreşte faptul că în sala de şedinţe a senatului a fost pusă Sfânta Cruce pe perete. La mineriada din 1990, când vitejii mineri au pătruns în clădirea Parlamentului şi toţi tremurau de frică, Ioan Alexandru a luat Sfânta Cruce în mâini şi a strigat, precum oarecând arhanghelul Mihail: „Opriţi-vă!“ Şi minerii s-au oprit şi nu s-a vărsat sânge. La o conferinţă naţională a preoţilor din România a vorbit şi Ioan Alexandru. A fost superb! Ideea principală a vorbirii a fost aceasta: numai prin Sfânta Cruce vom învinge ca popor şi ca indivizi.

 

A făcut călătorii în Statele Unite, ca senator, poet, universitar. A fost primit de şefi de state. Am aflat, dar n-am crezut, că în ultima vreme deviase spre o sectă oarecare, de mare popularitate în America. Circula zvonul că prin oraşele din Transilvania ţinea cuvântări contra Ortodoxiei. Aş vrea din tot sufletul să cred că nu era adevărat. S-a auzit că pe când vorbea la Oradea împotriva Sfintei Cruci, a căzut ca fulgerat, victimă a unui accident cerebral. De atunci s-a auzit tot mai puţin despre Ioan Alexandru. Ştiam că fusese dus în Germania, unde avea un fiu preot, spre a fi tratat şi îngrijit. A mai vegetat câţiva ani, după care s-a stins.

 

Prin dispariţia lui Ioan Alexandru literatura română, cultura în general şi poporul român, au rămas mai sărace. Ioan Alexandru le crea o valoare de referinţă. Şi pe bună dreptate!

 

Dumnezeu să te odihnească, frate Ioane!

 

(Ioan Alexandru, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XII(2000), 25 oct., p. 5; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  220 – 222; în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXII(2022), nr. 483, pp. 2-3).

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

PUTEREA CUVANTULUI

- Compozitorul Arvo Part -

 

 

Cuvântul Scripturii este un cuvânt puternic. Cuvântul nostru este un cuvânt slab. Cuvântul nostru este un cuvânt sarac. Conteaza valoarea si greutatea cuvântului, de oriunde ar veni el. Cu sunetul e oarecum la fel. Un sunet are putere, altul nu. Un sunet îi va convinge pe oameni, altul nu. La fel e si cu un cuvânt, cu o limba sau cu o informatie oarecare, concreta, orice nume ar avea. Totul este una. Totul în aceasta lume are aceeasi obârsie. Important este care e relatia cu acea obârsie. Soarele straluceste peste noi toti, indiferent ce lucruri groaznice ar putea face o persoana sau alta. Nu putem sa stabilim restrictii pentru soare din aceasta pricina. Si soarele este totusi un lucru foarte mic în univers. Aceasta asemanare este foarte îndepartata, însa si foarte puternica.

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 84-85.

 

 

 

CLOSCA SI PUII

- Sfantul Nicolae Velimirovici -

 

 

Asa cum closca se îngrijeste sa-si adune puii si-i hraneste si-i încalzeste, tot astfel si Mântuitorul îi aduna pe cei credinciosi sub dreapta Sa. Hristos a vrut sa adune pe fiii israelitilor si cu dragoste sa-i încalzeasca si sa-i hraneasca, însa ei s-au lepadat de El. Prin urmare, în acest sens, „closca” Îl semnifica pe Hristos, iar „puii” sunt simbol al ucenicilor Sai credinciosi.

 

Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 48.

SAMANTA DE MUSTAR

- Sfantul Nicolae Velimirovici -

 

 

Samânta de mustar este simbolul Împaratiei Cerurilor, în întelesul cresterii ei de la ceva foarte mic catre ceva urias. Mântuitorul, vorbind poporului în pilde despre Împaratia lui Dumnezeu, spune ca „asemenea este grauntelui de mustar pe care, luându-l un om l-a aruncat în gradina sa, si a crescut si s-a facut copac, iar pasarile cerului s-au salasluit în ramurile lui” (Luca 13, 19). Aceasta înseamna ca Împaratia Cerurilor în sufletul omenesc va deveni mai mare decât orice altceva care creste în suflet. Ramurile sale vor atinge Cerul si Îngerii lui Dumnezeu vor veni pe aceste ramuri.

 

Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 43

In memoriam: Mitrop. Bartolomeu Anania

I

 

 

L-am cunoscut pe vlădica Bartolomeu în 1976.  Dânsul era director la Institutul Biblic al patriarhiei, iar eu lucram la redacția revistei ,,Mitropolia Olteniei” din Craiova.  Eram trimis adesea să duc materiale la tipografia de acolo, să mă interesez cum merge tipărirea și expedierea unor numere de revistă. La îndrumarea tehnoredactorului Teodor Manolache, am mers la Părintele Valeriu Anania și i-am prezentat câteva articole pentru revista ,,Biserica Ortodoxă Română”. Tocmai îmi publicase acolo regretatul Teodor Manolache articolul cu inscripțiile de la Murfatlar, care-l interesase pe părintele Anania în mod deosebit.  De la primele întâlniri am simțit în dânsul un om prietenos, binevoitor, sincer, frățos. Aș putea spune că ne-am împrietenit repede.  Îmi apăruse la Editura Albatros cartea cu Anton Pann, De la lume adunate... și pregăteam primul volum din Coloana Infinitului.  Ajunsesem de-l vizitam la birou de câte ori ajungeam în București. Mă întreba întotdeauna ce lucrez, ce mai e pe la Craiova, îmi mai povestea câte ceva din viața lui.

 

Într-o zi, prin 1978, după ce-i  văzusem seara la teatru piesa Zodia Zimbrului, m-am dus la dânsul cu un vraf de hârtii, în care aveam ,,poezii”, creații personale. I-am destăinuit secretul meu, acela că scriu poezii și l-am rugat să-mi acorde câteva minute să-i citesc câteva și să-mi spună dacă se merită să mai continui sau să mă apuc de altceva.  M-a ascultat și am observat că fața i se întunecă.  Mi-a spus liniștit: ,,- Părinte Alexandre, patriarhul mă plătește ca să-mi fac obligațiile de serviciu, nu să discut despre poezii.  Dacă vrei, vino după ora patru la mine acasă și discutăm acolo până mâine dimineață!”

 

Mi-a dat adresa și mi-a explicat cum o pot găsi mai ușor.  Locuia lângă Herăstrău, într-un bloc din spatele magazinului ,,Adam”, la etajul întâi.  De la fereastra apartamentului său se putea vedea un colț din Palat, sediul Comitetului Central și biserica Crețulescu.  M-a primit binevoitor.  Era îmbrăcat civil, în blugi și o cămașă neagră, plușată, ,,antijeg”, cum glumea dânsul.  Mă așteptase și nu mâncase.  M-a poftit la masă.  Am servit un pilaf cu carne și o bucată de plăcintă cu brânză.  Un pahar de limonadă și o cafea a încheiat ,,festinul” nostru.  În tot timpul  mi-a povestit despre epopeea sa în America, despre numeroșii săi dușmani,  care l-au urmărit pas cu pas tot timpul în țară și-n străinătate. După ce-am terminat cu masa, m-a poftit să-i citesc din ,,creațiile mele”. I-am citit două sau trei ,,poezii”.

 

La un moment dat, lămurindu-se cu privire la calitatea ,,creațiilor” mele, m-a oprit, dându-mi semne că vrea să facem o pauză și să-mi povestească ceva.  Am tăcut.  A început să-mi povestească despre prietenia lui cu Tudor Arghezi în anii tinereții sale.  Era un apropiat al lui Arghezi.  Acesta îl socotea ca pe un fiu al lui.  Într-o zi i-a dus poetului un caiet cu poezii personale. Arghezi s-a întunecat la față, a luat caietul și a plecat, fără să zică o vorbă.  Au trecut mai multe zile, poate mai bine de o săptămână și părintele Anania aștepta ca pe ghimpi un semn de la Arghezi.  Într-o noapte, după ora două, în chilia părintelui Anania a sunat telefonul.  A ridicat receptorul înfrigurat.  La celălalt capăt al firului era Arghezi.  Cu o voce calmă, caldă, i-a spus: ,,- Părinte Anania, îți mulțumesc!” A întrebat, neînțelegând pentru ce îi mulțumește marele Arghezi.  Poetul n-a dat explicații, ci doar a repetat: ,,- Părinte Anania, îți mulțumesc!”  A închis telefonul.  Până dimineața, părintele Anania n-a mai dormit.

 

A doua zi l-a căutat pe Arghezi.  Acesta i-a spus: ,,- Părinte Anania, ești un poet adevărat! Îți mulțumesc!” ,,- De ce-mi mulțumiți, maestre?” l-a întrebat părintele Anania nedumerit. ,,- Îți mulțumesc, că ai scris poezie adevărată și nu te-am pierdut de prieten! Mulți mi-au dat manuscrise ca să-mi spun părerea despre ele și când le-am spus adevărul s-au depărtat de mine.  De atunci m-au ocolit.  N-am știut despre dumneata că scrii poezii și când mi-ai spus că ai câteva caiete, mi-a fost teamă că te-am pierdut și pe dumneata și mi-a părut rău.  De aceea ți-am mulțumit, fiindcă m-ai ajutat să păstrez prietenia cu dumneata!” Această întâmplare cu Arghezi o povestește părintele și-n volumul său Rotonda plopilor aprinși.

 

   După ce mi-a spus acestea, Părintele Anania mi-a cerut îngăduința să-mi citească din poeziile sale abia finisate.  Mi-a citit ceva tulburător.  Nu știu ce poezie era, dar cred că era inspirată din Psalmul 101 al lui David.  Ceva între romantism și realism, cu un om hăituit de vrăjmași, părăsit de toți, veghind în noapte ca o bufniță pe dărâmături….  Am ascultat fascinant.  La sfârșit eram lămurit.  Îmi era rușine de ,,creațiile” mele.  N-a mai amintit o vorbă despre ele, dar nici nu mai era nevoie.  Parcă atunci descoperisem adevărata poezie și singur îmi dădeam seama cât de departe sunt de poezie.                             

 

Am rămas apropiat al părintelui Valeriu Anania, prieten și ucenic, până la moarte.  De întâlnit ne-am mai întâlnit față către față de două sau de trei ori, dar am ținut legătura prin scrisori și prin telefon. Ultima dată am vorbit cu dânsul cu aproximativ două luni înainte de a muri…(Va urma).

 

(In memoriam: Mitropolitul Bartolomeu Anania, în ,,Ecoul”, București, 2011, nr.  2, 13 mart., ediție on-line(http://revista-ecoul. com); în ,,Confluențe românești”, 2011, 18 Mart., ediție on-line(http://www. confluente. ro); în ,,Singur”, Târgoviște, 2011, 18 mart., ediție on-line(http://www. revistasingur. ro); în ,,Ecoul”, 2011, 31 mart., ediție on-line(http://revista-ecoul. com) și în ,,Luceafărul românesc”, 2011 mart.  30, ediție on-line(http://luceafarul-romanesc. com); în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  V, 2012, pp. 663 – 665; 681 – 683;  în ,,Scrisoare pastorală”, an. IX(2011), nr. 199, pp. 3-4)

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

PUTEREA LUMII

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

 

Omul, abuzând de libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, a cazut din starea lui cea dintâi si, din stapân a devenit rob, rob al instinctelor; toate s-au întunecat înlauntrul lui iar odata cu caderea lui s-a tulburat toata creatia. În niste prapastii întunecate urla slugile iadului, care încearca sa încurajeze faradelegea, desfrâul, pacatul. Pe anumite unde, prin unele programe, prin unele pagini, satana cu insistenta încearca sa ni se strecoare în suflet, în gând, în inima si în viata, noua si copiilor nostri. O lupta, un razboi urias a pornit satana pe pamânt împotriva lui Hristos.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 90-91.

 

 

 

VIOI SI VESEL

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Rugaciunea, întocmai ca aerul pentru trup, da vigoare si prospetime sufletului. Te simti în ea mai vioi si mai vesel, ca si cum ai fi facut o plimbare la aer curat, mai vioi si mai proaspat atât fizic, cât si spiritual.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 451.

In memoriam: Mitrop. Bartolomeu Anania

II

 

 Am mai scris despre Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania, de câte ori am avut prilejul. Am adunat chiar, mulți ani, amintiri de la oameni care l-au cunoscut pe dumnealui și pe alți doi ierarhi de vrednică pomenire: Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu, amintiri pe care le-am publicat într-o carte.

 

Am avut prilejul să-l cunosc din întâmplare. Colaboram la revista Patriarhiei Române, ,,Biserica Ortodoxă Română” de câțiva ani. La un moment dat, ducându-mă la redacție, am aflat vestea că în locul Părintelui Ioan Gagiu, directorul Institutului Biblic, a fost numit Părintele Arhim. Valeriu Anania. Auzisem despre dânsul, citisem câte ceva din scrierile sale, citisem recenzii elogioase la cărțile sale în presa culturală a vremii și din cauza aceasta am intrat cu teamă și multă emoție în biroul său. În fața mea am văzut un om voinic, robust, cu o față binevoitoare. Mi-a zâmbit, mi-a răspuns la salut și m-a poftit să iau loc. A început să discute cu mine ca și când neam f cunoscut de mulți ani, ca doi buni prieteni. Mi-a relatat amintiri ale sale, apoi, când s-a convins că mi-am revenit deplin, a schimbat discuția la articolele pe care le aveam în redacție, la viitoarele materiale pe care intenționam să le încredințez spre publicare. Era omul care știa să te încurajeze, care știa să-și apropie colaboratorii, să le dea încredere, să vadă în dânsul un prieten și, de ce nu, un frate mai mare.

 

Adunându-mi în ultimele luni filele de jurnal din perioada 1967-1983, în vederea publicării, am găsit câteva pagini care priveau întâlnirile și discuțiile mele cu dânsul. Am socotit că sunt cele mai potrivite pentru această nobilă inițiativă vâlceană, tocmai că sunt scrise în aceeași zi sau la câteva zile de la derularea lor. În centrul discuțiilor mele cu Părintele Anania s-a situat mereu lucrarea Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am realizat-o la îndemnul  Părintelui Anania, am sacrificat pentru ea mai mulți ani de tinerețe, iar când a fost vorba de publicat, am trăit decepția de a fi refuzat cu brutalitate de către cea mai înaltă autoritate a Bisericii de la vremea aceea. Părintele Anania a fost cel care m-a consolat și mi-a redat speranța că într-o bună zi se va ivi și posibilitatea publicării acelei lucrări. Posibilitatea s-a ivit, dar abia după Revoluție, iar lucrarea, în trei volume, a cunoscut până în prezent trei ediții, bucurându-se de mare interes în rândul teologilor și cercetătorilor.

 

Din paginile ce urmează vom cunoaște ceva din trăsăturile spirituale, din gândurile, amintirile și proiectele Părintelui Anania. Vom cunoaște mărturiile celui mai bun prieten al său, Părintele Arhim. Grigore Băbuș, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, care ne vorbește despre începuturile Părintelui Anania într-ale cărturăriei și ale condeiului. Vom descoperi discuția pe care Părintele Anania a avut-o cu Ion Gheorghe Maurer privitoare la Basarabia și alte aspecte din viața sa.

 

Redăm aceste   însemnări în ordinea cronologică în care s-au derulat momentele respective:

 

 

 

16 Ian. 1979

 

Am trimis o scrisoare Părintelui Valeriu Anania, directorul Administrației Patriarhale, împreună cu articolul Bocetul și ritualul înmormântării în nordul județului Mehedinți, material pe care mi l-au ținut vreo doi ani la ,,Mitropolia Olteniei”, restituindu-mi-l apoi. Părintele Anania mi-a răspuns că materialul e foarte bun și va fi publicat într-un număr foarte apropiat din ,,Biserica Ortodoxă Română”.

 

 

 

24 Martie 1979

 

În perioada 17 – 21 martie am fost la București. Am lucrat la Biblioteca Academiei. Am vorbit cu Părintele Valeriu Anania. S-a arătat dispus să-mi publice niște materiale privind două manuscrise inedite ale  lui Eufrosin Poteca.

 

 

 

31  Martie 1979

 

Am vorbit cu Părintele Valeriu Anania. M-a invitat la dânsul acasă. Locuiește deasupra intrării la fabrica de lumânări și căminul patriarhiei, fosta școală de cântăreți, mai precis în vestul palatului Marii Adunări Naționale. M-a uimit prin sinceritatea expresiei, prin vioiciunea gândirii și robustețea conceptului. Mi-a destăinuit din amintirile sale păstrate de la Polul Nord, India, Egipt, Ecuador etc. I-am citit vreo zece poezii de-ale mele. M-a întrerupt și mi-a spus simplu, ca ceva firesc: ,,- Ai poezie foarte bună! Da, de ce te miri? Ești poet și când spun asta o spun sincer!”

 

Mi-a vorbit despre poezia românească contemporană, citindu-mi câteva, ca exemple pozitive și negative. Mi-a recomandat să elimin tot ce aș datora lui Marin Sorescu și mi-a spus apoi cât greu îi vine lui însuși să se purifice de ce-i arghezian în el. Mi-a vorbit de un proiect de roman în vreo zece volume, (,,- Pe care nu știu dacă-l voi face vreodată!”) legat de viața și tradițiile călugărești la români. Mi-a vorbit cu mult entuziasm de cunoștințele sale în lumea scriitorilor, poeților și oamenilor de litere români contemporani, de incidentele și prietenia cu Laurențiu Fulga, Marin Preda etc. Amintiri hazlii punctau povestirile, dându-le un farmec deosebit.

 

A sfârșit prin a-mi cere să-i aleg vreo zece din poeziile mele și să i le trimit urgent, fiindcă vrea să le prezinte unor mai mari de la Editura ,,Cartea Românească” în vederea publicării. I le-am și trimis la câteva zile.

 

Mi-a povestit, în încheiere, despre începuturile sale sub oblăduirea argheziană. Reproduc din cele ce-mi amintesc: ,,- Eram prieten bun cu Arghezi, dar nu-i arătasem niciodată un cuvânt scris. El îmi citea din versurile lui și vorbeam despre câte toate. În legătură cu poeziile mele aveam serioase îndoieli. De nenumărate ori rupeam tot ce scriam. Când ajunsesem într-un fel de disperare, un călugăr( nu i-am reținut numele), care-mi știa câte ceva din intimități, m-a sfătuit să-i  arăt versurile lui Arghezi și să-i cer părerea. Ar fi fost cel mai îndreptățit ca să-mi dea o părere sinceră.

 

Mi-am luat inima în dinți și i-am dat manuscrisul. L-a primit. Am așteptat. A trecut o săptămână, două, trei, dar pe Arghezi nu l-am mai văzut. Mai mult mă rodea disperarea. Tăcerea aceasta pentru mine însemna un răspuns negativ. Ideea era obsedantă. Peste aproape o lună sunt chemat la telefon. Era Arghezi. Mi-a spus: ,,- Mulțumesc, părinte Anania! Îți mulțumesc!” ,,- Pentru ce, maestre? Nu înțeleg!” ,,- Îți mulțumesc, părinte Anania! Treci după-masă pe la mine!”

 

M-am dus cu sufletul pe buze. Nici nu bănuiam ce-o să-mi spună. Mi-a povestit cum i se întâmplase în repetate rânduri să-și piardă prieteni foarte buni după ce le spusese părerea sinceră în legătură cu poeziile sau paginile ce i le prezentaseră. N-ar fi vrut să mă piardă și pe mine. De aceea a evitat să-mi citească versurile. În noaptea premergătoare însă, s-a trezit și a vrut să citească ceva. A dat de caietul meu. L-a deschis și a citit o poezie. A spus apoi: ,,- Îți mulțumesc, Părinte Anania!” L-a închis și s-a culcat. A  doua zi de dimineață mi-a citit tot manuscrisul și apoi mi-a dat telefon. De aici înainte m-a ajutat să scot primul volum, prefațându-l.

 

,,- Și acum, după această digresiune, făcând puțină abstracție de cuvenita modestie, dă-mi voie și mie să-ți spun: Îți mulțumesc, părinte Stănciulescu, îți mulțumesc!”

 

Mă copleșise, pur și simplu. Mi-a citit apoi câteva poezii ale sale și astfel a luat sfârșit o seară, pe care cred că n-am s-o uit vreodată(Va urma).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

APELE PRIMAVERII

- Sfantul Inochentie al Odessei -

 

 

Semn al apropierii primaverii sunt pâraiele de apa. Toata fata pamântului începe în acest rastimp a se topi si a lacrima; însesi nisipurile sunt umede, însesi pietrele sunt ude. Acelasi lucru se petrece si la începutul reînnoirii duhovnicesti a omului prin mijlocirea pocaintei: inima lui e plina de cainta si ochii lui sunt plini de lacrimi. Dupa cum în starea lui de nesimtire, omul ar vrea ca numai sa se veseleasca si sa râda necontenit, tot astfel acum plecarea lui de capetenie este tristetea dupa Dumnezeu si lacrimile. Caci ori pe ce-si pune ochii pacatosul acum, lumina fetei lui Dumnezeu, catre Carele s-a întors, îl face sa se rusineze si sa-i para rau. De se uita la sine si la sufletul sau, vede cât e de nepretuita rascumpararea pacatelor omenesti, cât de putin s-a folosit el de aceste scumpe si mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii – si plânge. Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face sa se caiasca si sa plânga, întocmai precum privirea cea blânda a tatalui umple de lacrimi ochii fiului care pentru prima oara se înfatiseaza înaintea lui, dupa întoarcerea de pe calea cea rea a pierzarii. „Izvoare de apa” – zice Sfântul David – „au izvorât ochii mei, pentru ca n-am pazit Legea Ta” (Psalm 118, 136); atât de puternic si de statornic era în el simtamântul de umilinta pâna la lacrimi, cu toate ca vrednicia sa cea mare de împarat al lui Israil cerea de la el sa aiba o fata vesela si plina de barbatie. Pâraiele primavara, de obicei contenesc dupa câtva timp; însa aceste izvoare de apa ale pocaintei, nu arareori, curg pâna la sfârsitul vietii omului.

 

Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 42-43.

 

 

 

CALEIDOSCOPUL

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Tu esti acelasi (Psalmul 101, 28), se spune despre firea neschimbatoare a lui Dumnezeu. O, daca si tu, omule, ai ramâne neschimbat, azi, mâine si poimâine si asa mai departe si nu te-ai preface într-o mie de feluri, ca un caleidoscop! O, daca ai ramâne si tu mereu acelasi, pasnic, bun, simplu, amabil, rabdator, iubitor de munca, binevoitor, generos! Ai putea fi asa daca te-ai ruga cu credinta pornita din inima si cu dragoste de Cel ce este neschimbator: „Eu sunt Domnul si nu m-am schimbat” (Maleahi 3, 6). „Eu pazesc neplecati spre rau pe robii Mei, ca Eu sunt izvorul bunatatii, Care fac bine celor ce dupa vrednicie slujesc Mie” (Canonul Arhaghelilor, cântarea 6, tropar 3).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 172.

In memoriam: Mitrop. Bartolomeu Anania(III)

 

 

11 Noiembrie 1979

Azi am lucrat binișor la Biblioteca Academiei din București. De dimineață am fost la Tipografia Patriarhiei. Voiam să dau la legat volumele XIX-XXI din manuscrisele mele, seria Scrieri. Au motivat în tot felul că e lucrarea grea, că sunt volume prea mari. Nu le-am lăsat. Am luat legătura apoi cu Domnul Tudoran de la secția ,,Corectură”. Mi-a arătat șpaltul cu articolul meu Letopisețul Cantacuzinesc. Varianta Căldărușani[1]. Iar nu mi-au băgat textul manuscrisului propriu-zis, ci doar prezentarea lui, pe care am mai publicat-o de două ori[2]. Pe această temă am avut o discuție și un schimb de scrisori cu Părintele Valeriu Anania în primăvară. Acum nu l-am găsit ca să cer retragerea materialului.

 

 

19 Ianuarie 1980

Am mers la redacția revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. L-am găsit acolo pe Domnul Alexandru Ioniță, redactor. Mi-a dat un număr de revistă. Mi-a apărut prima parte din Letopisețul Cantacuzinesc[3]. Următoarele trei părți vor apare în cursul acestui an. Materialul cu Bocetul și ritualul înmormântării[4] l-a băgat în nr. 11-12/1980. Urmează să apară prin mai-iunie a.c. revista. L-am căutat pe Părintele Valeriu Anania, dar, din păcate, nu l-am găsit.

 

 

23 Februarie 1980

Am ajuns în București cu un accelerat. În capitală e foarte frig. De dimineață am mers la redacția revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am aflat că articolul cu bocetul mi l-au băgat în nr. 11-12, cel cu Eufrosin Poteca[5] în nr. 1-2, iar cel cu letopisețul[6] în nr. 3-4. Sumarele sunt deja aprobate de patriarh. Actualul redactor, Alexandru Ioniță[7] e foarte amabil. Și eu am fost atent însă și l-am respectat cum se cuvine. La redacție l-am întâlnit și pe Petre David[8]. Foarte acru și ironic. Scoate vicarului patriarhal Antonie Plămădeală[9] o culegere de studii. A apărut volumul II din Istoria Bisericii Ortodoxe Române a părintelui Mircea Păcurariu[10].

 

Am vorbit cu Părintele Valeriu Anania. Mi-a relatat despre felul cum l-a cunoscut pe Cristian Popișteanu[11], cum i-a solicitat acesta un articol cu Dionisie Exiguul[12], mi-a exprimat părerea sa foarte bună despre Părintele Dumitru Bălașa.

 

Mi-a povestit câteva episoade din timpul șederii sale în S. U. A., unde va pleca din nou la 1 martie pentru vreo trei luni. Mi-a vorbit despre o nouă piesă a sa de teatru închinată lui Petru Asan[13], piesă cu care se va deschide stagiunea la Teatrul de la Craiova. Am vorbit apoi despre materialele de la revistă. Având în vedere că anul viitor se împlinesc 110 de ani de când apare revista ,,Biserica Ortodoxă Română”[14], i-am propus o bibliografie a revistei. A fost entuziasmat. Mi-a relatat că e și gândul dumnealui de acum 25 de ani. Mi-a arătat apoi că lucrarea este cap de afiș în planul editorial pe 1982, dar că nu găsește pe nimeni să se angajeze. În final, am stabilit că mâine-dimineață la ora 9 să-i aduc oferta și un proiect de sumar pentru a merge la patriarh să obțină aprobarea și să-mi dea apoi o comandă fermă pentru a avea siguranță că nu voi munci degeaba.

 

A fost cea mai mare bucurie, pe care mi-a făcut-o azi cineva, cu prilejul zilei mele de naștere, azi când am împlinit 28 de ani! Mulți înainte și Doamne-ajută, fiindcă mai am multe de făcut! Am cumpărat un rând de veșminte negre pentru Malovăț(1.716 lei) și un Minei pe Martie. Am dus volumele XXIV-XXVI din Scrieri la legătorie. Nu sunt încă gata vol. XXII-XXIII. Legătorul e foarte aglomerat cu proiectele de diplomă.

 

Am lucrat apoi la Biblioteca Academiei Române, la Chestionarul lui Odobescu.

 

 

24 Februarie 1980

De dimineață am dactilografiat oferta pentru lucrarea Revista ,,Biserica Ortodoxă Română” – Bibliografie și am predat-o Domnului Grifonie[15] s-o ducă Părintelui Anania pentru audiența la patriarh.

 

 

6 Iulie 1980

Am vorbit cu Părintele Anania. S-a întors din S. U. A. I-am dus o sticlă de șampanie și a primit-o cu satisfacție. Am discutat despre Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am ajuns la concluzia că nu are niște idei preconcepute, ci orice propunere, dacă pot s-o argumentez convingător, o primește. A fost foarte entuziasmat, când i-am vorbit de proiectata lucrare ,,Telegraful Român” și conștiința unității naționale. Mi-a promis că mă va susține să obțin aprobarea. De altfel, ar fi datoria Sibiului să scoată această lucrare, dar, deocamdată, până nu va fi ales noul mitropolit, nu se poate vorbi nimic. Părintele Anania a spus că ,,dacă va fi nenorocul să vină în acest post un acultural, nu se va putea face nimic!” Am zis: ,,Deie Domnul să fie cum gândesc eu!” A sesizat îndată aluzia și mi-a spus: ,,- A, nu poate fi vorba să mă aleagă pe mine! Aici e vorba de mult păienjeniș, care se țese în culise și nu am șanse!”

 

Are o carte de teatru comentat la Editura ,,Eminescu”.

 

 

25  Octombrie 1980

Am vorbit ieri cu Părintele Valeriu Anania, directorul Institutului Biblic al Patriarhiei. Și-a cerut scuze pentru că nu mi-a răspuns la ultima scrisoare din lipsă de timp. În legătură cu Bibliografia Revistei ,,Bibliografia Ortodoxă Română”, mi-a spus: ,,- Grija dumneata trebuie să fie orientată spre realizarea lucrării. Publicarea ne privește pe noi. Termină cât mai repede și adu-mi manuscrisul, iar pe urmă lasă pe mine, c-oi fi eu în stare de el. Nu trebuie să-ți pui problema spațiului tipografic. Asta este lucrare care apare o dată la un secol și ca atare merită orice sacrificiu. Fie vom scoate un număr special de revistă, fie vom obține aprobare s-o scoatem sub formă de carte, asta-i treaba noastră. Dumneata fă-o!” În încheiere, mi-a spus: ,,- Cu bine și să ne dai tot lucruri bune!”

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Articolul a apărut: Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Letopisețul Cantacuzinesc. Varianta Căldărușani, în ,,Biserica Ortodoxă Română", an. XCVIII (1980), nr. 5-6 (mai-iun. ), pp. 655-663; an. XCIX(1981), nr. 1-3(ian. - mart. ), pp. 144-174.

 

[2] Al. Stănciulescu-Bârda, O copie inedită a Letopisețului Cantacuzinesc? în ,,Magazin istoric", București, an. XIII(1979), nr. 1(142), p. 56; Id., O nouă variantă a Letopisețului Cantacuzinesc, în  vol. Mehedinți - Istorie și Cultură, Tr. Severin, vol. I, 1979, pp. 21-26; Id., O nouă variantă a Letopisețului Cantacuzinesc, comunicare susținută în cadrul Simpozionului ,,Documente inedite" (Tr. Severin, 26-27 apr. 1978). Moderatori ai secțiunii Prof. Univ. Dr. I. C. Chițimia și Prof. Univ. Dr. Emilia Comișel.

 

[3] Vezi Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Letopisețul Cantacuzinesc. Varianta Căldărușani, în ,,Biserica Ortodoxă Română", an. XCVIII (1980), nr. 5-6 (mai-iun. ), pp. 655-663; an. XCIX(1981), nr. 1-3(ian. - mart. ), pp. 144-174.

 

[4] Vezi Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Bocetul și ritualul înmormântării în nordul județului Mehedinți, în ,,Biserica Ortodoxă Română", București, an. XCVIII(1980), nr. 11-12(nov. -dec. ), pp. 1193-1203.

 

[5] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Eufrosin Poteca inedit: ,,Elementuri de metafizică", în ,,Biserica Ortodoxă Română", București, an. XCIX (1981), nr. 9-10(sept. -oct. ), pp. 675-689.

 

[6] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Letopisețul Cantacuzinesc. Varianta Căldărușani, în ,,Biserica Ortodoxă Română", an. XCVIII (1980), nr. 5-6 (mai-iun. ), pp. 655-663; an. XCIX(1981), nr. 1-3(ian. - mart. ), pp. 144-174.

 

[7] Alexandru Ioniță fusese cu doi sau trei ani înaintea mea la facultate. Era foarte binevoitor ca redactor.  

 

[8] Petre David(1938-2003), pe atunci era arhidiacon. A ajuns profesor de sectologie la Facultatea de Teologie din Constanța.

 

[9] Antonie Plămădeală(1926-2005), pe atunci episcop-vicar patriarhal, apoi episcop de Buzău și în final mitropolit al Ardealului. Am purtat corespondență cu dânsul, mi-a prezentat mai multe cărți și lucrări.

 

[10] Pr. Prof. Mircea Păcurariu(n. 1932), profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, autor a numeroase cărți și studii de istorie bisericească transilvăneană și națională. Am corespondat cu dânsul.

 

[11] Cristian Popișteanu(1932-1999), director al revistei ,,Magazin istoric” din 1969, istoric.

 

[12] Vezi ,,Magazin istoric”, 1981, nr. 2. Dionisie Exiguul (cca. 470-cca. 545), sau ,,cel Mic”, ,,cel Smerit”, călugăr din Dobrogea(Scythia Minor), a reformat calendarul, astfel că azi, la toate popoarele, calendarul ia ca punct de reper nașterea Domnului Iisus Hristos. Totodată, Dionisie Exiguul este socotit întemeietorul Dreptului Canonic în Biserica Romano-Catolică.

 

[13] Greul Pământului.

 

[14] În realitate, revista ,,Biserica Ortodoxă Română” a început să apară din 1874.

 

[15] E posibil să fie vorba de Vicențiu Grifoni(n. 1954), care va deveni apoi episcop-vicar patriarhal și în final episcop al Ialomiței și Călărașilor.

 

 

 

DEZGHETUL APELOR

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Dezghetul lacurilor si râurilor este o imagine a despartirii sufletului de trup. Când apele scapa de chingile ghetii, luciul lor începe sa stea fata catre fata cu aerul, care le mângâie cu suflarea sa, iar razele soarelui prind a se rasfrânge în ele. Asa se întâmpla cu sufletele curate, care se despart de trup; ele stau fata catre fata cu Hristos, Care le revigoreaza si le lumineaza. Atâta timp cât sta deasupra lor crusta ghetii, apele zac ca într-o temnita, încatusate, neavând o comunicare directa cu aerul si cu lumina soarelui. Asijderea si sufletele noastre, cât timp traiesc sub un învelis trupesc, nu pot comunica nemijlocit cu Dumnezeu si cu sfintii, ci doar partial, prin intermediul acelui învelis. Iar când va cadea învelisul trupului, vom vedea pe Domnul fata catre fata, asa cum apele de pe care s-a topit crusta de gheata stau cu fata spre soare si intra în contact direct cu aerul.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 270.

 

 

 

PRAZNICUL VIETII

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

 

Tu m-ai adus în aceasta viata, ca într-un rai încântator. Am vazut cerul ca pe-un potir adânc si albastru, în azurul caruia glasul pasarilor rasuna; am auzit freamatul datator de pace al padurii si susurarea dulce-glasuitoare a apelor; am gustat din poamele înmiresmate si dulci si din mierea placut aromata. Pe pamântul Tau atât e de bine, a fi oaspete al Tau e atât de îmbucurator.

 

Slava Tie pentru acest praznic al vietii;

Slava Tie pentru buna mireasma a lacramioarelor si-a trandafirilor.

Slava Tie pentru felurimea desfatatoare a poamelor si-a semintelor;

Slava Tie pentru stralucirea de nestemate din roua diminetii.

Slava Tie pentru surâsul unei desteptari pline de înseninare;

Slava Tie pentru viata pamânteasca, a celei ceresti înainte-vestitoare.

Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 124-125.

 

In memoriam: Mitrop. Bartolomeu Anania(IV)

 

 

25     Noiembrie 1980

 

Am vorbit cu Părintele Valeriu Anania. Deși este conștient că vor fi destule greutăți, speră, totuși, să-mi publice Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxe Române”(1874-1983). Mi-a spus că are greutăți în a-l convinge pe patriarh ca să semneze adresa către Societatea Biblică Britanică în vederea reeditării Bibliei lui Șerban(1688). Dânsul a purtat tratative cu reprezentanți ai societății și i-a convins să reediteze Biblia, dar cu textul paralel al limbii actuale române.[1]

 

Mi-a apărut cursul de metafizică al lui Eufrosin Poteca[2]. Este al XXXIV-lea material publicat până acum.

 

 

27 Ianuarie 1981

 

Zilele acestea mi-am pus corespondența la punct și lucrările pentru volumul IV din seria Mehedinți - Istorie și Cultură. Am trimis studiul Eufrosin Poteca inedit. Cursul de Istoria Filozofiei la ,,Revista de Filozofie”; Părintelui Valeriu Anania, la București, reportajul Însemnări privind activitatea culturală a clerului de mir(nov. - dec. 1981) pentru  revista ,,Biserica Ortodoxă Română”[3]; Domnului Virgil Joița, la Craiova,  studiul Fond și formă în studiul istoric după concepția lui Nicolae Bălcescu, pentru a mi-l trimite la Iași, în vederea publicării în ,,Anuarul Institutului de Istorie ,,A. D. Xenopol”.

 

 

4 Aprilie 1981

 

Luni am ajuns în București pe la prânz. Am tras la căminul patriarhiei. Am fost la Institutul Biblic și am vorbit cu directorul, Părintele Arhim. Valeriu Anania. Am discutat cu dânsul planul Bibliografiei Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1983). Este de părere să trec toate chestiunile (studii, articole, reportaje, referințe) privitoare la regiunile anexate de U. R. S. S. la istoria țărilor-mamă sub titlul ,,generalități”, fără alte mențiuni.

 

Părintele Anania mi-a relatat o convorbire pe care a avut - o cu Ion Gheorghe Maurer[4], pe când se afla în  S. U. A., ca secretar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de acolo. Părintele Anania l-a întrebat pe omul de stat ce părere are despre cele publicate în S. U. A. cu privire la relațiile dintre România și U. R. S. S. și mai cu seamă despre Basarabia. Ion Gheorghe Maurer i-a spus: ,, - Părinte Anania, e bine ce scrieți! Poate ar trebui să fiți chiar mai incisivi, fiindcă aveți poziția foarte bună, iar noi ne putem oricând spăla liniștiți pe mâini, fără să purtăm răspunderea condeielor Dvs.! În ceea ce privește Basarabia, convingerea mea este că  aceasta a fost și este pământ românesc.  În ceea ce privește reîntoarcerea la patria-mamă, trebuie să avem răbdare. Nu trebuie să-și facă nimeni iluzii. Această reîntoarcere nu va fi posibilă, decât atunci când și Letonia, Lituania și Estonia și toate celelalte provincii încastrate în imperiu  vor reveni la țările lor de origine. Aceasta însă înseamnă și dezmembrarea colosului!”

 

Am ajuns la concluzia că Bibliografia va fi publicată în revistă, după care se vor scoate 500 extrase  în volum de sine stătător, pentru a fi date la biblioteci.

 

Când eram la Părintele Anania au venit acolo Dl. Prof. Emilian Popescu[5], profesor la Facultatea de Teologie din București și Dl. Prof. Nicolae Stoicescu,[6] cercetător la Institutul de Istorie ,,N. Iorga” din București. Părintele Anania i-a spus Domnului Stoicescu: ,, - Dați-mi voie să vă prezint pe un tânăr istoric al nostru, părintele Stănciulescu!” ,,- ….Bârda!” - a completat Dl. Stoicescu. Ne cunoaștem și după față, dar nu-mi amintesc de unde!” ,,- De la simpozionul din Târgoviște!” l-am lămurit eu. ,, - Da, și dânsul este colaborator la Dicționarul Istoric al României și ne-am bucura de o colaborare mai strânsă cu noi!”

 

Veniseră la Părintele Anania să-l roage să deschidă mai mult revistele patriarhiei problemelor de istorie. Aceasta cu atât mai mult cu cât la revistele de istorie laice nu se mai acordă drepturi de autor (…).

 

De la Părintele Valeriu Anania și de la Domnul Gheorghe Marin de la Casa Scânteii am aflat că Mircea Eliade[7] a fost trecut la index. Toate lucrările sale în curs de reeditare sau publicare au fost sistate. Toate lucrările în care se vorbește despre el și opera lui au fost ,,operate”. Părintele Valeriu Anania a trebuit să dea telefon și să intervină până la Vasile Nicolescu[8] , pentru a-i aproba o carte, în care se afla și un citat din Mircea Eliade!

 

 

17 Mai 1981

 

Am vorbit la telefon alaltăieri cu Părintele Valeriu Anania. Mi-a confirmat primirea lucrării mele Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1983)(I) și mi-a precizat că ,,nu sunt obligații imediate”. Ca atare, trebuie să continui lucrarea. M-a plictisit și m-a epuizat această lucrare. E un lucru de rutină și rugină. Va folosi altora. Mie îmi va folosi mai puțin, doar ca instrument de lucru. Aș vrea să las mintea să zboare și să scormonească. Voi termina eu însă și pe asta odată și odată!

 

 

26 Iunie 1982

 

Am fost la Părintele Valeriu Anania, directorul Institutului Biblic al Patriarhiei Române. Mi-a trecut Bibliografia în planul editorial al Patriarhiei pe 1983, exprimându-și convingerea că va obține aprobarea pentru publicare de la Departament. Mi-a spus că mi-a citit prefața de la Coloana Infinitului, vol. I și m-a întrebat dacă ,,sunt membru de partid”, pentru că am pus în prima frază ,,partidul nostru”. Am încercat să-i explic că fraza nu-mi aparține, că la editură, cu o singură excepție(redactorul Gheorghe Marin), nu se știe că sunt preot. I-am povestit apoi de convorbirea cu Damaschin Severineanul. Se pare că s-a convins.

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

[1] Fragmente din acest material au apărut în ,,Scrisoare pastorală”, Malovăț, an. XV(2016), nr.  327, pp. 3-4; în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2016, 26 iun., ediție și on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis. wordpress. com); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 2016, 6 iul. , ediție și on-line(http://www. observatorul. com); în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. IX, 2018, pp. 100-114.

 

[2] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Eufrosin Poteca inedit: ,,Elementuri de metafizică", în ,,Biserica Ortodoxă Română", București, an. XCIX (1981), nr. 9-10(sept. - oct. ), pp. 675-689.

 

[3] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Însemnări privind activitatea culturală a clerului de mir(nov. - dec. 1981), în ,,Biserica Ortodoxă Română", București, an. C(1982), nr. 3-4(mart. - apr.), pp. 266-268.

 

[4] Ion Gheorghe Maurer(1902-2000), prim-ministru(1961-1974) al României și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a României(1958-1961), om politic comunist.

 

[5] Emilian Popescu(1929-2020), istoric, bizantinolog, profesor universitar la Facultatea de Teologie din București, membru de onoare al Academiei Române.

 

[6] Nicolae Stoicescu(1924-1999), istoric, profesor universitar, cercetător la Institutul de Istorie ,,N. Iorga” din București,  ambasador în Grecia, membru de onoare al Academiei Române.

 

[7] Mircea Eliade(1907-1986), scriitor, publicist, filozof, eseist, istoric al religiilor, profesor la Universitatea din Chicago, membru post-mortem al Academiei Române(din 1990).

 

[8] Vasile Nicolescu(1929-1990), poet, traducător, eseist, director al Direcției Literaturii și publicațiilor din cadrul Consiliului Culturii și Educației Socialiste(1969-1983).

 

 

 

BATRANETEA

- Sfantul Nectarie al Eghinei -

 

 

Aceasta vârsta e caracterizata de preocuparea neîncetata si de grija aparte pentru viata cealalta. Desconsiderarea clipei prezente si predispozitia pentru cele viitoare sunt mai mult decât evidente. Batrânetea se afla în cautarea unei alte vieti; ea nu poate îndura gândul ca duhul care salasluieste în trup si îi da viata urmeaza sa se piarda definitiv. Dorul ei se îndreapta spre eternitatea pe care o simte aproape, întrucât sufletul sau este chemat sa traiasca si sa lucreze în vederea vietii viitoare: deja traieste mai mult pentru viata de dincolo decât pentru cea de aici.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 22

 

 

 

COLINDELE

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

 

Colindele noastre nu fac parte din cântarile cultului, dar sunt sfinte ca si cântarile slujbelor bisericesti. Ele nu fac parte din cântarile lumesti, dar nu sunt straine de bucuriile pe care crestinul le gusta în doina, în cântecul de leagan, în cântecul pe care îl cânta românul când se afla departe si i se face dor de tara lui, de satul lui, de familia lui. Colindele noastre sunt cântece de leagan, prin care fiecare crestin si român, de la copilul cel nevinovat pâna la batrânul încarcat de ani, le cânta marelui nostru Stapân si Împarat…

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 19-20

In memoriam: Mitrop. Bartolomeu Anania(V)

 

 

30 Iulie 1982

 

Părintele Valeriu Anania se pensionează la 1 septembrie. Nu l-am întâlnit pe dânsul. E plecat la Mănăstirea Văratic. Toți îl regretă, numai cine ar trebui să vadă în el ceea ce este de fapt jubilează.

 

Am vorbit cu Părintele Arhim. Grigore Băbuș[1], directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, un tip de mitropolit. Aproape că-l idolatrizează pe Părintele Anania. Sunt prieteni la cataramă de mulți ani. Mi-a povestit multe lucruri interesante despre Părintele Anania.

 

Cu ani în urmă, Părintele Băbuș, care-i mai în vârstă decât Părintele Anania, slujea la Mănăstirea Antim. Într-o zi s-a trezit cu un tânăr vânjos, mândru, plin de viață, cu o mustăcioară abia mijind. În ochii lui vii, mari și inteligenți, se putea citi cu ușurință setea de viață. Cu toată hotărârea, tânărul i-a spus: ,,- Părinte, vreau să intru în mănăstire!”

 

Părintele Băbuș a încercat să-l sfătuiască să se răzgândească. Locul lui era în lume, în libertate, în viața socială. Tânărul i-a spus, fără ezitare: ,,- Părinte, simt că în lume mă împrăștii și mă pierd! Doar în mănăstire pot să fiu eu însumi și să scriu ceea ce am de spus lumii!” ,,- Bine, fiule, bine, dar vezi dumneata, că venind în mănăstire va trebui să suporți mojiciile cine știe cărui mojic de stareț, care te freacă până îți iei lumea în cap. Atunci vei regreta!” ,,- Tocmai asta vreau, părinte! Să fiu strâns puțin de pe drumuri!”

 

Și tânărul, care nu era altul decât Părintele Valeriu Anania, a rămas. Au locuit împreună la Mănăstirea Antim, în aceeași chilie. Părintele Anania fuma și ședea noaptea până foarte târziu. Părintele Băbuș nu putea să doarmă și mereu îl tot îndemna: ,,- Mai culcă-te, măi băiatule, că de aia a lăsat Dumnezeu noaptea!” ,,- Acuș-acuș!” îi răspundea tânărul, dar orele treceau pe nesimțite. Dimineața, numai ce-i zicea Părintelui Băbuș: ,,- Ia, mă, Grigore, să-ți mai citesc una făcută azi-noapte!”

 

Părintele Anania începuse să se afirme în viața culturală. Au fost între timp amândoi arestați și condamnați. După ieșirea din pușcărie, reabilitându-și situația, Părintele Anania a fost trimis în S. U. A. În repetate rânduri s-a pus problema lui. Patriarhul Justinian[2] ținea mult la el, fiind amândoi vâlceni, și dorea să-l facă ierarh, dar confrații îl săpau mereu.  Chiar până la Ion Gheorghe Maurer[3] a ajuns ca să-i ceară aprobare să-l facă pe Părintele Valeriu Anania vicar patriarhal. Maurer i-a zis patriarhului: ,,- Preafericite, dacă-l aducem pe Anania aici, pierdem în S. U. A. un om de neînlocuit. El ne aduce servicii serioase acolo și de aceea nu putem renunța!”

 

La sărbătorirea a 35 de ani de la absolvirea seminarului, Părintele Valeriu Anania a fost invitat în  țară de colegii săi. A venit cu mașina, un ,,Cadillac” cum nu se prea poate întâlni prin țara noastră. Aceasta a făcut ca să-și achiziționeze mai mulți dușmani. Noi manevre au fost făcute ca să fie ,,aranjat”. Și, într-adevăr, l-au  ,,aranjat”.

 

Cu prilejul unei alte veniri, patriarhul, bătrân și bolnav, a vrut să pună problema lui din nou în Sinod. Totul era pregătit însă. Părintelui Anania nu i s-a mai permis să plece în străinătate și i s-a oferit un post de …. Corector la tipografie. Cu mare greutate a reușit patriarhul Justinian să reînființeze  postul de director al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și să-l numească pe Părintele Anania în acel post. A fost tot ce a putut face pentru el. Timp de cinci ani Părintelui Anania nu i s-a permis să părăsească țara pentru a se duce în S. U. A. ca să-și rezolve treburile de acolo. Când a plecat, nici un ierarh nu credea că se va mai întoarce. Și, totuși, Părintele Anania s-a întors, spre indignarea multora.

 

Patriarhul Justin[4] i-a făcut tot felul de greutăți. Gânduri înaripate ale Părintelui Anania au fost sugrumate fără milă. Toți își dau seama că în fața Părintelui Anania nu pot să stea. Puterea lui de argumentare este imbatabilă. La un moment dat, patriarhul l-a trecut repede prin toate treptele pe un oarecare M. și l-a trimis în S. U. A., ca să fie numit episcop acolo. S-a produs o reacție foarte puternică în comunitatea românească din America și acela a trebuit să se reîntoarcă repede în țară.

 

Dându-și seama că au greșit, patriarhul și Departamentul Cultelor s-au gândit la Părintele Anania. Pentru aceasta l-au chemat la departament și, după ce l-au periat cu tot felul de osanale, i-au propus să se reîntoarcă în Statele Unite pentru a liniști spiritele și pentru ,,a pune pe roate” ideea înființării unei episcopii românești acolo. Părintele Anania le-a spus: ,,- Știți bine câte servicii am făcut statului român! Care mi-a fost răsplata? Atâta timp cât în țară nu există loc de ierarh pentru mine,  cu atât mai mult cred că eu nu sunt cel mai îndreptățit să contribui la crearea unei episcopii în S. U. A.!”  Și-a plecat.

 

Apariția celor două volume de teatru în versuri, Greul pământului, au fost o adevărată lovitură de grație, pe care au primit-o numeroșii săi dușmani.

 

,,- Când ție, - mitropolit sau patriarh -, zicea Părintele Grigore Băbuș -, ți se pun pe masă două cărți cât două cărămizi, cum poți să stai în fața autorului? Te faci mic-mic și ți-e rușine că ai nedreptățit un asemenea om!” Dar nimeni nu are timp să se gândească la aceasta.

 

Dându-și seama de o astfel de situație, Părintele Anania a hotărât să se pensioneze. Când i-a prezentat patriarhului cererea, acesta, surprins, a ezitat să semneze, întrebându-l: ,,- Dar pe cine crezi că putem pune în locul dumneata? Nu se poate!” ,,- Preafericite, i-a zis Părintele Anania, anul trecut, când voiați să mă trimiteți în Statele Unite, aveați o formulă. Aceea poate fi valabilă și azi!”

 

Nu se știe încă dacă până la urmă patriarhul îi va aproba cererea și-i va semna decizia de pensionare.

 

Părintele Anania are un apartament în zona Cișmigiului și acolo urmează să se retragă după pensionare. Părintele Băbuș a afirmat cu toată convingerea că: ,,- Prin demisia lui Anania literatura română va câștiga mult, dar Biserica va pierde enorm, însă actualii stăpâni ai ei sunt inconștienți de aceasta!”

 

 

13 Septembrie 1982

 

O săptămână destul de agitată, cu multe bune și rele. Am primit veste de la Părintele Valeriu Anania că, înainte de a se pensiona, a obținut de la patriarh aprobarea planului editorial pe 1983, în care figurează și lucrarea mea Bibliografia centenară a revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(650 pag., 4000 exemplare). E o reușită bună, dar rămâne de văzut dacă se obține și aprobarea Departamentului Cultelor.

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Arhim. Grigore Băbuș, a se vedea notele de mai sus.

[2] Patr. Justinian, vezi notele de mai sus.

[3] Ion Gheorghe Maurer, vezi notele de mai sus.

[4] Justin Moisescu (1910-1986), patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-1986).

 

 

 

BUNATATEA LUI DUMNEZEU

- Sfantul Nicolae Cabasila -

 

 

În fata unui lucru împlinit, numai aceia care l-au dorit fierbinte se si pot desfata deajuns. Cei care n-au dorit asa ceva nici nu pot gusta astfel de bucurii, caci cum te-ai putea bucura si desfata de un lucru împlinit, daca nu-i simteai lipsa atunci când nu-l aveai? Întocmai asa e si în viata duhovniceasca: nu poti dori si nici nu poti cauta sa-L urmezi daca n-ai fost în stare sa-i vezi frumusetea, dupa cum spune si Scriptura despre Duhul Adevarului ca lumea nu poate sa-L primeasca pentru ca nu-L vede si nici nu-L cunoaste. Si daca am plecat din aceasta viata lipsiti de simtirea si de puterea care singure ne pot face sa cunoastem si sa iubim pe Mântuitorul, care singure ne ajuta sa-L dorim si sa ne putem uni cu El, atunci nu trebuie sa ne miram de ce, chiar daca toti vor fi nemuritori, nu toti vor trai în fericire. Caci toti se împartasesc deopotriva din darurile pe care Dumnezeu le face firii omenesti, dar de rasplata ce împodobeste sfortarea fiecarui suflet nu se vor învrednici decât cei ce au urmat lui Dumnezeu cu evlavie.

 

 

 

Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti, 1992, p. 165

 

 

LUMINA

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

 

Lumina este izvorul dupa care îmi înseteaza neîncetat sufletul, mai mult decât dupa orice. Lumina si puritate, sfintenie si omenie – le învat, le iubesc, le doresc, le caut si le gasesc: în gândul omului curat, în cuvântul tainic al cerului, în lumina fireasca a soarelui, în tremurul sfios al stelelor, în toate cele ce nu fac altceva decât sa ne sopteasca despre taina universului, despre negraita cauza a tuturor, pe care noi, fara sa gresim, o numim Dumnezeu; despre chipul slavei Sale între oameni, care este Iisus Hristos.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 64

In memoriam: Mitrop. Bartolomeu Anania(VI)

 

 

8 Aprilie 1983

 

L-am întâlnit pe Părintele Băbuș[1], bibliotecarul  Sfântului Sinod. Mi-a spus mai multe despre Părintele Anania. După apariția memoriilor cu Vasile Voiculescu[2] în ,,Luceafărul”, Părintele Anania a făcut mare caz pentru faptul că i-au fost înlocuite câteva cuvinte din text. I-a amenințat pe cei de la redacție, că nu le va mai da nimic, dacă-i lezează astfel demnitatea sa de om și de scriitor.

 

Despre incidentul Părintelui Anania cu patriarhul Justin Moisescu, Părintele Băbuș mi-a spus că Părintele Anania a cerut ca să i se încheie în prealabil un contract de editare pentru Viețile Sfinților Români și să i se ramburseze jumătate din suma drepturilor de autor la încheierea contractului, pentru a nu avea surpriza pe care am avut-o eu cu Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. În același timp, a pretins să-i fie încadrată cartea în categoria lucrărilor literare și retribuit în consecință. Patriarhul a refuzat. Ducându-se apoi cu alte probleme la patriarh, acesta l-a întrebat: ,,- Și nu vrei, hai, să faci Viețile Sfinților Români?” ,,- Eu fac lucrarea, Preafericite,  a răspuns Părintele Anania, dar am pus câteva condiții, care doresc să fie respectate!” ,,- Da, dar parcă sfinții nu erau așa ahtiați după bani!” i-a replicat patriarhul. ,,- Nu sunt nici eu ahtiat după bani, Preafericite, am cu ce trăi! Vreau numai să-mi fie respectată demnitatea de scriitor și nimic mai mult!”

 

Părintele Băbuș a continuat cu câteva păreri personale: ,,- Și, în fond, ce-a făcut ăsta[3], domʼle? Și-a luat un doctorat la tinerețe și a scris broșurica aceea cu ierarhia[4], până s-a văzut călare pe situație. L-a avut pe frate-său tare în partid și astfel a fost catapultat, când profesor universitar, când mitropolit al Ardealului, când al Moldovei și acum patriarh. Frate-său acum este în Comitetul Central[5] și de aceea și poziția lui e definitivă, doar moartea îl mai poate mișca de unde s-a cățărat. De când s-a văzut asigurat, n-a mai scris nimic. Predicile și pastoralele lui sunt apă de ploaie, vacs. În rest, și-a pierdut timpul cu băutura, cu țigările, chefurile….! Halal cărturar, dacă mai poate fi socotit astfel un asemenea senil!”

 

 

 

30 Septembrie 1983

 

Am trecut pe la Teatrul Național din Craiova. Marți avusese loc premiera piesei Greul pământului a părintelui Valeriu Anania. Vineri se jucase Viața unei femei a lui Aurel Baranga. Luasem bilet și, după aceea, văzând că nu-mi termin treburile devreme, am dăruit biletul unei eleve, care aștepta să se deschidă casa de bilete.

 

 

 

11 Octombrie 1983

 

L-am  întâlnit pe Preotul Cosmulescu de la Negoiești(….). Mi-a spus că a fost coleg cu Părintele Valeriu Anania la facultate. Părintele Anania avea teologia ,,la degetul mic și se ocupa cu alte minunății, în special cu scrisul!” A făcut mari eforturi pentru punerea în scenă a piesei sale Creațiunea  în anii studenției.

 

 

 

19 Octombrie 1983

 

Am vorbit cu Părintele Arhim. Grigore Băbuș[6], directorul Bibliotecii Sfântului Sinod. Mi-a spus că Părintele Valeriu Anania este la Mănăstirea Văratic și va reveni în București după 1 noiembrie. Pregătește o nouă carte, care urmează să apară anul viitor. Părintele Anania spunea mai la tinerețe, că dacă ar ajunge episcop, n-ar rezista nici un an de zile,  fiindcă ,,ar trebui să taie în carne vie!” și atunci frații s-ar coaliza împotriva lui, ca să scape de năpastă.

 

Părintele Grigore Băbuș l-a criticat pe Părintele Petru Rezuș[7] pentru ultima sa carte, Mihai Eminescu. ,,Această carte nu are nimic teologic, parcă ar fi fost scrisă de un ateu! Îl prezintă pe Eminescu drept un ateu convins, fără pic de religiozitate. Loviturile pe care i le dă Șerban Cioculescu[8] în recenzia sa le merită cu prisosință”(…).

 

Alexandru Ioniță, redactorul de la Revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, l-a criticat pe Părintele Valeriu Anania pentru noua sa carte, Rotonda plopilor aprinși, pentru că spune că fuma în patriarhie, că nu are ,,duh religios, clerical”, că erau unele lucruri pe care ar fi trebuit să nu le spună pentru a nu aduce ,,lovituri Bisericii”. E adevărat, că Domnul Alexandru Ioniță a recunoscut că n-a citit cartea,  însă știe despre ce e vorba în ea! Ehei, Ioniță, tată! De asemenea, l-a criticat serios pe Părintele Petru Rezuș, care ,,și-a renegat întreaga cultură teologică!” și nici nu mai vrea să știe de Biserică(…).

 

Eram cazat la căminul patriarhiei, în aceeași cameră cu Părintele Dumitru Bălașa de la Drăgășani. Mi-a povestit că a făcut pușcăria la Jilava[9], împreună cu Părintele Valeriu Anania. Fusese condamnat atât Anania, cât și Antonie Plămădeală[10], fiindcă refuzaseră să semneze declarații false, în care era acuzat Patriarhul Justinian[11]. Gheorghe Gheorghiu-Dej[12] vrea cu orice preț să se descotorosească  de patriarh  și pentru aceasta a vrut să-i intenteze un proces, pentru a avea și o bază legală. Cei doi au refuzat. Patriarhul a fost ținut cu domiciliul forțat câteva luni bune la Mănăstirea Dragoslavele[13], iar celor doi li s-au făcut dosare. Se pare că Părintele Valeriu Anania fusese chiar condamnat la moarte, apoi i s-a comutat pedeapsa la 25 de ani de muncă grea. A făcut în schimb doar nouă ani și a fost eliberat, fiindcă a venit grațierea pentru deținuții politici[14].

 

Era în aceeași celulă cu Părintele Anania. De toți erau patru, în două paturi suprapuse. În timpul acestei detenții, Părintele Anania a compus piesa Meșterul Manole. Nu aveau dreptul la hârtie și creion. A compus-o mintal și din când în când o recita cu voce tare, ca să n-o uite. Era uimitor și înduioșător, dacă nu revoltător chiar, ca în obscuritatea infernului Jilavei  să fie plămădite asemenea perle. Când a ieșit din închisoare, Părintele Anania și-a scris piesa, dar de publicat a publicat-o mult mai târziu. La puțin timp după eliberare, Patriarhul Justinian l-a trimis în America, pe propria sa răspundere.

 

Când a murit mitropolitul Firmilian[15], se punea problema alegerii Părintelui Anania. Nu a putut fi ales, pentru că a fost acuzat că în S. U. A., cu prilejul unei manifestații de stradă pro-comuniste a refuzat să meargă în frunte, îmbrăcat în odăjdii. Mai mult, a refuzat chiar să participe. Desigur, că au mai fost și alte hibe la dosar!

 

Părintele Bălașa mi-a povestit că în vremea când Părintele Anania era student la Medicină în Cluj, a făcut o excursie în munții Vâlcei, la mănăstirile de pe acolo. Printre altele, s-a dus și la Schitul Pătrunsa[16]. Era cu un călugăr, care cunoștea locurile. Au ajuns cu greu pe cărările de munte până la schit. Se înnoptase bine, când ei, venind dinspre munte, au bătut la poartă. Au început să latre cu vehemență niște dulăi, care te băgau în sperieți. Într-un târziu s-a auzit o voce de bătrân, Părintele Veniamin, care i-a întrebat cine sunt și ce poftesc.

 

,,- Suntem oameni buni, Părinte Veniamine, și  căutăm găzduire pentru o noapte la sfinția-ta!” ,,- Oameni buni și venind dinspre munte la ora asta mă îndoiesc c-ar putea fi! Dar cum vă cheamă și ce hram purtați?”

 

Au spus ei, iar Părintele Veniamin a legat zăvozii și le-a deschis poarta. Erau rupți de osteneala drumului. Într-o jumătate de oră, până ei s-au dezmorțit, Părintele Veniamin a turnat pe masă o mămăligă pripită, niște ochiuri românești[17] și o bucată de brânză veche de oaie. A mai adus o jumătate de țuică și au început să ospăteze. Mai rar cină așa minunată ca cea din seara aceea! Atunci le-a spus Părintele Veniamin că are un ucenic la Facultatea de Medicină din Cluj. Era Părintele Anania, dar ei nu-l cunoșteau.

 

L-au rugat pe Părintele Veniamin să-i scoale în crăpat de ziua, ca să aibă timp să urce pe un vârf de munte din apropiere. Mi-a scăpat numele acelui vârf. Aflaseră ei că, în răsăritul soarelui, dacă te uiți bine din vârful acela cu binoclu și ai noroc de cer senin, vezi Dunărea preț de câteva minute. A  reușit să-i scoale în zori Părintele Veniamin și s-au urcat pe vârful acela.

 

Într-adevăr, încă nu se ivise soarele, dar cerul părea în flăcări la orizont și, prin binoclu, au văzut undeva departe, un firicel lucios, șerpuind. Razele soarelui se reflectau în undele Dunării și apoi se îndreptau spre munți.

 

Când s-au întors la schit, Părintele Veniamin le pregătise o gustare. Acolo au văzut minune. Un cioban încălecase pe o oaie și, cu cuțitul, dalta și ciocanul, îi făcea operație la cap. Era  o oaie căpiată. I-a tăiat pielea de pe cap pe un loc numai de el știut, i-a scalpat-o ușor, a desfăcut apoi țeasta capului cu dalta. Au rămas creierii descoperiți. S-a aplecat atunci și, cu limba, a luat ceva de pe creieri, ca un fel de gelatină și a scuipat-o jos. A pus apoi țeasta la loc, a așezat pielea la locul ei, a cusut-o și apoi a dat drumul oii. Aceasta a făcut câțiva pași, apoi a început să pască. Așa procedau acolo în munte cu oile căpiate, altfel mureau.

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

[1] Arhim. Grigore Băbuș, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod.

 

[2] Vasile Voiculescu(1884-1963), medic, poet și scriitor român, a făcut parte din mișcarea ,,Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, condamnat politic la mulți ani de detenție.

 

[3] Referire la patriarhul Justin Moisescu.

 

[4] E vorba de lucrarea Ierarhia bisericească în epoca apostolică.

 

[5] Părintele Grigore Băbuș făcea o eroare, din cauza unei coincidențe de nume. Patriarhul Justin Moisescu, originar din jud. Argeș, l-a avut frate pe Titus Moisescu(1922-2002), muzicolog, bizantinolog și editor, fost director al Editurii Muzicale. În Comitetul Central era membru un Moisescu, dar acela era Anton Moisescu(1912-2002), originar din Galați, om politic român, comunist, fost guvernator al Băncii naționale, ambasador, membru în Marea Adunare Națională, membru al Comitetului Central (1955-1969).

 

[6] Arhim. Grigore Băbuș, vezi notele de mai sus.

 

[7] Pr. Prof. Dr. Petru Rezuș(1913-1995), preot  și profesor universitar la Institutul Teologic din București de Teologie fundamentală. S-a pensionat în 1974. Nu l-am avut profesor, dar am corespondat cu el mult timp.

 

[8] Șerban Cioculescu(1902-1988), critic și istoric literar, profesor și publicist. Am discutat cu dânsul de cel puțin două ori la Biblioteca Academiei. Mi-a făcut și recenzie la cartea cu G. Călinescu. În volumul I din Jurnal relatez pe larg discuțiile cu el. Îmi amintesc că mi-a mai spus, printre altele: ,,- Cred că dacă poeziile dumneata ar fi citite de tovarășul Ceaușescu, i-ar place!” De moment, m-am bucurat, dar abia după aceea mi-am dat seamă că era una din obișnuitele ironii usturătoare ale marelui critic. Vezi și articolul: Al. Stănciulescu-Bârda, Șerban Cioculescu, în ,,Datina", Tr. Severin, an. VIII(1996), nr. 1681(29 aug.), p. 8; nr. 1695(8 sept.), p. 5; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997, pp. 97 - 99; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 255 – 258. Și, totuși, Șerban Cioculescu a făcut o recenzie la una din cărțile mele: Cioculescu, Ș., Marginalii la câteva ,,aforisme și reflecții", în ,,Flacăra", București, an. XXXIII (1984), nr. 51(21 dec.), p.15.

 

[9] Pușcăria de la Jilava a fost în prima parte a existenței sale(1907-1948) închisoare militară, unde își făceau detenția militarii condamnați. Era una dintre cele mai grele închisori. După 1948 au fost duși acolo și condamnați civili. Funcționează și azi ca penitenciar.

 

[10] Mitrop. Antonie Plămădeală, vezi notele de mai sus.

 

[11] Justinian Marina(1901-1977), patriarhul Bisericii Ortodoxe Române(1948-1977).

 

[12]Gheorghe Gheorghiu-Dej(1901-1965), liderul comunist al României(1947-1965).

 

[13] Schitul Dragoslavele este situat în comuna Dragoslavele din județul Argeș. A fost construit în 1929 ca reședință patriarhală și loc de odihnă pentru preoți. În 1949, patriarhul Justinian a adus acolo o biserică de lemn din Borșa (Maramureș). Are statut de stavropighie, fiind subordonată direct Patriarhiei Române.

 

[14] Deținuții politici au fost grațiați prin decretul 310/16 iunie 1964. E vorba de eliberarea a 3.467 deținuți politici. Din câte cunosc, Părintele Anania ar fi fost condamnat în urma mișcărilor studențești de la Cluj, ca protest la înăbușirea revoluției din Ungaria din 1956. Părintele Anania era student la Medicină în Cluj și a fost considerat unul dintre organizatorii acelor manifestări.

 

[15] Firmilian Marin(1901-1972), mitropolit al Olteniei(1948-1972), autor de cărți și studii, mitropolit cărturar. L-am cunoscut în 1968.

 

[16] Mănăstirea Pătrunsa din comuna Bărbătești jud. Vâlcea, mănăstire de călugări. Are două biserici. Cea mai veche, ,,Sf. Cuv. Paraschiva” este din 1740.

 

[17] Părintele Bălașa mi-a precizat că era vorba de ouă fripte în apă, fără grăsime.

 

 

 

CHEMAREA TACERII

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

 

Adesea am vazut a Slavei Tale oglindire pe chipurile celor adormiti. Cu ce nepamânteasca frumusete si bucurie acestea straluceau, ce trasaturi nematerialnice si stravezii pe chipurile lor se aratau: aceasta era praznuirea fericirii si a pacii dobândite; ei prin tacerea lor la Tine ma chemau. În acel ceas când zilele vietii mele se vor savârsi, sa umpli de lumina si-al meu suflet, ce striga catre Tine: Aliluia!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 136

 In memoriam: Pr. Dumitru Bălașa

 

 

 

  Părintele Dumitru Bălaşa(1911-2002) din Drăgăşani a fost binecuvântat de Dumnezeu cu o viață destul de îndelungată. E o vârstă cu adevărat matusalemică pentru omul zilelor noastre atât de hărţuit şi stresat, atât de ocupat şi încruntat. În asemenea situaţii, specialişti din cele mai diverse domenii de activitate şi cercetare iau interviuri, fac investigaţii, pentru a afla secretul miraculos al longevităţii. Ajung, fără îndoială, la anumite concluzii.

 

L-am cunoscut  pe părintele Dumitru Bălaşa din vremea când eram elev la seminar. Nu pot spune că i-am fost foarte apropiat şi i-am cunoscut viaţa în toate intimităţile ei, dar cred că l-am cunoscut suficient de bine pentru a putea scoate în evidenţă câteva aspecte, pe care le consider interesante pentru oricine doreşte să-l cunoască pe dânsul şi modul său de viaţă.

 

De mic s-a cununat cu munca. A trăit în mediul rural şi nu a evitat niciodată eforturile pe care le-a necesitat munca agricolă. S-a străduit să fie mereu premiant sau printre premianţii din şcolile pe care le-a absolvit. S-a hrănit şi a trăit cumpătat, ferindu-se de excese, de vicii de tot felul. Şi-a descoperit de timpuriu pasiunea pentru istorie. A studiat istorie şi a făcut istorie de tânăr. A lucrat în umbra şi sub îndrumarea unui mare istoric precum C. S. Nicolăescu-Plopşor, apoi a devenit el însuşi, rămânând aşa până în prezent. L-a interesat totul. L-a interesat prezentul şi trecutul, dar n-a ezitat să scruteze viitorul. L-au încolţit adesea vrăjmaşii, pigmeii, cei ce nu l-au înţeles şi l-au duşmănit, l-au jăcmănit, l-au calomniat, în puşcărie l-au băgat, încercând să-l scoată din circuitul ştiinţific şi cultural al ţării, din structurile Bisericii.

 

În sufletul lui a fost de multe ori furtună, au fost îndoieli şi temeri, dar mereu s-a găsit şi un sâmbure de speranţă. Mintea isteaţă l-a ajutat întotdeauna să iasă cu bine din situaţii complicate. A avut o credinţă puternică şi L-a socotit întotdeauna pe Dumnezeu drept reazimul cel mai de preţ. A avut privilegiul să aibă alături aproape o jumătate de veac un tovarăş de nădejde, regretata maică preoteasă Ana Bălaşa, dar şi copiii care i-au făcut cinste şi i-au adus bucurii.

 

S-a dovedit din tinereţe a fi un intelectual de rasă şi poate tocmai de aceea a fost atacat cu perfidie. A primit loviturile cu demnitate, s-a apărat cât a putut, iar când a fost îngenuncheat a primit totul ca pe un dat al voii lui Dumnezeu şi a aşteptat vremuri mai prielnice. Mulţi intelectuali din perioada interbelică n-au mai ieşit din puşcării şi au putrezit în morminte fără cruce. Alţii au ieşit cu chiu cu vai din închisori, dar au fost marginalizaţi şi izolaţi. Majoritatea nu şi-au mai revenit niciodată pe linia de plutire. Părintele Bălaşa nu a fost un învins. Poate a pierdut câteodată vreo luptă, dar n-a pierdut războiul. În noile condiţii postbelice, ca proaspăt eliberat din închisoare, se părea că are viitorul pecetluit.

 

Stejarul fusese lovit de furtună, dar ramurile i se ridicau din nou în bătaia vântului. Iată că părintele Bălaşa a găsit modalitatea de a se face util. S-a refugiat într-un domeniu greu accesibil, spre care nu se îndreptau mulţi: istoria medievală şi modernă. Erau perioadele în care se mai putea face o cercetare veritabilă, în care se mai putea ajunge la nişte concluzii cinstite, nepolitizate, care treceau de furcile cenzurii. Părintele Bălaşa a început atunci o cercetare de Sisif, publicând documente şi pisanii, făcând monografii de locaşuri, de monumente, de personalităţi, de sate şi oraşe, apoi de judeţe şi regiuni. Nimeni nu avea motiv să-l provoace, să-l spioneze. Îl lăsau să lucreze noaptea la lumânare, dar el se făcea că nu observă şi-şi vedea mai departe de treabă. Era conştient de valoarea lucrului ce-l făcea, era conştient de perenitatea cercetărilor sale. Trăia zi de zi cu bucuria căutătorului de comori, care descoperă în nisip firele de aur. Reviste bisericeşti şi laice, ba chiar ale Academiei şi institutelor de cercetări istorice îi căutau materialele şi socoteau un adevărat privilegiu, când le primeau de la părintele Bălaşa, fiindcă-i cunoşteau competenţa şi seriozitatea. Nu erau specialişti prea mulţi în domeniul cercetat de părintele Bălaşa şi pentru ca publicaţiile să nu rămână „ştirbe“ îl solicitau. Cenzura n-avea motive să latre şi să sfâşie. Ceea ce făcea părintele nu o deranja, nu intra în sfera ei de interes. Doar căţeluşii stăpânirii îşi mai înfigeau colţii pe la spate, sperând să nu fie recunoscuţi, descoperiţi, justificându-şi astfel propria lor existenţă.

 

Uşor-uşor, părintele Dumitru a devenit o personalitate şi o competenţă incontestabilă şi a fost acceptat, - la început cu teamă şi curiozitate, apoi cu încredere şi prietenie -, de istorici şi oameni de ştiinţă la congrese, simpozioane, sesiuni ştiinţifice. Avea întotdeauna un cuvânt de spus, iar punctele sale de vedere erau respectate şi apreciate. Sutele de articole şi studii, cărţile, conferinţele, interviurile, solicitările de tot felul în plan ştiinţific şi cultural, i-au redat tonusul vital, au constituit pentru el fortifiantul, care l-a ajutat să supravieţuiască până la o vârstă venerabilă. Avea și în pragul celor 90 de ani planuri pentru şapte vieţi, scria, era prezent la tot felul de reuniuni, publica şi coresponda, dovedea tuturor că şi la 90 de ani poţi fi tânăr.

 

Istoria a fost iubita vieţii, dar şi cetatea de scăpare adeseori. A scris istorie, a făcut istorie şi va rămâne în istorie.

 

Dumnezeu să te ierte, iubite Părinte![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Preotul Dumitru Bălașa, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XIV(2003), 5 febr., p. 3; 6 febr.,p. 3; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  212 – 214; Vezi și La cea de-a 75-a aniversare a preotului Dumitru Bălașa(1911-1 aug.  -1986), în ,,Mitropolia Olteniei", Craiova, an.  XXXVIII(1986), nr.  5(sept. -oct.), pp. 112-122; Preotul Dumitru Bălașa.  Istoria ca cetate de scăpare, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XII(2001), 10 iul., p. 5; 12 iul., p. 5; 31 iul.), p. 5.

 

 

 

FEREASTRA MURDARA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca fereastra murdara sau afumata nu lasa lumina cea fireasca sa treaca prin ea. Asemenea si sufletul omenesc pângarit si întinat de patimi nu poate primi în sine lumina harului lui Dumnezeu atâta vreme cât se gaseste în pacatuire. Pacatele sunt întocmai ca o negura întunecoasa, ca si o stavila care nu îngaduie luminii lui Dumnezeu sa ajunga în suflet si care îl desparte pe acesta de Domnul, dupa cum zice Prorocul: „Gresalele voastre va despart de Dumnezeu si din pricina pacatelor voastre Si-a întors El fata de la voi” (Isaia 59, 2). Sticla, de îndata ce va prinde a se curati, va începe a îngadui luminii sa patrunda în ea si cu cât se va face mai curata, cu atât mai multa lumina va trece prin ea. Asemenea se face si cu sufletul omului: de îndata ce se va întoarce din pacatuire catre Dumnezeu si va începe a se cai si a-si curata pacatele prin pocainta si prin credinta cea întru Hristos, el va fi luminat de harul Domnului; si cu cât se va cai acela mai sârguincios, cu atât mai mult se va lumina. Aceasta ne povatuieste sa ne întoarcem la Dumnezeu si sa ne pocaim, daca voim sa dobândim milostivirea Lui.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 107

 

 

 

INTRISTAREA

- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -

 

 

Cine a biruit patimile, a biruit si întristarea, pe când cel biruit de patimi nu va scapa de obezile întristarii. Bolnavul se cunoaste dupa culoarea fetei: cel cuprins de patima se da în vileag prin întristare. Cine iubeste lumea nu are cum sa nu se întristeze, pe când cel ce a dispretuit lumea este vesel întotdeauna.

 

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 43-44