IOAN MICLĂU-GEPIANU - EMINESCU PENTRU EMIGRANȚI!

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU: EMINESCU PENTRU EMIGRANȚI!

 

Românul are o personalitate aleasă și frumoasă, un caracter înclinat spre buna înțelegere, spre hărnicie, spre simplitate, fiind iubitor de societatea omenească în care există, indiferent de prezența altor suflete de altă origine națională.

Românul nu iubește simțul discriminării rasiale ori religioase. Cu ocazia unor festivități multiculturale ale Australiei, reprezentanți ai Guvernului referindu-se la aportul etniilor în sudarea unității economico-sociale și a ființei statului australian, au spus că românii sunt de admirat pentru felul în care își organizează viața de familie și socială, respectându-și în acelați timp tradițiile proprii, obiceiurile, cântecele, limba, fără a stânjeni pe nimeni.

Așadar,românul rămâne tot român, indiferent în ce loc s-a hotărât să trăiască. Motivele emigrării nu fac topicul acestor rânduri, ci doar reliefarea realității istorice, că oriunde ar emigra, Românul își ia cu el dorul, durerea, cântecul și Limba. Grija pentru cultura neamului, iubirea pentru personalitățile de seamă ale acestuia, mai ales și cu totul special pentru Mihai Eminescu, regăsesc și unesc etniile române de pretutindeni. În mijlocul tuturor românilor, imaginea luminoasă a lui Eminescu este de fapt o identificare cu strămoșii noștri, iar în conștiința colectivă Eminescu reprezintă însăși limba maternă, cultă și populară românească. Fără acest stâlp al cugetului român, noi nu am putea respira aerul mediului ambiant. Curățenia expresivității limbii române în creația poetică a Luceafărului românesc este atât de profundă și populară, atât de flexibilă expresiei, încât poate îmbrăca și pune în circulație lingvistică, orice sentiment al sufletului românesc.

Pentru noi, Eminescu este un exponent de neegalat, care se confundă cu idealul neamului nostru, care este un ideal de expresivitate armonioasă, armonii ale ființei, dar totodată visul vieții celei înălțătoare spre umanism și pace.

Și dacă acum aducem omagiu nemuritorului geniu românesc, Mihai Eminescu, simbolul unității noastre mondiale, atunci cuvene-se să punem ân inimile tinerei generații înflăcărata Lui voință de viașă, de frumos și iubire, să ne fie limba ca ”un fagure de miere”, pe care a cântat-o exponentul deplin al cugetului nostru românesc, Luceafărul universalității noastre, Mihai Eminescu.

 

Sydney, 1993.

 

 

*

 

LUCEAFĂR ETERN!

 

 

~*~

 

Auziți foșnete-n codru, melodiile eterne,

Ale codrului ce-n taină un altar duios așterne?

Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur,

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?

 

Da, simți codru cum învie, văile-s de cânturi pline,

Zarea-i înmuiată-n aur și în zumzer de albine,

Râuri și izvoare picur, creând marea simfonie,

Pregătind divina scenă pentru astrul ce învie!

 

Dintre neguri argintoase Luceafărul se desprinde,

Ca o mare peste codrii el lumina și-o întinde;

De se plec codrii Moldovei, pare umbra lui Ștefan,

Dar e Domnul Poeziei, cântând versuri de alean!

 

O, priviți, cum pe o rază se coboară spre izvor,

Roșu și etern Luceafăr, Eminescu-n chip de dor,

Coamele-i pe umăr scapăr, se desfir să-l învelească,

Pe când geniu-i se coboară în izvor să se privească!

 

Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,

Trezind munții ce-npresoară un sătuc, la Ipotești,

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește-n Duh pe Crișuri și în sângele ardelean!

 

Marea valurile-și umflă reflectând oglinzi albastre,

Zugrăvind blândul Luceafăr, simbol poeziei noastre!

Pe al Crișului mal verde cerul pune-un monument,

Putna-n clopotul de-aramă îl vestește-ntr-un moment!

 

Iar Suceava se trezește l-a ecoului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare,

Luna după brazi și-arată chipu-i drag, ca de Fecioară,

Stelele se-nșir aceleași ca-n vremi de odinioară;

 

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru geniu, covor de argintărie!

Coborând se-ndreaptă molcom spre știutul izvor tainic,

Îmbrăcat așa în raze pare-al lumii rege falnic!

 

Însfârșit, Codrul șoptește cu-a lui veșnică mărire:

”Ramuri dragi, izvoare, păsări, intonați cântece dulci,

Căci altar de rugă este tot cuprinsul astei lunci” -

În unire Codru prinde versul românesc să-l spuie,

Când Luceafărul pornește al său veșnic drum să-l suie!

 

 

~*~

(În metaforă: Codru – Luceafăr = România-Eminescu)

 

Ioan Miclău-Gepianu

2023