”Ratat
de Metafizică” - sau : despre
erorile, de azi și de ieri, ale omenirii – în general - și ale omului, în
special
Adrian Botez scrie. Mă bucur enorm să spun asta, azi, după ce am apucat în
mână ultima (dar nu cea din urmă) carte de poezie a scriitorului. Care a
revenit, la propriu, din morți, după cum îmi mărturisea, mai deunăzi. Adrian
Botez scrie, dar nu scrie oricum. Cartea sa de poezie ”Ratat(sic!) de metafizică”,
precedată de un ”Prolog” ușor explicativ,
alcătuită din trei părți, Partea I – ”Ratat de metafizică”,
partea a-II-a, ”Rubaiyatele unor zori nemaiîncercați” și, respectiv, ”Epilog”,
nu este ușor de citit, mai ales pentru
un neavizat, cum mă aflu. Pentru că Adrian Botez scrie cu patimă, scrie
scrâșnit, aproape ostil, uneori batjocoritor, despre un subiect care a
preocupat omenirea, încă din vremuri de mult apuse. Titlul cărții pare să fie
și el batjocoritor, peiorativ. Prin simpla eliminare a literei ”T”
din cuvântul ”tratat”, autorul obține un joc de cuvinte cu dublu sens: te-ai
aștepta să fie vorba despre metafizică în înțelesul ei clasic, obișnuit,
aristotelic, ontologic. Pornind , bineînțeles, de la sensul ”comun”
al cuvântului, acela de studiere filosofică a realității (cf. Meta (gr.) – ”după”, ”conform
cu” sau ”despre” și, respectiv, ”phisika” – ”realitate”, ”existență”,
”concret”)
autorul ajunge la eșecul omului de a cunoaște realitatea, la ”rateul”
demersului filosofic de a cunoaște ceea ce, el însuși, prin propriile forțe - NU POATE. Așa am înțeles eu, cu
puținele mele cunoștințe, dar, mai ales, în urma lecturii poemelor, de o largă
diversitate, formă și respirație, cuprinse în carte. Las a mai pomeni că, la
așa-zisa confuzie - voită, intenționată
de autor - contribuie, din plin, și
celălalt sens, modern, al cuvântului în cauză. Dacă filosofii veacurilor
recente au găsit de cuviință să recurgă la înțelesul ”pe dos” al cuvântului ”metafizică”,
luând în considerare celălalt înțeles al particulei grecești ”meta”, acela de ”peste” sau ”dincolo
de”, și obținând astfel un cuvânt al cărui înțeles profan este exact
contrar celui inițial, respectiv dincolo de realitate sau experiență, atunci
înțelegem un pic mai bine, cred eu, intenția peiorativă, sau în răspăr, a
titlului cărții. Oricum ar fi, autorul are, față de lumea în care trăim (ba,
chiar și despre cea în care, după toate datele evangheliilor, vom ajunge după
moarte), o atitudine crâncen critică, cu accente adesea batjocoritoare. Dacă,
în ”Prolog”-
poezia care deschide volumul –, lucrurile par cuminți, chiar cuviincios așezate
:
”Și de-oi muri.....Cu-același
sânge proaspăt - și fără de simbrie...”
etc. -
în cele care urmează, lucrurile nu mai par să fie la fel. Cu toată aluzia
fină la Blaga, (”sub Solzii Cuvintelor – se ascunde/PEȘTELE: <<mut ca o/ LEBĂDĂ>>”),
poezia care poartă titlul volumului
începe scrâșnit, acuzator, autopersiflant:
”ascund Aureola - cu tot cu/SFINȚI:
ascund dovezi de /DUMNEZEIRE – ucid/TRUVERI - sting/MUZICI – sufoc/LUMINĂ:RATAT
DE/METAFIZICĂ/ ...sunt arestat în/NOROIOASA CRITICĂ – apoi – lepădat
în/ATOTVOIOASA UITARE!”
Apoi, în relația sa cu Crist, poetul e silit parcă ”să cadă pe C(K)ant”,
aluzie, bineînțeles, la neputința filosofiei clasice (și mai ales moderne, aș zice) de a dibui ”rosturile”
ascunse, puse de Divinitatea Atotcreatoare, în ”iconomia” universului:
”...tu Dansează – Cântă –
STRIGĂ-N STELE: FĂ-TE CORIBANT (preot antic al zeiței Cybele, nota mea)!
...altfel nu-i nimeri – în Lumi – nici pe o Parte: ci pe ”C(K)ANT”!”
În poezia ”UN OM – ÎNTR-O DIMINEAȚĂ”
avem de-a face cu altceva, mult mai câncen, dar în același ton, anume că toate
ideile filosofice omenești sunt simple balegi.
Imaginea este aproape un film caricatural, fiindcă vecinii omului (un om voind să fie, de fapt, OMENIREA !) se văd siliți să ”rânească
” idei și sisteme, aruncând, peste întreaga lume, ceea ce autorul numește ”balegă
filosofească”. Toate acestea ne transformă, pe toți, pe noi și chiar pe
sfinți, spune autorul, în locuitori ai unei bezne, din care nu putem ieși fără să puțim. Aluzia la
bâjbâiala omului, încrâncenat să cunoască realitatea, este evidentă.
Speranța? Da, este și ea prezentă, ca o descâlcire de umbre, ca o
iluminare, în vers rimat, de data aceasta (de altfel, cele mai gustate de mine
versuri ale autorului sunt acestea, unde apare, ca o geană de răsfăț, JOCUL). Deși cu prețul morții timpului,
omul poate, în sfârșit, să acceadă la tainele universului, însă numai în frăție
cu Crist, împlinind, împreună cu EL
(ce idee îndrăzneață!), uciderea definitivă a timpului, ca entitate
cosmic-filosofică:
”...Nimeni nu va-mbătrâni:/În
CÎNTEC ne-om întâlni/Și ca MUNȚI! – NE-OM SUMEȚI:/...Numa NUNȚI om
pomeni!/DESCÂNTECUL – l-om sârși (poezia ”DESCÂNTEC – PENTRU MOARTEA
TIMPULUI).
Îndrăzneață, până aproape de sacrilegiu, mi s-a părut o altă poezie amară :
”Singur
– pe banca acuzaților”, unde la Judecata de Apoi, Sieși Acuzator și
Acuzat, Dumnezeu se va judeca pe sine și Creația Sa, ca un Suprem/SUBLIM infractor și Criminal Cosmic.
Da, poate că Lumea, așa cum o vede autorul, e o imensă CRIMĂ, deși n-aș putea adera, cu totul, la o idee de o asemenea îndrăzneală
blasfemică, drept să spun.
Adesea, în versurile sale se deslușesc accente de revoltă, față de multe și
față de tot. Față de sine, uneori, sau față de propria conștiință. Față de
regnuri, față de tâlcuirile mincinoase din unele cărți, față de neputința, nu
doar a omului, ființă pieritoare, dar chiar față de singura sa operă
dăinuitoare, ARTA.
Alcătuirea veacului e falsă, pare un COMPLOT
AL DIZARMONIEI, împotriva a tot ce este Creație divină, temeinică și lămurită : autorul pare
să nege omului putința cunoașterii lumii, dar și a cunoașterii de sine. FILOSOFIA/ȘTIINȚA, care părea să aducă
omului cunoașterea adevărată, e denunțată ca fiind un instrument fals,
aducător de rătăcire. Un loc aparte, în revolta sa, îl au, desigur,
contemporanii, zugrăviți nemăgulitor, un exemplu demn de reținut fiind POLITICIANUL, care este o ”conștiintă
descheiată”, aluzie, destul de străvezie, la lăcomie, perversitate și
pornografie. Nimic nu este uitat, nimic nu este iertat, până și obiectele din
propria cameră sunt privite ca posibili dușmani. Cărțile din rafturile
bibliotecii conspiră împotriva cunoașterii reale, ”năvălesc” sub formă de
fraze ale unor ”somități literare”, deconspirate ca ”Frânturi Gheboase”,
grețoase, care îi sugerează să părăsească viața. Ce ecouri de peșteră imundă
i-au provocat aceste concluzii - nu pot desprinde. Cert este că dezamăgirea e totală, iubirea omenească, a firii, a
trupului, e un ”closet”. Acestor imundități autorul le preferă ”o
rază de lună spălată cu înseși lacrimile ei”, imagine de o deosebită
suavitate, picată, ca din lună, în tot acest concert orgiastic, de nimicnicii
facil-omenești.
Speranța nu este, totuși, - în mod surprinzător, aș zice – pierdută,
fiindcă ”munții cântă ca truverii”, iar la o stână ”Crist aprinde foc de lire”,
omagiu adus, poate, faptelor curate de la origini, nepervertite, simple,
înscrise în datini. Poemul mai cuprinde și alte repere ale speranței, PUSTNICII DIN MUNTE, cu Mierea
Cuvântată, care ”miruiesc frumos și bine”, iar spada
marilor arhangheli aduce, în sfârșit, DREPTĂȚI. Pare
un elogiu cuminte, adus cunoașterii lumii prin mister, prin sfințenie, prin har
și duhovnicie curată, nepervertită de lumesc.
Multe și mărunte ar mai fi de spus. Poate că priceperea mea, puțină, nu-mi
îngăduie să văd limpede și clar totul, așa cum ar trebui. Ici-colo deslușesc, cu claritate, unele
îndemnuri-porunci, cum ar fi aceea ”nu scrii – asta-nseamnă să nu fii!”
sau avertizări cuminți, de genul ”...Slova-mi
- de citești – vei plânge...”.
ARTA, ca supremă creție umană, este cea văzută de autor, totuși, în opinia mea,
cea care îi va permite omului
cunoașterea de sine și a lumii. Pentru că este atribut divin, lăsat, cu mărinimie cerească, omului plămădit din
lut murdar, iar SFINȚENIA ARMONIEI e
cheia are descuie TEMPLUL CUNOAȘTERII:
” ...iar Păsări-Îngeri mă privesc - și – blând –
mă-ntreabă – ca un Vânt :
”Dar ce-ai făcut să meriți ZBORUL ? –
Întâlniși SFINXUL – pe Pământ ?”
...smerit – eu le
răspund – în Șoaptă (...dar se aude și în Cer !) :
”Păzit-am ARMONIA SFÂNTĂ ! – căci STRUNA mea
e de TRUVER...”
...Atunci – în
Cârdul lor Galactic – s-a fost deschis un CER
APRINS
și-am înțeles că
doar NEBUNII – cred CÂNT – că...POATE FI ÎNVINS !”
Despre partea a doua, ”Rubaiyatele unor zori nemaiîncercați”,
pot spune doar că sunt mici bijuterii versificate, tratând cam desre aceleași
lucruri și fapte, doar că într-un fel mai potolit, mai înțelegător, mai fără
asprimea deznădejdilor, din prima parte a cărții. Chiar dacă, și aici, ideile
filosofice sunt doar idei scoase din joben, iar metafizica este ”leproasă”,
speranța către rezolvarea divină, prin MIT
și MISTER, e mai puternică, parcă.
Raiul cunoașterii desăvârșite pare aici ca o veșnică NEDEIE (sărbătoare campestră, curat-pastorală). Îndemnul la întoarcerea
la tradițiile limpezi și simplu-omenești e mai clară.
Iar îndemnul la rugăciune sinceră,
nepervertită, pare să fie, și în această parte a cărții, un ”vademecum” de cunoaștere neîngrădită a
lumii și universului:
” Să papagalicești Cuvinte fade –
răs-tocite/ ori să te rogi lui CRIST -
prin Guri Străine – Plictisite/Batjocorire e – de ZEU”/În RAZA-I – înfrânt –
stai:/TU – arată-i SINGUR – Răni! - ...spune-ți Durerea – deci: CE
<<VRAI>>!”.
Cele patru poeme din ”Epilog” nu-s alta decât concluzii
trase, în urma a tot ce s-a spus, în
primele două părți. Întrebarea e
inutilă, închinarea fără fandoseală
e calea către cunoaștere, care duce, în cele din urmă, la CETATEA ARMONIEI CELESTE, singurul ADEVĂR nepervertit, nespurcat, neîntinat. IUBIREA, DREPTATEA, PÂINEA – înțelegând, prin aceasta din urmă, existența, obținută ca preț al muncii
oneste – să fie călăuzele către iluminarea finlă, deplin-lămuritoare.
Închei lectura cărții, cu regretul de a nu fi putut desprinde tot adevărul
ascuns, bănuit, neîntrezărit, toată intenția de comunicare a autorului, care, PRIN FRUMOS NE ÎNVAȚĂ SĂ IUBIM LUMEA,
să o cunoaștem întru ADEVĂR, iară nu
prin false scălâmbăieli mistico-științifice, prin pervertire și dezmăț
intelectual dement, ci prin SFINȚENIE și TAINĂ.
...Adevărată Evanghelie a
Cunoașterii Supreme, această firavă slovă va fi, dacă lumea nu se va
perverti cu totul, o CARTE A CUNOAȘTERILOR VIITOARE.
autor al recenziei :
KOSTA VIANU
(alias OCTAVIAN CONSTANTINESCU)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu