Vasilica Grigoraș: PASĂREA – LAITMOTIV AL POEZIEI

 

PASĂREA – LAITMOTIV AL POEZIEI

VALENTINA TECLICI, draga mea PRIETENĂ,

 

Cu prilejul unei frumoase aniversări îți doresc ca timpul să fie blând cu tine, să-ți menții vigoarea și să te păstreazi în continuare „PASĂRE”. Întinde aripile și continuă-ți zborul spre înălțimi dorite, cucerește tot ce-i bun și frumos pentru tine și cei dragi.

 

LA MULȚI, MULȚI, MULȚI ANI!

 

În dar: Semnal editorial, publicat în ziarul MERIDIANUL.

 

PASĂREA – LAITMOTIV AL POEZIEI

 

Poeta, jurnalista, traducătoarea și editoarea, dr. în sociologie Valentina Teclici (trăitor de două decenii în Noua Zeelandă), este cunoscută în literatura română prin publicarea mai multor volume de autor și includerea scrierilor sale în antologii și volume colective. Am așteptat cu mare nerăbdare recenta sa carte publicată în România, Iași, Editura Stef, 2022. Titlul volumului, „Eu, pasărea” – o metaforă sublimă. O carte deosebit de plăcută la înfățișare. Coperta se scaldă în nuanțe spledide de cer azuriu. Pe prima copertă, imaginea unei păsări cu aripile larg deschise sugerează zborul poetei spre cerul lăuntric al poeziei.

 

Cartea este deosebit de atrăgătoare prin profunzimea și veracitatea discursului liric al poemelor incluse în cele cinci capitole distincte prin conținut, dar întrepătrunse prin harul și fiorul trăirilor și stărilor poetei: CĂUTĂRI DE SINE, PORTATIVUL DORULUI, PRISMA IUBIRII, VERSURILE CURG ALBASTRU și INTERSECȚII.

 

Comparația autoarei cu „Pasărea” este un laitmotiv al poeziei, al cărții, și de ce nu, și al vieții sale. Conștientă de acest lucru, Valentina Teclici nu a întins aripile spre a zbura decât după o cunoaștere de sine autentică și profundă, cu scopul clar deslușit, în același timp măreț de a sonda în adâncimea eului interior și a se înălța ca ființă și spirit creator: „Înveți toată viața meseria de om./ Uneori te târâi, șarpe sărutând pământul/ mergi în genunchi căutând lumina,/ alteori, drept și mândru,/ cu privirea în irisul luminii.” (Înveți toată viața)

 

Zestrea nativă și cultivarea acesteia i-au multiplicat dorința și voința de a scrie, impulsionându-i rodnicia creației sale. Autoarea a fost din copilărie ispitită de dorul de a scrie; un dor asemenea unui blestem asumat „Doar de poezie aș dori să fiu blestemată. / Să mă ardă cuvintele pe rugul inspirației// să fiu pusă la zidul imaginației/ și împușcată cu mitraliera ideilor.” (De blestemul poeziei aș dori să mor)

 

Ne sugerează să ne ascultăm, să ne investigăm și, în același timp să visăm, să experimentăm scenarii care pot constitui trambuline spre înălțimile creației, însă consideră că este alegerea noastră să avem sau nu aripi, să le deschidem și să le stimulăm să creasă odată cu noi. Doar astfel putem atinge libertatea de a fi și a iubi, de a învăța și crea… Putem zbura doar cu propriile aripi, nu cu unele de împrumut: „Suntem născuți să visăm că/ avem aripi/ cu care putem atinge/ creasta propriilor idealuri,/ ca privighetoarea zburând/ pe cerul primăverii/ și care întotdeauna se-ntoarce acasă./ Ne naștem pentru a spera/ că singura culoare a lumii este curcubeul/ și putem zbura liberi/ în oxigenul diversității care ne înconjoară./ Ne naștem pentru a învăța/ că negru, alb, maro și sânge/ sunt capitole ale istoriei,/ oportunități de schimbare.” (Aripile fiecăruia contează) Dar nu orice fel de aripi ci, în principal avem mare nevoie de „Aripile spiritului”: „Când sunt pasăre/ zbor spre infinit./ Sufletul mi-e plin de aripi./ Cînd sunt pasăre/ n-am nevoie de cuvinte/ să-mi strig drepturile,/ n-am nevoie de demonstrații/ să-mi trăiesc libertatea.”

 

Așadar, pentru Valentina Teclici, și poezia este o pasăre mereu în zbor spre înălțimi jinduite. Sensibilitatea și fantezia sunt organele vitale ale creației sale. Îi furnizează materia primă și energia cu ajutorul cărora adaugă în tolba operei sale nenumărate virtuți, posibile embleme ale unei realități metafizice.

 

Călătoria sa lirică începe de „Acasă”, ceea ce-i menține dorul permanent aprins : „Acasă e locul unde mă trage tulpina/ copacului ce sunt. Coloana fără se sfârșir/ a valorilor cimentate în treptele luminii.” (Mă trag rădăcinile) și continuă într-un perimetru al universalității (din România în Noua Zeelandă): „Rapsodia Română/ împletește din sentimente și mister/ o ghirlandă albastră/ și-o agață de cer// În pădurile înalte de pin/ răsună waiata*,/ dar eu respir acorduri/ din naiul lui Zamfir/ și simt fierbinte vatra/ doinelor de dor” (*cântec în maoră) (Curge Balada cascadă). Alteori se regăsește în ariile unor vechi civilizații, mărturisind: „Continuu adesea să vâslesc prin Grecia/ în corabia muzicii și-a amintirilor. ” (Mă las călătorită…)

 

Oriunde se află, autoarea iubește și cinstește reperele naționale și tradiționale ale românismului prin reprezentații culturii și artei românești: Eminescu, Brâncuși, Enescu…, închinându-le poeme de o delicată și distinctă frumusețe. Prin meditații profunde își modifică discursul poetic pe tot parcursul imaginarei călătorii în funcție de capacitatea și disponibilitatea imense de a visa și admira viața, sperând continuu în șansa și puterea de a înfăptui. Visul este întotdeauna lucid, iar admirația debordantă o înfrumusețează ca om și poet. Prin speranță și curaj nețărmurit își găsește echilibru și înțelepciunea eului interior întru poezie și lumea în care trăiește de la înălțimea zborului ideatic și existențial: „Sunt ca o pasăre,/ cu o săgeată-n aripă./ Zborul meu albastru/ e cântec, voință,/ credință, bucurie, visare./ Colivia mea cu ferestre deschise/ e ca un colier la gâtul lumii./ Libertatea e fără preț, fără margini,/ nu pot s-o cumpăr, nu pot s-o vând/ n-o pot primi sau oferi/ e numai o stare de spirit./ Sunt ca o pasăre/ cu o săgeată-n aripă/ dar spiritul meu liber./ Liber ca săgeata pornită din arc./ liber ca pasărea țintind cerul.”(Zbor)

 

Poeta V. Teclici este o persoană cu inițiativă, consecventă și perseverentă în orice își propune să realizeze, dar cu o discreție aparte. A știut să-și identifice potențialul creativ, să întrevadă țeluri și să stabilească idealuri, iar pentru împlinirea acestora are vie motivația, dorința și puterea de a se mobiliza în a trece la acțiuni concrete, potrivite și eficiente. Pentru Valentina, importantă a fost întotdeauna libertatea de mișcare, de manifestare, concretizându-și ideile și deciziile în deplină cunoștință și coerență: „Libertate, Pasăre-suflet,/ când aripa ta este speranță/ tehnologia și artele-nfloresc,/ mediul se opune poluării,/ imigranții își riscă viața/ să ajungă la tine./ Oamenii practică încrezători”/ Statul de om liber.// Libertate, Pasăre-suflet,/ când sunt aripa ta/ port culoarea curajului,/ zborul tãu îmi binecuvântează călătoria./ Iubirea de sine, de semeni,/ de Dumnezeu și toatã creația/ n-are piedici și limite./ Libertate, Pasăre-suflet./ (Libertate, Pasăre-suflet)

 

Printr-un destin care i-a croit și deschis căi de a îmbrăţişa lumea şi a cunoaşte şi alte culturi, autoarea va simţi mereu dorința de a reveni la „matca” neamului de unde îşi va umple „pocalul” sufletului cu sevele dătătoare de viaţă ale Limbii Române – patria ei şi-a marelui Nichita.: „Copil fiind,/ prindeam în plasă fluturi.// Copil fiind/ aruncam pietre cu praștia în păsări.// Adult fiind, țaripile mi-au fost frânte/ dar pasărea voienței a supraviețuit/ și a zburat târăș spre cuibul viselor// Aripile s-au vindecat și oțelit/ pot mângâia abisul/ și pot străpunge orizontul.” (Confesiune)

 

Plămada din care este alcătuită Valentina Teclici a dospit sub lupa inteligenței, în flacăra imaginației debordante și exigența față de ea însăși. Unitatea perfectă a interiorului cu exteriorul, simbioza rațiunii, afectivității și senzorialității i-au conturat și marcat ființa. „Blândețea, conștiența, generozitatea, seninul, dorul, farmecul, candoarea, inefabilul, viziunile stranii, iubirea de frumos și de oameni, pozitivitatea, pe toate acestea și altele încă, le adună în poezia ei, Valentina Teclici. Și nu pentru sine. Ci pentru cei pentru care a zidit cetatea care va dăinui de-a pururi în inimi: Poezia.” (Cezarina Adamescu)