Alexandru Stanciulescu Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ

 

DOINA

- Mihai Eminescu -

 

Despre "Doina lui Eminescu" - varianta necenzurată. Se pare că de la această poezie i s-au tras vieţii lui Mihai Eminescu toate consecintele ulterioare: primele semne ale bolii, "liniştirea" lui gazetărească, tratamentul îndelungat şi neadecvat şi, în final, regretata trecere prea timpurie, prea nedreaptă, în ...Veşnicie.
          Doina, a fost compusă special de Poet pentru a fi recitată cu înflăcărarea-i caracteristică la momentul inaugurării statuii ecvestre a Domnitorului Ştefan cel Mare din faţa Palatului Ocârmuirii (fosta Curte Domnească ) de la Iaşi, la care a asistat Curtea Regală a României, toată elita culturală şi o imensă mulţime de peste 150 de mii de participanţi din Iaşi, din împrejurimi, dar şi din Bucovina şi Basarabia. Serbarea inaugurării a avut loc pe data de 5 iunie 1883, după un amplu program întocmit de Primăria oraşului Iaşi. Din motive încă neelucidate (suficient!), Poetul, venit la Iaşi ca trimis al ziarului bucureştean "Timpul", nu şi-a putut îndeplini "misia", fiind "retras" din mulţime datorită unor prime... "semne de boală". A făcut-o însă spre seară în casa lui Iacob Negruzzi din Păcurari.
           Poezia "Doina" a fost publicată ulterior, la 1 iulie 1883, în revista Junimii Convorbiri literare şi în 1884 în volumul eminescian Poesii. De-a lungul timpului Doina eminesciană a mai apărut în mai multe variante cenzurate şi chiar interzisă în regimul comunist. În 1947, fragmentul Doinei, turnat în bronz, aflat pe spatele statuii lui Mihai Eminescu de la Iaşi, inaugurată în 1929, a fost "şters" cu dalta şi ciocanul
            Doina lui Eminescu, varianta autentică și necenzurată

DOINA
de Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!

Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!

Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.

Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!

~*~
Această variantă a Doinei , extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu –

poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri

după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

 

 

 

FELINARUL

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Mergeam sa savârsesc slujba Utreniei. Soarele rasarise si îsi reflecta razele în sticla unui felinar atârnat de un stâlp. Se reflecta atât de clar si de intens, încât trebuia sa-ti feresti ochii, nu te puteai uita asa cum nu te poti uita la soare. Cugetam în sinea mea: daca soarele creat, material, se reflecta cu o stralucire atât de intensa într-o bucatica de sticla transparenta, cum sa nu se reflecte Soarele cel necreat, imaterial – Dumnezeu, în inima omului care n-a cunoscut pacatul (vorbesc în principiu), sa nu Se reflecte cu toata stralucirea în sfintii Sai, în virtutea unirii cu El, a dragostei fata de El, curatiti fiind „de toata întinarea trupului si a duhului, desvârsind sfintenia, în frica lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1). Da, El se reflecta, în plenitudinea splendorii Sale, în sufletele alesilor Sai si aceste suflete curate, aceste chipuri ale lui Dumnezeu, ca si sticla transparenta, stralucesc ca aurul la soare, cu stralucirea diamantina a celor mai curate ape. Stralucesc însa pentru Dumnezeu si pentru îngerii Sai, fara a-si arata stralucirea oamenilor, dupa iconomia lui Dumnezeu, stralucind lorusi prin lumina credintei, a virtutilor, asemenea unei lumânari puse într-un sfesnic, luminând o încapere si pe toti cei aflati în ea. Ma mai gândeam si asa: daca soarele creat se reflecta în geamul unui felinar, cum sa nu se reflecte oare Soarele imaterial, în chip deplin si fiintial, în preacuratul Trup și Sânge al Domnului, în altar, prin lucrarea Duhului Sfânt, Datatorul de viata? Da, lucrarea Sa se reflecta aici toata, întru totul si cu toata dragostea Sa, deoarece „Cel ce manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu – întru Dumnezeu – ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu în el” (Ioan 6, 56).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 401.

 

 

 

SPECTACOL

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Cautati spectacol? În biserica, în dumnezeiestile slujbe aveti un spectacol fara seaman, spectacolul întregii vieti pamântesti a Dumnezeului-Om, din clipa când a fost înfasat în scutece, prunc fiind si culcat în iesle, continuând cu viata Sa ascunsa de dinainte de iesirea la propovaduire si cu viata Sa publica, de slujire a lumii, viata plina de iubire, de întelepciune, de minuni, cu patimile Sale, cu moartea, îngroparea, Învierea si înaltarea la Cer! Poate exista un spectacol mai uimitor, mai maret, mai instructiv? Veniti chiar si în fiecare zi la acest spectacol, pentru a va hrani vazul si auzul, gândurile si simtamintele. Luati parte cu sinceritate, de fiecare data când veniti la biserica, la dumnezeiestile slujbe: se lucreaza sfintitor aici mântuirea voastra: pentru voi se aduce jertfa vie; pentru voi se junghie Mielul lui Dumnezeu; pentru voi se frânge Trupul lui Hristos, pentru voi se varsa Preacuratul Sau Sânge, care a rascumparat întreaga lume; aduceti fiecare jertfa inimii înfrânte si smerite, jertfa de lauda si de multumire!

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 126-127.

Un Saul al zilelor noastre

 

 

Pe Nicu Pătrulescu l-am cunoscut la Schitul Topolniței prin 1969. Era elev la Liceul Militar de la Breaza, secretar al organizației u.t.c. din acea școală. Încă de atunci era un tânăr însetat de cunoaștere, doldora de filozofie marxistă. Mă domina sub toate aspectele. Cu toate acestea, ne-am împrietenit repede, tocmai fiindcă ne situam  la poli opuși. Rătăceam până târziu în noapte pe străzile Severinului în discuții interminabile pe timpul vacanțelor. Dețin numeroase scrisori de 16-20 pagini, pe care ni le trimiteam în timpul școlii. De fiecare dată credea că ,,mă face praf” cu argumentele sale antireligioase. Chiar dacă nu reușeam să-i dovedesc contrariul, întotdeauna mă încăpățânam să nu mă las convins de argumentele sale și asta îl incita. Eram o enigmă pentru el.

 

Într-o zi, mergând la un profesor al meu, Vasile Prescure, să-i cer niște lămuriri cu privire la o problemă mai delicată, a trebuit să-i dezvălui și secretul corespondenței mele. Mi-a citit câteva scrisori și m-a sfătuit să întrerup, socotind scrisorile lui Nicu drept o provocare. M-am conformat, deși cu multă greutate.

 

Peste mulți ani l-am reîntâlnit pe Nicu la Biblioteca Academiei Române din București. Era tânăr ofițer și, profitând de câteva zile de concediu, venise la bibliotecă să studieze. Îl pasiona filozofia și religia indiană, misterele Orientului. Turuia într-una termeni din limba indiană, îmi vorbea de yoga, dar nu mai zicea un cuvânt despre materialism, despre marxism, despre acele probleme în care era expert altădată. Nu l-am provocat, dar am reținut amănuntul. L-am îndemnat să scrie, dar mi-a spus că e în faza de documentare, că el nu e decât un căutător al adevărului. Cu admirația dintotdeauna, ne-am despărțit, dar n-am continuat corespondența. Nu mai eram doi poli opuși!

 

Peste alți ani, ne-am reîntâlnit tot la Biblioteca Academiei Române. Surpriza a fost copleșitoare pentru mine. Nicu părăsise armata. Trecuse în viața civilă. Era student la… limbi clasice!

 

,,- Știi de ce vreau să învăț greaca și latina?” m-a întrebat.

 

,,- Probabil vrei să te specializezi în epigrafie!” i-am spus.

 

,,- Aiurea! Vreau să studiez, în original, Sfinții Părinți. Am citit numeroase traduceri și cred că asta este ceea ce căutam!”

 

Și Nicu a început să-mi povestească despre Sfinții Părinți, așa cum îmi vorbea profesorul la ora de Patrologie. Era familiar cu multe, foarte multe noțiuni și cunoștințe teologice de mare subtilitate. Se vedea cu ușurință că are în spate o lectură bogată, dar și o gândire sănătoasă, însetată de cunoaștere. Pentru mine a fost o adevărat revelație.

 

A funcționat câțiva ani ca profesor de limba latină în București. Viața a fost dură, chiar nemiloasă cu el, dar nu l-a înfrânt. Dacă altădată îmi făcea impresia unei corăbii în derivă, unui om debusolat, acum, când l-am întâlnit puțin înainte de Revoluție, m-a convins că-i un om sigur pe sine, un om care-și cunoaște ținta în viață, care-l simte pe Hristos în viață.

 

După Revoluție, a devenit, prin concurs, profesor de limbi clasice la Facultatea  de Teologie ,,Dumitru Stăniloae” din Iași. Nu a rămas mult acolo, fiindcă s-a transferat pe același post la Facultatea de Teologie din Timișoara. S-a impus repede și a obținut  o bursă la Universitatea din Oxford, unde și-a luat… doctoratul în Teologie. Dețin scrisori de la el, prin care-mi mulțumește, fiindcă încăpățânarea mea de a nu-mi abandona convingerile l-a făcut să studieze el însuși teologia și a ajuns acolo unde nici nu visa.

 

Nicu Pătrulescu a pregătit multe generații de studenți teologi, apoi… a abandonat învățământul teologic și a devenit… călugărul Iona de la Mânăstirea Oașa din județul Alba. Acolo, în afara obligațiilor monahale de zi cu zi, traduce din Sfinții Părinți. Din când în când mai pleacă în București sau în alte orașe, pe la editurile cu care colaborează să-și publice lucrările.

 

Recent, într-un interviu pe care l-a dat la revistei ,,Familia Ortodoxă” a amintit și de prietenia noastră din copilărie, interviu pe care-l redau mai jos.

 

*

Mare surpriză am avut, când, citind revista ,,Familia Ortodoxă” din luna noiembrie 2012, am găsit acolo un interviu cu părintele Iona, călugăr la Mânăstirea Oașa din Alba.

 

 În ,,Familia Ortodoxă” vorbește despre copilăria lui, despre tinerețea lui de tânăr utecist. Aici își amintește și de prietenul său de la Bârda. Iată ce scrie: ,,Aș putea să vă povestesc ce a însemnat pentru mine, când eram în verva ateismului, întâlnirea cu un elev de seminar. Acest elev este acum preot, se numește Alexandru Stănciulescu, din Bârda. Era cu vreo doi ani mai mare decât mine. Eu aveam vreo 16-17 ani și se făcea hram de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 29 august, la Mânăstirea Schitul Topolniței. Și eu, cum se nimerea în vacanță, și fiindcă de mic copil mă ducea bunica, mergeam și dormeam noaptea acolo, pe pietre – așa că atunci m-am dus și eu așa, de nostalgie! Bineînțeles, că se adunau mulți tineri pe acolo, băieți și fete, iar la vârsta aia te mai uitai după fete, te cunoșteai, îți mai aduceai aminte — eu, fiind plecat, în vacanță mă întâlneam cu prietenii din sat. Slujba nu mă interesa, stăteam pe la margine.

 

Și văd acolo că erau doi-trei călugări bătrâni, cu bărbile albe, și văd acolo și-un tinerel. Și îmi zic: „Ăsta arată bine, e un om inteligent. Ce caută ăsta acolo?” Și-așa m-a impresionat ținuta lui, seriozitatea lui, evlavia lui, încât, după ce s-a terminat slujba, m-am dus la el. L-am luat cam în felul următor, dar așa, batjocoritor, ironic:

 

,,- Îmi pari un om educat și ești aproape de-o vârstă cu mine… Chiar crezi în Dumnezeu?”

 

,,- Da!”

 

,,- Păi, cum e cu putință?! Hai să zic, că pe moșnegii ăia îi înțeleg, că sunt analfabeți, dar tu?!…”

 

Era ora 1-2 după-masă. Până la miezul nopții am stat de vorbă! Eu, să-i spun că habar n-are pe ce lume trăiește — ce știam eu, din propaganda… El mi-a răspuns la toate întrebările, cu un calm și cu o blândețe impecabilă. Nu era tulburat deloc. Ne-am despărțit, evident, în coadă de pește. Am plecat la liceu, dar mi-a rămas în cap discuția. De ce? Eu îl atacam pe el cu echipamentul meu științific, eram un tip foarte curios și citeam reviste, eram în priză cu toate — și el îmi dădea citate din Sfinții Părinți, știa un pic de greacă, un pic de latină. Eu mă simțeam în ofsaid cu greaca și latina, iar el era descumpănit că știam chimie, fizică, descoperiri. Și am continuat corespondența, ca să lămurim lucrurile — am și acum scrisorile! Am corespondat aproape un an de zile. La un moment dat nu mi-a mai scris nici un rând. Și s-a terminat.

 

Imaginează-ți că au trecut zece ani și mai bine; eu plecasem din armată, intrasem la București la Facultatea de limbi clasice – deja îmi mai revenisem puțin, îl cunoscusem pe Părintele Galeriu și mă duceam la biserică. Eram la Biblioteca Academiei, citeam un text din Sfinții Părinți — îmi făceam antrenamentul pentru limba greacă. Și pe cine văd acolo? Pe prietenul meu, ca sa zic așa! Și el a rămas șocat, și eu… I-am povestit că am plecat din armată, ce și cum. A rămas foarte mirat. Și-a dat seama că poziția mea față de Biserică și de Dumnezeu se schimbase. Am ținut legătura, dar nu mai aveam acum poziții divergente.

 

După 1990, îmi spune maica-mea:

 

„- Vezi că ai apărut în ziar. Popa de la Malovăț ți-a făcut un articol: «Al doilea Saul»”! — în care el povestea ce spun eu acum: cum m-a cunoscut și cât de mare a fost uimirea când prigonitorul este acum un mielușel, din fiara ce era! El era popă după tipicul vechi – popa cărturar, are cărti scrise. A fost, cred, șef de promoție, cred că și-a dat și doctoratul, a fost invitat să vină în oraș și el a preferat să stea în sat…

 

,,- Deci, cum ați ajuns în Biserică?”

 

,,- Eu eram idealist. Mă făcusem și membru de partid încă din liceu, pentru că eram foarte activist;  eram militant, nu eram un comunist de formă, eram militant „agresiv”, îi convingeam și pe ceilalți, eram secretar U.T.C. de grupă, dădeam recomandări de intrare în partid — și-au venit și m-au chemat și pe mine. M-au chemat să fiu membru de partid și le-am spus că eu nu sunt pregătit să fiu membru de partid, nu merit să fiu în partid. Acum, când mă gândesc, roșesc la cât de prost puteam să fiu! Am refuzat să fiu primit în partid, pentru că mă socoteam nedemn de așa măreț ideal… Auzisem de Marx, de faptul că noi credem în comunism și în valorile lui, materialismul dialectic și așa mai departe – și m-am apucat să-i citesc operele. Eu eram un elev pârlit în clasa a IX-a, citeam „Manifestul Partidului Comunist”, „Originea familiei, a proprietății private și a statului”, eram cu bibliografia grozav de pus la punct și, evident, îmi făcusem un ideal foarte înalt, pornind de la „sfinții părinți” ai comunismului. Și, atunci, eu nu mă socoteam demn. Aveam povești din astea, cu „mucenici” ai comunismului… Am fost în vizită cu școala la Doftana, dus acolo să le văd cătușele. Aceste filtre satanice m-au dus la culmea idealismului. În sufletul meu era o mistică neagră, satanică — cum sunt acum cei care se fac sataniști: oameni care au un suflet mistic și sunt deviați de la calea spre Adevăr și ajung la un misticism negru, întunecat. Diavolul vine în chip de „înger de lumină” și tu ai niște experiențe de mare intensitate. Nu întâmplător oamenii se droghează, sau stau în discoteci și țopăie acolo până nu mai pot – pentru că ei au niște trăiri pe care noi, oamenii de rând, nu le avem. Diavolul le oferă niște extaze ieșite din comun și ei nu au cum să-și dea seama ce li se întâmplă. Așa și eu: nu mi-am dat seama până când am avut astfel de întâlniri! Părintele Stănciulescu a fost unul dintre ei!”

 

(Un Saul al zilelor noastre, în ,,Datina", Tr. Severin, an. III(1991), nr. 469(28 nov.), p. 2; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp. 40-42; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Războiul crucilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1993, pp.  20-21; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.  199 – 203).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

CEL MAI BUN BUCATAR

- Parintele Paisie Olaru -

 

 

Stând batrânul Parinte Paisie într-o zi de vorba cu ucenicii sai, i-au cerut cuvânt de folos sufletesc, iar el le-a raspuns: Iata ce, parintilor. Fiecare îsi pregateste mâncarea dupa gustul si placul sau. Daca i se pare dulce, o mai acreste, daca i se pare nesarata, îi mai pune putina sare si verdeturi si o face cum îi place; si daca îi place lui, place la toti. Eu asa cred. Tot asa se întâmpla si cu viata duhovniceasca a fiecaruia. Fiecare dintre noi îsi pregateste mântuirea dupa cum crede el, cum voieste si cum poate, dupa râvna si harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun batrânii ca foamea este cel mai bun bucatar, iar saracia cel mai bun gospodar. Tot asa si cu mântuirea sufletului nostru. Râvna, rugaciunea si smerenia ajuta cel mai mult pe calea mântuirii.

 

Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 35-36.

 

 

 

POMUL USCAT

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi un pom uscat, care nu mai e bun pentru nimic altceva decât pentru a fi pus pe foc. Întelege ca asemenea este si sufletul omului pacatos, în care nu se gaseste credinta cea vie dimpreuna cu roadele ei si a carui savârsire va fi taierea si focul iadului celui vesnic. „Tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca în foc” (Matei 3, 10). Aceasta întâmplare îti slujeste drept prilej de a-ti îndrepta ochii spre sufletul tau, cercetând daca nu cumva se afla si el într-o asemenea stare jalnica, si de a te ruga lui Hristos-Dumnezeu, Care si pe cei morti îi învie, sa ti-l umple cu viata si sa ti-l adape cu roua harului Sau întru cresterea roadelor celor duhovnicesti.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 74.