Înființarea
și extinderea N.A.T.O. (3)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
29
Ianuarie 2023
Unul dintre motivele războiului actual
este încercarea Statelor Unite de a împinge Cortina de Fier până la granița
Federației Ruse. Cum s-a ajuns aici?
Problema Germană. Primul pas al NATO spre
Est
La începutul anului 1990, în urma
eliberării țărilor socialiste din orbita Kremlinului și a căderii zidului
Berlinului, a reintrat în prim-plan o problemă majoră a relațiilor Est-Vest,
„problema germană”. Al Doilea Război Mondial consacrase o metodă aparte de
stabilire a păcii: la Conferința de Pace nu s-a încheiat un tratat cu principala țară învinsă, Germania, ci
numai cu aliații ei. În ceea ce privește Germania, ea a rămas cu statutul de țară ocupată,
stabilit la Conferința de la Potsdam din
1945. Zonele de ocupație britanică, americană și franceză se uniseră la 23 mai
1949, formând Republica Federală a Germaniei; zona de ocupație sovietică, zona
de est, s-a constituit, în același an,
la 7 octombrie 1949, sub denumirea de Republica Democrată Germană. Cu
toate evoluțiile și convențiile ulterioare, suveranitatea celor două state
germane era limitată de inexistența unui tratat de pace cu puterile
învingătoare.
Din punctul de vedere al jurisdicției
militare, R.F.G. era în N.A.T.O. (din 9 mai 1955), R.D.G. în Tratatul de la
Varșovia (de la 14 mai 1955, data înființării
acestuia). Linia de front a Războiului Rece în Europa (“Cortina de Fier”) era
granița celor două state Germane. Un milion și jumătate de militari ai celor
două blocuri erau masați de o parte și de alta a acestei linii. Relaxarea
relațiilor Est-Vest, stabilirea unui climat de pace și cooperare în Europa,
implica rezolvarea problemei germane, în primul rând semnarea unui tratat de
pace între puterile învingătoare, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea
Britanie, Franța, pe de o parte, și Germania, pe de alta.
Problema germană era una extrem de
sensibilă pentru statele europene care se confruntaseră în cele două războaie
mondiale cu forța militarismului german și pentru cele limitrofe Germaniei (în
special Polonia) care beneficiaseră de pe urma deplasării spre vest a
frontierelor după cel de-al doilea război mondial.
Marea Britanie, Franța, Italia, Polonia,
Cehoslovacia erau împotriva reunificării Germaniei. Primul ministru al Marii
Britanii, „Doamna de Fier”, Margaret Thatcher a fost cel mai fervent și
consecvent opozant al reunificării: „We defeated the Germans twice! And now
they’re back!” (I-am învins pe germani de două ori! Și acum sunt iarăși aici!)[1].
Președintele G.W.H. Bush se situa la
cealaltă extremă - era un susținător fără rezerve al reunificării Germaniei și
anume în cadrul N.A.T.O. Germania era punctul cel mai avansat și cel mai sigur
al prezenței americane, prin intermediul N.A.T.O., pe continent. “Dacă Germania
nu rămâne în N.A.T.O., e puțin probabil ca o altă țară europeană să accepte
prezența trupelor noastre”, îi va spune
președintele G. W. H. Bush cancelarului
Kohl.
Cancelarul Germaniei Federale, Helmut Kohl,
era complet atașat vederilor președintelui Bush - Germania unită în N.A.T.O.
Gorbaciov considera unificarea Germaniei ca un
fapt inevitabil și natural în cadrul proiectului său - Casa Comună Europeană.
Proiectul Casei Comune Europene trebuia să înceapă cu desființarea liniei de
front dintre cele două pacte militare. Gorbaciov se exprimase: “Germania
unificată este poarta spre Casa Comună Europeană.” Dar nu se grăbea deloc.
Punctul lui de vedere era că unificarea Germaniei trebuia să fie un proces de
durată, de câțiva ani de zile, care ar trebui să avanseze numai odată cu
edificarea noilor structuri de securitate în Europa.
Într-un articol de sinteză din Der Spiegel,
din 2010, apare următoarea exprimare pertinentă și plastică a pozițiilor de la
începutul lui 1990 în privința problemei germane: -„Europenii erau împotriva
reunificării, americanii cereau (aproape) imposibilul, iar sovieticii se
cambrau în fața obstacolului” [2]. [1].
În octombrie 1990, după câteva luni de
confuzie pentru europeni și sovietici și de mare siguranță a jocului politic
pentru președintele și administrația Bush, unificarea era încheiată. Bush obținuse
„aproape imposibilul”: Germania unită în N.A.T.O.; Statele Unite ─ putere
dominantă pe continent; poarta expansiunii N.A.T.O. spre est ─ potențial
deschisă. Cum? Printr-o persuadare susținută a liderilor europeni și o
„manipulare profesionistă a lui Gorbaciov” [3]. [2] de către trioul Bush –
Baker – Kohl.
Deja la 6 februarie 1990, Paul Nitze îi
raporta președintelui Bush un succes obținut de americani în cadrul Forumului
pentru Germania, care s-a desfășurat la Berlin cu participarea a 120 delegați din
Europa de Vest și Europa de Est: “În prima zi a Forumului punctul de vedere
majoritar era că unificarea trebuie să fie un proces de lungă durată, implicând
concesii de ambele părți, inclusiv retragerea trupelor atât din Estul cât și
din Vestul unei Germanii unificate. Dacă pactul de la Varșovia va fi dizolvat,
NATO va trebui și el dizolvat... La încheierea Forumului consensul a fost
radical schimbat. Aproape toți, cu excepția delegației sovietice, au fost de
acord că ideea neutralității Germaniei unite este inoportună și
inacceptabilă...” [4]. [3].
La 9 februarie 1990 secretarul de Stat
american, James Baker, a fost primit la Moscova de către secretarul general al
PCUS, Mihail Gorbaciov, în prezența ministrului de Externe al Uniunii
Sovietice, Eduard Șevarnadze. Discuțiile
s-au purtat, în esență pe problema reunificării Germaniei [5]. [3]:
Baker: „Noi înțelegem că, nu numai pentru
Uniunea Sovietică, dar și pentru alte țări europene, este important să aibă
garanții că, dacă Statele Unite își păstrează prezența în Germania în cadrul
N.A.T.O., nu va avea loc nici o extindere a
jurisdicției militare actuale N.A.T.O. spre est («not an inch of NATO’s
present military jurisdiction will spread in an eastern direction»).... “(slide
2). Aș vrea să vă pun o întrebare - la care nu trebuie să-mi răspundeți acum.
Presupunând că unificarea va avea loc, ce ați prefera: o Germanie unită, în
afara N.A.T.O., absolut independentă și fără trupe americane, sau o Germanie
unită, păstrând conexiunea cu NATO, dar cu garanții că jurisdicția și trupele
NATO nu se vor extinde la est de actualele granițe?”
Gorbaciov: „Vom reflecta asupra tuturor
acestor lucruri. Intenționăm să le discutăm în profunzime la nivel de șefi de state. Este de la sine
înțeles că lărgirea zonei NATO nu este
de acceptat”.
Baker: „Suntem de acord cu aceasta”.
A doua zi după primirea lui Baker, la 10
februarie 1990, a sosit la Moscova cancelarul Kohl, însoțit de ministrul său de
Externe și vice-cancelar, Hans-Dietrich Genscher. Baker i-a transmis lui Kohl
un rezumat scris al discuției sale cu
Gorbaciov. În finalul acestuia, Baker indică marja de manevră a lui Kohl
(“implicit, N.A.T.O. în zona ei prezentă ar putea fi acceptabilă”). În aceeași zi, Kohl a primit o scrisoare din
partea președintelui Bush, în care acesta îl asigura de sprijinul său privitor
la unificarea Germaniei în cadrul N.A.T.O. Între aceste două abordări, Kohl a
ales să dicute cu Gorbaciov problema reunificării în variata „not an inch
eastward”, deja acceptabilă liderului sovietic.
Cele două asigurări, din partea
secretarului de Stat al Statelor Unite și a cancelarului Germaniei Federale, au
avut o consecință strategică fundamentală: l-au determinat pe Gorbaciov să dea
„undă verde” reunificării Germaniei. Aceste acorduri verbale nu depășeau,
însă, valoarea unui „gentlemen’s agreement”
...
Pentru moment “unda verde” se referea
la aspectele interne ale unificării
(alegeri libere în RDG, unificarea teritorială, unificarea monetară), urmând ca
aspectele de politică externă să fie discutate în “tratativele 2+4” (miniștrii
de Externe ai celor două Germanii și ai celor patru puteri învingătoare în cel
de-al doilea război mondial).
La 24 februarie 1990 canclarul Kohl s-a
întâlnit cu președintele Bush la Camp David, fără ministrul de Externe german,
întrucât poziția lui Genscher în privința viitorului Europei diferea de a
tandemului Bush - Kohl. În acest context, la nu mai târziu de două săptămâni de
la acel “nici un pas spre est” al
secretarului său de Stat, președintele Bush își exprimă fără rezerve punctul de
vedere: „Vom câștiga acest joc, dar trebuie să procedăm cu înțelepciune («We
are going to win the game, but we must be clever while we are doing it »).
Sovieticii nu sunt în măsură să dicteze relațiile Germaniei cu N.A.T.O. Ceea ce
mă îngrijorează sunt afirmațiile că Germania nu trebuie să fie în N.A.T.O. La
naiba cu toate astea. Noi am câștigat, nu ei. Nu putem permite Sovietelor să
smulgă victoria din fălcile înfrângerii («To hell with that. We prevailed and
they didn’t. We cannot let the Soviets clutch victory from the jaws of defeat
»)”[6]. [3]. Această descărcare, în termeni, să zicem, colocviali, exprimă clar
poziția președintelui Bush - sovieticii nu ne sunt parteneri, ci adversari
înfrânți ─ poziție net diferită de cea a predecesorului său, Ronald Reagan
(“Ne-am despărțit ca parteneri în construirea unei lumi mai bune”). Realitatea
era, de fapt, aceasta. Gorbaciov le-o oferise pe tavă.
La
18 mai 1990, trei luni după ce Kohl obținuse de la Gorbaciov “unda verde”
pentru reunificare, Baker, primit de Gorbaciov la Moscova, schimbă și el placa:
“este plăcut să vorbim despre structuri pan-Europene de securitare și rolul
CSCE... Este un vis minunat, dar numai un vis. În acest timp N.A.T.O. există”
[7]. [3].
Această modificare rapidă a situației și a
raportului de forțe a devenit evidentă la summitul de la Washington/ Camp David
din 31 mai - 2 iunie 1990. Tema principală a discuțiilor a fost colapsul
economic al URSS și solicitarea lui Gorbaciov de ajutor financiar din partea
Statelor Unite, la care Bush a răspuns, în final, prin încheierea unui tratat
comercial, dar a refuzat acordarea vreunui împrumut.
Când Gorbaciov a avansat celebra variantă
a „dublei ancorări” („two anchor”) - o
Germanie unită, cu fosta RFG în NATO și fosta RDG în Tratatul de la Varșovia -
replica lui Bush a fost tăioasă: “o asociere
schizofrenică”[8]. [3]. Iritarea lui Bush se explică prin faptul că o
astfel de ancorare a celor două blocuri militare, prin intermediul Germaniei
Unite, exprima o viziune asupra viitorului Europei, Casa Comună Europeană, de
neacceptat pentru strategia Statelor Unite în Europa. Președintele Gorbaciov a
cedat: “Poporul german are dreptul să-și aleagă alianța pe care o dorește”. Deși această afirmație a
mai fost făcută de către Gorbaciov, anume în cadrul întâlnirii cu Helmut Kohl
din februarie 1990, ca una de principiu, ea avea acum o altă semnificație - cea
a capitulării.
Înregistrările întâlnirilor și
convorbirilor telefonice dintre liderii
americani, vest-europeni și sovietici, declasificate și publicate masiv
după 2010, au fost preluate într-o multitudine de studii politologice
referitoare la acea perioadă, cu interpretări diferite ale valorii asigurărilor
verbale primite de către Gorbaciov. O concluzie unanimă, însă, a acestora este
că președintele Bush și administrația sa au folosit un limbaj dublu în tratativele
cu sovieticii (“a two-pronged strategy”, “dual nature of U.S. strategy”, “a
bifurcated strategy” [9]. [2], [10]. [4]): pe de o parte, Gorbaciov și staff-ul
lui au fost “lăsați să creadă” (expresia îi aparține lui Robert Gates, director
al CIA în acea perioadă) că dezideratele lor sunt respectate, pe de alta „Bush
și administrația sa au presat urgentarea procesului de unificare, maximizând
profitul Statelor Unite” [11]. [4].
Următoarea întâlnire determinantă în
privința problemei germane este cea de la Moscova/Archyz-Caucaz, din iulie
1990, dintre președintele Gorbaciov și
cancelarul Kohl, fiecare cu echipele de lucru corespunzătoare. În prima zi, 15
iulie, tratativele s-au purtat la Moscova, în a doua la reședința lui Gorbaciov
din Caucaz (slide 2).
Uniunea Sovietică, aflată în plin colaps
economic, nu avea acces la piețele de capital occidentale; președintele Bush,
cu două luni în urmă, la Camp David, refuzase și el un împrumut financiar. Kohl
îi oferise deja lui Gorbaciov un împrumut vest-german și acoperirea financiară
de către Germania a relocării în URSS a trupelor sovietice care urmau a fi
retrase din RDG. Interesul lui Gorbaciov pentru un parteneriat cu cea mai
puternică și tehnologizată economie europeană la acea dată, a RFG, era unul
vital. Gorbaciov considera acest parteneriat ca unul strategic, la baza
viitoarei Case Comune Europene, și era dispus să vină în întâmpinarea lui Kohl
cu oferte majore.
Concluzia finală a acestor discuții a fost
că, după unificare
- pe durata prezenței trupelor sovietice,
pe teritoriul fostei RDG pot staționa trupe ale
Armatei Federale Germane, dar nu unități germane sub comandă N.A.T.O.
- după retragerea trupelor sovietice, pot
staționa pe teritoriul fostei RDG și trupe germane aflate sub comandă NATO, dar
nu trupe străine și nu trupe dotate cu arme nucleare.
Aceasta este situația care va fi
consacrată în urma negocierilor în formatul 2+4 de Tratatul reglementărilor
finale cu privire la Germania, semnat la Moscova la 12 septembrie 1990. Pentru
germani, prețul major al reunificării a fost recunoașterea frontierei cu
Polonia pe linia Oder-Neisse, stabilită la Potsdam în 1945.
Ceremonia reunificării a avut loc la
Berlin, în 3 octombrie 1990, într-un larg cadru festiv; la miezul nopții
drapelul negru-roșu-galben al RFG, acum drapel al Germaniei reunificate, a fost
ridicat deasupra Porții Brandenburg. După ratificarea tratatului de către
statele implicate, Germania unită a devenit pe deplin suverană la 15 martie
1991. La 1 iulie 1991 Tratatul de la Varșovia s-a autodesființat.
Bush câștigase. Ocupase primul vid de putere
lăsat de retragerea sovieticilor. Germania Unită va deveni capul de pod al
expansiunii militare a Statelor Unite, via NATO, spre Est.
La 15 octombrie 1990, Mihail Gorbaciov a
primit Premiul Nobel pentru Pace.
Himera lui, Casa Comună Europeană, va fi
ștearsă din mersul Istoriei.
------------------------------------------
[0] Pentru episodul anterior:
https://www.art-emis.ro/analize/infiintarea-si-extinderea-n-a-t-o-2
[1] K. Wiegrefe, An Inside Look at the
Reunification Negociations, Der Spiegel, 29.09.2010.
[2] M. E. Sarotte, Not One Inch: America,
Russia, and the Making of Post-Cold War Stalemate,Yale University Press, 2021.
[3]
S. Savranskaia and T. Blanton, Who Promissed What to Whom on NATO
Expansion? What Gorbaciov Heard — Declassified documents, National Security
Archive, Briefing Book 613, February 2010.
[4]
J. R. I. Shifrison, Deal or No Deal? The End of the Cold War and the
Offer to Limit NATO Expansion, Quaterly Journal International Security, vol.
40, no.4, pp. 7-44
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu