Stefan Dumitrescu - SE APROPIE ZIUA NAȚIONALĂ A CULTURII ROMÂNE, A NEAMULUI ROMÂNESC, A SFÂNTULUI MIHAI EMINESCU

 

SE APROPIE ZIUA NAȚIONALĂ A CULTURII ROMÂNE, A NEAMULUI ROMÂNESC, A SFÂNTULUI MIHAI EMINESCU

LUI MIHAI EMINESCU ȘI VERONICĂI MICLE, IUBIRII LOR TRAGICE, LE DEDIC ACESTE POEME. DOMNUL SĂ-I BINECUVÂNTEZE ÎN CER ! AMIN !

ACESTA ESTE UN DAR FĂCUT COLEGILOR MEI, SCRIITORII, DE ZIUA LUI MIHAI EMINESCU ! ÎL ROG PE BUNUL DUMNEZEU SĂ PRIMIȚI CU BUCURIE ACEST DAR.

Aș fi onorat dacă ați publica poemele în revistele pe care le conduceți sau pe site-urile dumneavoastră. Mulțumesc. Fie ca Domnul să ajute acest neam să se trezească la realitate și să se salveze în istorie !

 

 

~*~

NE IUBEAM ATÂT DE MULT


Ne iubeam atât de mult
încât ne uitam, iubito, unul
în ochii celuilalt
de mii de ani
timpul se subțiase,
beat,
decolorat
înțepenind
maiestuos și înalt

că la un moment dat
ochiul meu drept
a pornit cu mâinile întinse
să îmbrățișeze
ochiul tău stâng
și ochiul tău stâng a pornit
cu mâinile întinse
înspre ochiul meu drept
să-l îmbrățișeze

și după ce s-au îmbrățișat
din inerție
a plonjat fiecare ochi
înlăuntrul celuilalt
plutind înspre adâncul
lui misterios
întunecat

și ochiul tău drept
a pornit cu mâinile întinse
către ochiul meu stâng
și ochiul meu stâng a pornit
ca o săgeată cu mâinile
întinse către ochiul tău drept
atunci s-au auzit
la marginea universului
aștri cum plâng
în deșert

și după ce s-au îmbrățișat
au alunecat
fiecare
înspre adâncul celuilalt
orbitor ca un soare

simțindu-și fiecare
adâncul din el
sfâșietor
cum îl doare

și inima ta a pornit
cu mâinile întinse
către inima mea
și inima mea
a pornit cu
brațele deschise
către inima ta
și după ce s-au îmbrățișat
au continuat
să alunece
una în adâncul celeilalte
înspre esență
și înspre moarte
că s-au auzit
cutremurându-se
hăurile
și bolțile înalte

și sângele meu
a pornit cu brațele întinse
către sângele tău
și sângele tău
a pornit cu brațele întinse
către sângele meu
și atunci s-a auzit
în cer
murmurând fericit
Dumnezeu

și după ce s-au
îmbrățișat
au continuat să plutească
unul înspre adâncul
celuilalt
materia a început
să foșnească
dureros
sfâșietor și înalt

și plămânii mei
au plonjat
în adâncul plămânilor tăi
și plămânii tăi
au plonjat
în adâncul plămânilor mei
și-a început să
răsune în cosmos
corul bătrânilor zei

și oasele mele
au pornit cu brațele întinse
către oasele tale
că s-a umplut lumea
de jale
și oasele tale au pornit
cu brațele întinse
către oasele mele
și au plonjat unele în adâncul
celorlalte
ca în niște tunele
călătorind la nesfârșit
către abisul din ele
trecând
dincolo de moarte
și de stele

fiecare celulă a trupului
meu
a pornit cu mâinile
întinse către fiecare
celulă a ființei tale
și după ce s-au îmbrățișat
au pornit mai departe
înspre adâncul din ele
trecând de moarte
de stele
și de hăuri deșarte

în univers s-a auzit
o muzică divină
un cutremur dulce
un clipocit
semn că noi
vom călători, iubito,
la infinit

DOAMNE, CUM TREC VEACURILE


Doamne, cum trec anii și veacurile
și toate sunt cum fi-va să fie
eu, iubito, voi fi un deal încărcat de livezi
tu vei fi acoperită de crini o câmpie

apoi eu voi fi, iubito, un țărm înflorit
tu vei fi o mare nesfârșit de înaltă
cântând în gura mare ne vom pierde
în depărtări până în lumea ailaltă

în urma noastră vor înflori pietrele
în pustiuri vor crește păduri de crini
noi vom răsări senini pe bolta lumii
ca niște munți încărcați de vini

 

 

 

ANA , STRIGAM

 

 

Ningea cu vieţi peste o lume

în care nimeni nu venise

ningea cu roşu peste-o mare

adâncă de atâtea vise

 

Şi tu stăteai atât de albă

la marginea acestei lumi

şi-ţi beai cafeaua în apusul

care sufla dinspre genuni

 

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor codri-ntunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

 

Şi-ţi vedeam capul de departe

pe-un fel de culme un mormânt

care pluteşte şi se duce

venind din veac adus de vânt

 

Şi eu strigam din ce în ce

mai stins şi mai pierdut pe lume

un fel de viscol de lumină

un fel de formă fără nume

 

şi tu piereai înspre pustiuri

în locul capului având

cavou-acela care-n veacuri

bătea sălbatic ca un vânt

 

Ana, strigam, pierduta noastră

mormântul cum plutea pe zări

ca o corabie statuie-n

fosforice a lumii stări

 

Şi cum se subţia cântând

zidirea sfântului cavou

şi se vedea această lume

ca forma propriului ecou

 

Şi mă trezeam ca dintr-un vis

plutind prin aerul pe care

răsăreau dealuri de morminte

şi semne lungi de întrebare

 

Ana, strigam, pierduta noastră

şi mă uitam şi nu vedeam

nimic în toată lumea, Doamne ,

numai câmpii sclipind de geam

 

Şi eu strigam şi tot strigam

zburând prin tine ca prin vis

ningea cu nimeni peste lume

un ochi ningea în sine-nchis

 

Şi ca un fulger coboram

'nadâncurilor reci câmpii

ningea cu nimeni peste lume

ningea cu morţi peste a fi

 

Ningea şi iar ningea urlând

ninsoarea care se năştea

pe ea din propria-i ninsoare

ningându-se în veci pe ea

 

Ana, strigam, un fel de-abis

în locul vechiului meu trup

plutind prin lume ca apus

în golul sferei ce-l astup

 

Şi mă trezesc ca dintr-un somn

şi mă văd mortu-acelei sfere

acelui cer acelei lumi

plutind prin neguri şi prin ere

 

Şi mângâiam pe dinlăuntru

dinspre adânc înspre afară

femeia albă ce-o privisem

pe ţărmul mării într-o seară

 

Şi începea un fel de dor

de imnuire şi durere

şi eu vedeam cum cresc ca apa

în pântecul acelei sfere

 

Şi-mbrătişam pe dinlăuntru

iubita care mă năştea

cădeau miresmele-n adâncuri

şi-adâncurile înspre ea

 

Şi într-un cer pustiu si antic

în care veşnic tot ningea

numai ninsoare şi ninsoare

nici o lumină nici o stea

 

Şi iar plecam asemeni unei

năluci fosforice pe zare

asemeni unui viscol straniu

de suferinţi mistuitoare

 

Ana, strigam, pierduta lumii

în veci străină şi mireasă

mă lasă să ating cu fruntea

mormântul care nu mă lasă

 

Prin care-asemeni unui astru

străbat pustiile sperând

într-un sfârşit să-l pot ajunge

asemeni lumii pe pământ

 

Şi iar vedeam plutind pe zări

chipul acela şi mormântul

care pierea înspre pustie

în veac de veac iluminându-l

 

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor munţi întunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

 

 

 

EU SUNT TOT TIMPUL CU TINE

 

 

Eu sunt tot timpul cu tine, Eulenia. De aceea

sunt fericit

şi zâmbesc mereu.

Dimineaţa când mă trezesc

Te văd pe tine

Sunt cu tine

și astfel sunt eu

Şi când merg pe stradă

Sunt tot cu tine

Îţi simt sufletul în aerul din preajma mea

şi îţi văd ochii cum mă privesc din văzduhul care mă înconjoară

de rubine

De cele mai multe ori vorbim, glumim sau ne jucăm

 

Uite îmi place foarte mult să

ne jucăm de-a Crinul şi de-a narcisa

Eu sunt un crin înalt

cu tulpina puternică

Tu eşti o narcisă galbenă

care te uiţi în sus la mine cu un surâs gingaş pe buze

Şi eu mă aplec şi îţi dau o petală

Şi tu îmi dai zâmbind o petală

Apoi ne dăm bună dimineaţa

Apoi eu îţi dau altă petală

Şi tu îmi dai altă petală

Până când ne dăm toate petalele

Apoi eu te iau în mâna dreaptă

Şi rămân nemişcat

ca o statuie cu o floare în mână

Pe care i-o dăruiesc Lui Dumnezeu

 

Alteori ne jucăm de-a dealul şi valea. Eu sunt dealul

pe care cresc

livezi de caişi înfloriţi

Tu eşti valea

pe care se unduiesc în soare lanuri de in

mângâiate de vântul care vine din miază-zi

copilăros fericit și senin

De departe ele par lacuri albastre

Tu te întinzi cuminte şi leneşă

ca o pisică

la picioarele mele

Eu mă aplec deasupra ta

Şi te mângâi

Cu toate petalele livezilor mele de caişi

Încărcați de luceferi și stele

Uneori aşa cum stau aplecat peste tine mai vărs câteva lacrimi

ca să ud lanurile de in care tremură în bătaia vântului,

în amurg

să crească mari

 

Sau ne mai jucăm

De-a lumina şi de-a văzduhul

Tu eşti lumina care

mă străbate şi mă mângâie pe dinlăuntru

dând conţinut vieţii mele

Eu sunt văzduhul care te înconjor

şi de cuprind în braţele mele să te ocrotesc,

aiurând de dor. Şi te

păstrez toată în mine să nu

pleci mai departe, astfel fiind tu

cea adevărată

 

Dar de fapt acesta nu este un joc

Pentru că în realitate tu

chiar eşti lumină gingaşă şi dulce dinlăuntrul fiinţei

mele şi eu sunt văzduhul care te conţin

şi care sunt sufletul care

îţi umple toată fiinţa

dureros de dulce şi lin

 

Mi-ar mai plăcea să ne jucăm

de-a caisa şi de-a sâmburele său. Tu să

fii caisa care mă învăluie şi mă ocroteşte

Eu să fiu sâmburele

care stau în mijlocul tău ca o rădăcină, ca o stâncă pe care să te sprijini

să nu cazi în haos

Sunt sinele tău

care voi încolţi la infinit, purtându-te ca o corabie prin timp

 

Dar nici acesta nu este un

joc pentru că tu chiar eşti caisa zemoasă şi dulce şi parfumată

iar eu chiar sunt sâmburele

din centrul fiinţei tale

beată

 

Mi-ar mai plăcea ca tu să fii o aripă

a acestei paseri greoaie care este lumea

Şi eu să fiu cealaltă aripă

Să batem rar din aripile noastre imense

Când batem aerul în jos

Să ne întâlnim şi

Să ne îmbrăţişăm o clipă

Maiestuos

Apoi să ne desprindem iar

Să ne întindem aripile largi

Făcând lumea aceasta să zboare prin timp

 

Mi-ar mai plăcea să ne jucăm

de-a râul sau de-a fluviul

Eu să fiu malurile lui

Încărcate de păduri de zmeuriş în care cântă privighetorile şi mierlele

Tu să fii apa lui

limpede

cum este cristalul

Sărind peste pietricelele albe

Clipocind dulce

Iar eu să te ţin toată viaţa în braţele mele

 

dar nici acesta nu este un joc

pentru că de când mă ştiu tu

chiar eşti un râu cu apă lină

Clipocind dulce adormitor

Iar eu chiar sunt malurile

Tale mângâioase

Care te poartă pe braţe de la-nceputul lumii.. .

 

Mi-ar mai plăcea ca eu să fiu

zefirul dulce de primăvară

Iar tu să fii câmpia înverzită

Să mă aplec asupra ta mângâindu-te

sărutându-ţi fiecare fir de iarbă

miliardele de flori de pe câmpie

 

Dar nici acesta nu este un joc

Pentru că eu chiar sunt zefirul

De primăvară

Iar tu eşti dulcea şi înmiresmate mea câmpie

înverzită

 

Abia acum observ că nu mai există

nici un joc

pe care să-l jucăm

Pentru că noi chiar suntem

Toate lucrurile şi fiinţele

Şi fenomenele

La un loc

 

La sfârşit aş vrea să ne mai jucăm

De-a moartea şi de-a veşnicia

Dar acest joc nu este posibil

Întrucât moartea nu există

Şi atunci ne vom juca

de-a timpul şi de-a veşnicia

Eu voi fi timpul care te voi

Înconjura mângâindu-te

Ocrotindu-te

Iar tu vei fi conţinutul

luminos al fiinţei mele nemărginite

Care mă va umple şi mă va

mângâia pe dinăuntru

Dând sens existenţei mele

Întru al lui întru

sfinte

 

După care ne vom juca

de-a materia şi de-a universul

Eu voi fi universul care te voi ţine

toată veşnicia în braţele mele

Mă voi umple de gingăşia şi de moliciunea ta,

De mireasma focului tău

 

Te voi înconjura şi te voi

săruta

Ţinându-te în braţele mele mirosind a flori de cais

și a hău

Tu vei dormita zâmbind

Fericită şi luminoasă

Înlăuntrul meu

 

Sau vei fi asemenea unui

Ocean

Îmbrăţişat de ţărmurile lui

Încărcat de crânguri înflorite

În care cântă mierlele şi privighetorile

Îmbrăţişându-mă pe dinăuntru

cu valurile tale de spumă albă

Dar nici acesta nu va fi un joc

Pentru că eu chiar voi fi

Timpul albastru nesfârşit

Iar tu vei fi dulcea veşnicie

Eu chiar voi fi universul

Care te voi ţine în braţe

Iar tu dulcea materie

Vișinie

Care vei clipoci în fiinţa mea

 

 

 

AU ÎNFLORIT PIETRELE ÎN PUSTIU

 

 

Au  înflori pietrele în pustiu, iubito

Drumurile s-au ridicat în picioare

Pianele s-au întors tăcute-n păduri

Pe mine adâncul fiinţei mele mă doare

 

Tu eşti o statuie pe un munte

Rece  maiestuoasă strălucitoare

Morţii se întorc cuminţi la casele lor

Pe mine toată lumea asta mă doare

 

Peste mii de ani voi ajunge pe munte

Va fi o lumină divină ucigătoare

Te voi lua de mână şi vom porni

Pe mine tot universul acesta mă doare

 

 

 

EU SĂ FIU CUVÂNTUL TE IUBESC

 

 

Eu să fiu cuvântul Te iubesc

Tu să fii un crin

Înalt ca un plop pe un deal

Să te mângâi cu toate

Sunetele mele

Senin

Hohotitor înalt transcendental !

 

Să te ating cu sunetul T

Care îl naşte pe Tatăl ceresc

Să se audă până-n adâncul universului

Plângând în hohote cum te iubesc

Să te mângâi apoi cu sunetul E

Care face ca toate lucrurile să fie

Să existe cuvântul Este

Cuvântul iubire şi moarte şi veşnicie

Cu sunetul I m-aş pune

Pe petalele tale

Ca un fluture,

Un ţipăt înalt, orbitor, dureros

Să mă pătrundă frumuseţea ta

Până-n adâncul lumii,

Până la os

 

Cu sunetul U m-aş mira

Cât de frumoasă şi de gingaşă

Poţi să fii

Sfinţii ar muri de dragoste-n biserici

Marginile lumii s-ar topi

Cu sunetul B te-aş săruta

Ca o sămânţă care pocneşte încolţind

Din care s-ar naşte lumea toată

Că s-ar auzi izvoarele

Clipocind înalt până la Ind

 

Cu toate sunetele lumii te-aş iubi

Ca un roi de albine care se aşează pe un ou

Şi care ar creşte la nesfârşit

Astfel materia şi universul

S-ar naşte din nou !

 

 

 

DOAMNE, TE CAUT !

 

 

Doamne, Te caut demult și te strig

aș vrea să te mângâi să mă sprijin de Tine

îmi e sufletul materie râncedă și nu-mi e bine

îmi este rău îmi este univers îmi este frig

 

Doamne, se prăbușește Creația Ta

scârțâie din toate încheieturile miroase urât

măcelarii jupoaie popoarele cântând

în lumea ailaltă se lasă o iarnă adâncă și grea

 

unde sunt, Doamne, iubirile care-au fost pe pământ

în locul orașelor au crescut munți de ghețari

în lumea subatomică se aud pașii Tăi apăsați și rari

ucigașii lui Iisus se văd pe zare dansând !

 

 

~*~

Stefan Dumitrescu