Istoria
nu poate fi falsificată
General
Br. (rtg) Prof. univ. dr. Cristian Troncota
04
Iunie 2023
Cei care se ocupă de studiul istoriei,
adică de reconstituirea cât mai fidelă a evenimentelor care s-au petrecut în
trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat, sunt istoricii. Pentru o cercetare
cât mai completă se consultă o gamă foarte variată de izvoare istorice, care se
analizează fiecare în parte, se coroborează între ele, se compară și se
evaluează sub raport faptic, juridic, temporal, și nu în ultimul rând cauzal.
Judecarea lor trebuie să fie, în mod evident echilibrată. Marea problemă o
constituie faptul că după un război, învingătorul l-a judecat întotdeauna pe
cel învins, lucru normal și logic, dacă este să avem în vedere pagubele
produse. Cineva trebuie tras la răspundere și pus la plată. Numai că
învingătoriul scrie și istoria, ceea ce nu mai este corect. Intrăm în sfera
subiectivismului, în sensul că învingătorul „scriitor de istorie” pune accentul
doar pe aspectele care-i convin, și trece sub tăcere toate faptele negative,
adică încălcarea legilor internaționale privind purtarea războiului, de care
s-a făcut și el vinovat, în egală măsură cu cel învins. Se produce falsificarea
istoriei prin omitere. Așa s-a ajuns să ni se servească tot felul de variante
și istorioare despre eroismul marelui învingător, deși în realitate, istoria
reconstituită după metode științifice ne demonstrează exact contrariul.
Să luăm ca exemplu Al Doilea Război
Mondial. Tribunalul internațional de la Nürenberg i-a condamnat doar pe
criminalii de război din Germania, procedându-se aproape idendic și în Japonia,
România, Ungaria și în alte țări aliate de conjunctură cu puterile Axei. În
schimb, cei care au săvârșit crime de război și crime contra umanității, la fel
de grave, din rândul Aliaților (anglo-americani și sovietici) au fost înscriși
în cărțile de istorie ca mari eroi. Asta nu-i împiedică pe istorici să
reconstituie cu obiectivitate adevărul istoric.
Crimele Armatei Roșii
Mai întâi au fost crimele săvârșite de
sovietici, înțeleși cu germanii la acea dată, prin tratatul Molotov-Ribbentrop
(din 23 august 1939) asupra populației românești din Basarabia, Bucovina de
Nord și Tinutul Herța imediat după cedarea acestor teritorii în urma
ultimatumului sovietic, considerat în dreptul umanitar internațional ca
agresiune, din 26-27 iunie 1940. În ianuarie 1941 în „Lunca Prutului”, peste 500 de țărani din Bucovina de Nord,
dornici să treacă granița în România au fost împușcați de grănicerii sovietici,
iar trupurile lor au fost aruncate în patru gropi comune. În ziua de 1 aprilie
1940, la Fântâna Albă, localitate aflată pe teritoriul de azi al Ucrainei au
fost mitraliați câteva mii de români (între 4000 și 5000) care doreau să treacă
noua graniță dintre URSS și România. Martorii au povestit că supraviețuitorii
au fost arestați, anchetați, torturații, iar pe unii dintre ei i-au aruncat de
vii în gropi comune[1].
Pe teritoriul Basarabiei cedate, s-au
petrecut, de asemenea, fapte abominabile. Documentele Serviciului Special de
Informații atestă cu cifre și date de necontestat alte masacre. În noaptea de
12 spre 13 iunie 1941, peste 3000 de români, au fost împușcați în ceafă, cu
mâinile legate la spate, și aruncați în gropi comune pe terenul numit „Spolka”,
în apropiere de localitatea Tătarka[2]. Cercetările au fost făcute în 1943 de
către o Comisie de Cruce Roșie internațională, din care au făcut parte și doi
medici sovietici. Pe bună dreptate Parlamentul României, prin Legea 68/2011. a
hotărât ca ziua de 1 aprilie să fie considerată ca zi de sărbătoare națională
care comemorează martiriul românilor din perioada de ocupație sovietică a Basarabiei,
Bucovinei de Nord și Ținutul Herța.
La începutul lunii aprilie 1940 a fost
tragedia de la Katyń, localitate aflată la 20 de km vest de orașul Smolensk,
acolo unde poliția secretă sovietică (N.K.V.D.) a împușcat și aruncat în gropi
comune peste 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de militari și civili polonezi. În epocă și
imediat după al Doliea Război Mondial se scria în presă că aceste crime
fuseseră săvârșite de germani. Abia după căderea comunismului în partea
central-estică a Europei, Mihail Gorbaciov și autoritățile de la Moscova au
recunosc cine au fost adevărații făptași, dar fără să se ia alte măsuri de
ordin juridic, pentru că astfel de fapte, crime contra umanității, nu se
prescriu niciodată. Interesante sunt și evaluările făcute în epocă de către
liderii celor două țări aliate U.R.S.S. Așa bunăoară, în opinia lui Churchill,
premierul Marii Britanii, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță
politică practică”, iar pentru Roosevelt, președintele S.U.A., masacrul era
doar „propagandă germană”. Chiar așa?! Istoricii au reconstituit cu exactitate
că ordinul de asasinare a fost dat direct de către Stalin, și a fost publicat
abia în 1992. Ne putem aștepta și la alte surprize, întrucât întreaga arhivă
secretă a lui Stalin încă nu a fost declasificată în întregime, după cum ne
spun cercetătorii din Federația Rusă.
La 24 februarie 1942, aproximativ 800 de
evrei români, care doreau să emigreze în Palestina și-au găsit sfârșitul vieții
pe vasul „Struma”. Ambarcațiunea, care a pornit la drum în 12 decembrie 1941
din portul Constanța, cu un echipaj bulgăresc lipsit total de experiență,a
dovedit de la început defecțiuni grave la motor, lipsa unui medic la bord, dar
și a unui radiotelegrafist, precum și lipsa oricărui mijloc de comunicație. Mai
mult, călătorii nu aveau certificate de emigrare, astfel că autoritățile
turcești nu au permis debarcarea călătorilor, forțînd echipajul vasului să
îndepărteze nava de rada portului Istambul. În aceste circumstanțe, vasul a
fost torpilat de un submarin sovietic din Marea Neagră. A fost doar un singur
supraviețuitor salvat de o barcă de pescari turci, la cinci mile de țărm.
Ulterior, acest supraviețuitor a povestit întreaga tragedie[3].
Alte două evenimente la fel de tragise, în
care au fost implicate submarine sovietice s-au petrecut în primele luni ale
anului 1945. Pe 30 ianuarie 1945, vasul german care transporta pasageri
„Wilhelm Gustloff” a fost torpilat de submarinul sovietic „S-13”
scufundându-se. Din estimările făcute de istorici rezultă că au murit în jur de
9 400 de persoane, echipaj și pasageri[4]. În dimineața zilei de 11 februarie
1945, același submarine sovietic a torpilat o altă navă germană, „General von
Stauben”, care se afla în drum spre Copenhaga și transporta soldați răniți și
imobilizați la pat, precum și alți pasageri civili. Bilanțul morților a fost
cutremurător: peste 4 000 de persoane[5].
Ca să rămânem tot în registrul crimelor
nepedepsite săvârșite de armata sovietică, se cuvine menționat Ordinul de zi pe
Armată dat de mareșalul Jukov, în aprilie 1945, în timpul operațiunilor
militare pe Oder, în Germania, înainte de ultimul asalt care viza cucerirea
Berlinului, permițând militarilor din subordinea sa „să radă tot”, adică să
ucidă pe oricine ar întâlni în cale. Așa se face să istoricii au identificat
tot felul de sălbăticii, numeroase jafuri, violuri și omoruri comise pe
teritoriul german de către trupele comandate de mareșalul Gheorghi
Constantinovici Jukov, care i-a dezgustat până și pe aliații anglo-americani.
Generalul Titus Gârbea ne spune în memoriile sale că ordinul permitea
soldaților sovietici „să ucidă fără milă pe oricine […] să batjocorească orice
femeie, tânără, bătrână sau fată cât de mica… fapte nedemne pentru o armată
civilizată”[6]. S-au produs peste 10.000 de violuri, iar jumătate din femeile
rămase însărcinate s-au sinucis, neputând suporta umilința. Cu toate acestea
numele mareșalului Jukov rămâne înscris în manualele de istorie cu onoruri și
titlul de mare erou al „Războiului pentru Apărarea Patriei”, adică a U.R.S.S.
Fără îndoială că a avut merite incontestabile, conducând nu mai puțin de
douăsprezece campanii în Al Doilea Război Mondial, dintre care a obținut
victorii clare în doar șapte[7], dar crimele contra umanității nu pot fi șterse
din istorie.
La fel s-au purtat trupele sovietice și pe
teritoriul României după august 1944, numai că atrocitățile au fost semnalate
sporadic, istoricii români nereușind să facă un bilanț serios susținut de
documente. În schimb, istoricii basarabeni, din Comisia numită de Academia
Republicii Moldova au ajuns la cifra de 73.000 de români victime ale
atrocităților săvârșite de sovietici în teritoriile ocupate. Si tot istoricii
basarabeni vorbesc pe baza documentelor de arhivă că în vara și toamna anului
1944, deci când eram deja aliați ai sovieticilor au fost împușcați de
autoritățile militare sovietice nu mai puțin de 5.000 de prizonieri români,
germani, maghiari, italieni și finlandezi care se aflau concentrați în lagărele
de la Bălți.
Crimele anglo-americanilor
În schimb, aliații sovieticilor în Al
Doilea Război mondial, adică anglo-americanii, s-au remarcat prin bombardamente
masive asupra unor orașe, utilizând bombe incendiare cu napalm, interzise la
acea vreme de legile războiului, pricinuind, la rândul lor, sute de mii de
victime omenești în rândul populațiilor civile necombatante. Să menționăm mai
întâi că, la începutul războiului, 1 septembrie 1939, la propunerea
președintelui american Franklin Delano Roosevelt, toți participantii la
conflagrație, respectiv SUA, Marea Britanie, Franța, și din 18 septembrie 1939
chiar și Germania, au fost de acord să se bombardeze doar obiective militare.
Ulterior s-a renunțat destul de repede, pe 15 mai 1940, la această paradigmă și
s-a trecut la ceea ce în limbajul de specialitate se numește dehausing, noțiune
definită prin „tactica bombardamentelor de noapte asupra unor zone locuite de
civili pentru masacrarea acestora”[8]. Se urmărea demolarea unor centre și
cartiere muncitorești din orașele industriale, ceea ce ar fi trebuit să
provoace migrarea populației și lipsirea acestor zone de forța de muncă
necesară, de importanță strategică în timpul unei conflagrații. De aceste
așa-zise „bombardamente strategice”, în realitate atacuri teroriste de
masacrare a populației civile s-au făcut vinovate toate marile puteri
beligerante, în special S.U.A., Marea Britanie, Germania și Japonia. U.R.S.S.
stătea foarte rău la capitolul aviație și a purtat, în special un război de
apărare în cea mai mare parte a conflagrației pe propriul teritoriu. Armata
sovietică a excelat însă la „aprovizionarea” din teritoriile ocupate, adică
jafuri, violuri, asasinate. Cu toții au încălcat sistemul de drept umanitar
privind purtarea războiului, atunci în vigoare, în special tratatele de la Haga
(!907) și de la Geneva (1925). Pentru Marile Puteri genocidul a devenit astfel
„o treabă bine făcută”, spulberând ordinea internațională bazată pe legi.
Reflectând asupra învățămintelor rezultate pentru umanitate după Al Doilea
Război Mondial, generalul român Titus Gârbea menționa în memoriile lăsate un
adevăr, valabil și astăzi, anume că „armele noi și moderne, oricât de
perfecționate ar fi, nu pot învinge greșelile politice și strategice”[9].
Pe data de 15 mai 1940 s-a produs atacul
de noapte al Royal Air Force (R.A.F.) forța aeriană a Forțelor Armate Britanice
asupra unor ținte din regiunea germană Ruhr, inclusiv uzinele civile care
contribuiau la efortul german de război. În replică, aviația germană a
bombardat Londra la 24 august și 7 septembrie 1940, în special centrele de est
și nord-est ale capitalei britanice. S-a deschis astfel o perioadă de
represalii reciproce asupra centrelor locuite de civili. Această strategie, pe
care o putem numi fără greșeală a genocidului, a rămas valabilă până în
ultimele luni ale războiului, atât în Europa cât și în Asia[10].
În ultimii ani au apărut în spațiul
public, tot ca rezultat al cercetării istorice, informații despre „Operațiunea
Gomora”, realizată între 24 iulie și 3 august 1943 de către forțele aeriene
americano-britanice, care a constat în bombasrdarea orașului port german
Hamburg. Operațiunea a fost concepută de primul ministru britanic. W. Churchill
și de Mareșalul Forțelor Aeriene Regale Sir Arthur Travers Harris, poreclit
„Bomber”. A fost prima acțiune de coordonare a forțelor aeriene britanice cu
cele americane într-o operațiune de mare anvergură. Noaptea operau avioanele
britanice, iar pe timp de zi cele americane. Au intrat în acțiune 740 de
bombardiere din care aliații au pierdut 12. Rezultatele bombardementelor au fost
devastatoare. Mare parte din orașul Hamburg a fost distrus, peste un million de
civili lăsați fără adăpost, între 40.000 și 50.000 de civili uciși, iar două
treimi din populație a fost nevoită să se retragă în zone din provincie.
Întreaga infrastructură a orașului a fost demolată Majoritatea victimelor s-a
datorat focului produs de bombele incendiare. Au fost distruse 16 000 de
blocuri de locuințe și 10 kilometri pătrași din oraș reduși la moloz[11].
Foarte bine documentat este și masacrul
din orașul german Dresda, din noaptea de 14-15 februarie 1945 exercitat de
aviația aglo-americană, comandată de mareșalul Montgomery. La acea vreme,
orașul Dresda era declarat de Liga Națiunilor ca oraș sit istoric, iar conform
sistemului de drept privind purtarea războiului, orașele care se bucurau de un
astfel de statut trebuiau protejate de operații militare. În Dresda nu se afla
nici o unitate de producție în legătură cu frontul și armata germană. Dar, încă
de la începutul anului 1945, populația orașului
a crescut foarte mult datorită refugiaților din zonele amenințate de
Armata Sovietică. Așa se face că numărul victimelor a fost foarte mare. Cele
mai mici cifre atestă nu mai puțin de 26.000 de civili morți, alte statistici
indică cifre de ordinul sutelor de mii. Dar nu mai contează cifrele, ci
faptele. Este o crimă contra umanității nepedepsită până astăzi.
E foarte adevărat că piloții americani și
britanici au indicat următorul motiv de așa-zisă confuzie: „ținta primară, o
fabrica de benzină sintetică de lângă Leipzig, nu putuse să fie detectată
datorită plafonului dens de nori. Atunci când planificatorii americani
anticipau existența unui plafon de nori denși deasupra țintelor, USAAF (The
United States Army Air Forces) a folosit un amestec de bombe incendiare și
explozive diferit de cel utilizat în atacurile de precizie, destinat masacrarii
civililor asemănător cu cel folosit de RAF în bombardamentele de distrugere a
populatiei inamice”[12].
Berlinul, capitala celui de-Al Treilea
Reich a suferit 363 de raiduri aeriene din partea aliaților, fiind bombardat de
R.A.F. între 1940-1945, de U.S.A.A.F. între 1943-1945, de Armata Roșie în
principal între aprilie-mai 1945 și de Forțele Armate Franceze între 1944-1945.
Bombardierele britanice au aruncat 45.517 tone de bombe, iar cele americane nu
mai puțin de 23.000 de tone de bombe. Circa 1,7 mlioane de locuitori au părăsi
orașul, iar numărul morților și răniților din rândul civililor necombadanți
ajuge, de asemenea, de ordinal zecilor de mii.
Istoricii militari au lăsat o statistică
tulburătoare asupra atacurilor aviație britanice asupra Germaniei în al Doilea
Război Mondial. Totul a fost premeditat, bine organizat și pus în aplicare ca
strategie a terorii. Mareșalul Arthur Harris, comandantul britanic al aviației
s-a adresat poporului Germaniei cu aceste cuvinte. „Vom bombarda Germania, un
oraș după altul. Te vom bombarda din ce în ce mai tare până când nu vei mai
duce războiul. Acesta este scopul nostru. O vom urmări fără încetare. Oraș după
oraș: Lübeck, Rostock, Köln, Emden, Bremen, Wilhelmshaven, Duisburg, Hamburg -
și această listă va crește doar”. Acest text a fost distribuit pe paginile a
milioane de pliante împrăștiate în Germania. Iată și ce a rezultat din acestă amenințare.
Oraș după oraș, mari și mici, importante sau neimportante pentru susținerea
mașinii de război germane, centre universitare sau pur și simplu târguri de
provincie, unele pline de refugiați sau înfundate de industrie militară,
orașele germane, așa cum a promis mareșalul britanic, s-au transformat unul
după altul în ruine fumegânde. Iată și
procentele distrugerilor: Bingen (96%), Dessau (98%). Chemnitz (75%), Stuttgart
(65%). Magdeburg (90%). Köln (65%). Istoricul berlinez Jorg Friedrich ne-a lăsat
o evaluare curemurătoare și imposibil de contrazis: „Acesta este principiul
torturii: victima este torturată până când face ceea ce i se cere. Germanilor
li s-a cerut să-i dea afară pe naziști. Faptul că efectul scontat nu a fost
atins și răscoala nu s-a produs s-a explicat doar prin faptul că astfel de
operațiuni nu mai fuseseră niciodată efectuate. Nimeni nu și-ar fi putut
imagina că populația civilă va alege bombardarea. Doar că, în ciuda amplorii
monstruoase a distrugerii, probabilitatea de a muri sub bombe până la sfârșitul
războiului a rămas mai mică decât probabilitatea de a muri în mâinile unui
călău dacă un cetățean a arătat nemulțumire față de regim”[13].
Un atac devastator al Royal Air Force,
aviația britanică, s-a produs pe 3 mai 1945 asupra navei germane „Cap Arcona”
care transporta prizonieri, și călători militari și civili, între 7.000 și
10.000 de persoane. Prizonierii se aflau încuiați sub puntea vasului, fără
mâncare, apă sau îngrijiri medicale. Atacul a avariat foarte grav nava germană.
Au fost doar 350 de supraviețuitori. Avem și mărturia cutremurătoare a unuia
dintre piloții englezi, Allan Ways, care și-a amintit: „Am folosit tunurile
împotriva celor care erau în apă. A fost un lucru oribil, dar ni s-a spus că
asta este misiunea. Așa se întâmplă în război”. Trupurile victimelor au fost
îngropate în gropi commune. Din cercetările realizate de istorici rezultă că
prizonierii au fost de 30 de naționalități (americani, belaruși, belgieni,
canadieni, cehoslovaci, danezi, olandezi, finlandezi, francezi, germani, greci,
unguri, italieni, letoni, lituanieni, luxemburghezi, norvegieni, polonezi,
români, ruși, sârbi, spanioli, elvețieni, ucrainieni)[14].
Un alt masacru, aproape identic cu cel de
la Dresda, îl întîlnim și în aprilie 1945 când a fost bombardat de către
aviația americană orașul Tokio. Americanii nu uitaseră atacul criminal, fără
declarație de război, al marinei imperiale japoneze de la Perl Harbor, Hawaii,
locul unde se afla cantonată o mare parte din flota de război a S.U.A. Evenimentul
s-a produs în dimineața zilei de duminică, 7 decembrie 1941, ceea ce a
determinat intrarea S.U.A. în război, și mai mult ca sigur că americanii au
dorit să se răzbune. Ca urmare a atacului aviației americane asupra orașului
Tokyo au murit nu mai puțin de 80.000 de civili, locuitori ai orașului și din
împrejurimi. Aceleași motivații și justificări, aceleași bombe incendiare,
aceiași criminali nepedepsiți, numai că urmașii lor dau astăzi lecții de
moralitate[15].
La 29 ianuarie 1945, comandantul Flotei din
Insulele Mariane a fost numit în persoana generalului Curtis Le May, militar cu
o bogată experiență căpătată în bombardamentele asupra Germaniei și Manciuriei.
Pană la începutul lunii august 1945, acest general american a comandat toate
atacurile asupra orașelor japoneze. Urmările evidențiate astăzi de către
istoricii americani sunt cutremurătoare: au fost distruse 52 de orașe și au
făcut 700.000 de victime (între care 200.000 de morți), forțând alte 8 milioane
de japonezi civili să se refugieze în localități din provincie[16].
La începutul lunii august 1945, alte două
orașe nipone (Hiroshima și Nagasaki) au devenit ținte ale aviației SUA,
aplicându-se tactica terorizării populației civile, dehausing, numai că bombele
incendiare au fost înlocuite de o nouă tehnologie, cea a bombelor nucleare.
Motivul alegerii celor două orașe nipone dintr-o listă foarte lungă a fost
mărturisit de președintele american, Harry S. Truman, care a considerat că:
„aceste două orașe includ atât instalații militare, cât și case sau alte
construcții foarte susceptibile la avarii”[17].
A fost primul și sperăm ca și ultimul
holocaust atomic din istoria omenirii. Numărul victimelor, morți, răniți,
rămași cu diferite afecțiuni, sau pur și simplu schilodiți trece de câteva sute
de mii. Motivația acestei atrocități nucleare a fost explicată de istoricul
britanic Liddell Hart, cel mai important analist militar, fost ofițer cu gradul
de locotenent colonel în Armata britanică. Sovieticii se hotărâseră să iasă din
tratatul de neutralitate și neagresiune cu Japonia, încheiat în aprilie 1941,
pentru ca la sfîrșitul războiului să capete influență în Orientul Îndepărtat
prin ocuparea Insulelor Curile și a Manciuriei. Prin urmare, americanii au
dorit să-i țină pe sovietici la distanță prin utilizarea celor două bombe
atomice[18].
Un alt motiv invocat, de data aceasta din
partea specialiștilor atomiști implicați în proiectul „Manhattan”, care a avut
misiunea de a crea bombele nucleare, a foat formulat cât se poate de clar:
„Bomba trebuia neapărat să fie un succes - prea mulți bani fuseseră cheltuiți.
Dacă am fi dat greș, cum am fi putut justifica costurile enorme?”[19]. Printre
capetele cele mai înfierbâbtate care susțineau utilizarea bombelor nucleare
asupra Japoniei, într-un moment în care Imperiul Nipon în frunte cu împăratul
se hotărâse să capituleze se numără o serie de politicieni în frunte cu
președintele Truman, care, aflat la bordul avionului care-l transporta de la
Conferința de la Posdam, fiind informat despre lansarea bombei de la Hiroshima
a exclamat, după mărturiile celor prezenți: „Acesta este cel mai mare lucru din
istorie”[20]. Oare!?, ne mirăm și ne întrebân noi, în același timp. Dar au
existat și oameni lucizi, în special din rândul militarilor. Așa se face că
amiralul William Leahy, șeful de Stat Major al Armatei SUA spunea cu multă
amărăciune în suflet: „Aveam sentimental că, fiind primii care o vom folosi, ne
vom coborî la nivelul barbarilor. Eu nu am învățat să lupt astfel, războaiele
nu pot fi câștigate prin asasinarea femeilor și copiilor”[21].
Bombardamente genocidare în România
Am lăsat la sfârșit tragediile petrecute
pe teritoriul României în urma raidurilor aeriene săvârșite de aviația
americană. A fost un prim atac, în ziua de 12 iunie 1942, când 13 bombardiere
B-24 Libertador, au bombardat orașele Constanța, Ploiești, Buzău, Medgidia și
alte mici localități. Pierderile de partea română și germană au fost minore,
iar americanii au pierdut două avioane, după cum ne spune generalul Platon
Chirnoagă, în calitate de analist și istoric militar[22]. Începând însă cu 4
aprilie 1943 și până la 19 august 1944, bombardamentele aliaților
anglo-americani sau intensificat. În ultimii ani au fost publicate o serie de
documente din arhivele militare care reflectă mai fidel adevărul istoric.
Pentru tema cercetată este suficient să prezentăm doar cifrele de bilanț. S-au
înregistrat în total 17 bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie
asupra Bucureștilui. S-au folosit aproximativ 3.620 de avioane de bombardament
de diferite tipuri însoțite de 1.830 de avioane de vânătoare, care au aruncat
860 de tone de bombe. Pagubele au însemnat 5.524 de civili uciși, dintre care
562 de copii, 3373 de răniți, iar 47.947 de locuitori au rămas fără adăpost,
devenind sinistrați. La acest tragic bilanț, în realitate un adevărat carnagiu
mai trebuie adăugate și alte cifre: 3.477.401 de locuințe avariate și 2.305 de
incendii. Bombardamentele au vizat câmpurile petrolifere din Valea Prahovei,
nodurile de cale ferată, depozitele de carburanți, și nu în ultimul rând
centrele unde se aflau concentrate mari colectivități de muncitori pentru
demoralizarea populației. Per ansamblu pagubele înregistrate de statul roman se
ridică la 186 miliarde de lei, din vremea aceea și la pierdera a 90% din
capacitatea de rafinare a petrolului. Au fost și aparate de zbor americane
doborâte, piloții fiind luați prizonieri și internați la Timișul de Sus,
respectându-se cu strictețe statutul prizonierilor de război. Iar în memoria
piloților americani care și-au pierdut viața în aceste raiduri au fost ridicate
două monumente în parcurile capitalei de la Kiseleff și Cișmigiu[23], ceea ce
demonstrează o anumită mentalitate a oamenilor politici postdecembriști de pe
Malurile Dâmboviței.
Pe Frontal de Est, de la intrarea în
război a armatei române (22 iunie 1941) și până la 23 august 1944 aviația a
participat cu 233 de aparate de zbor (avioane de vânătoare, bombardiere și
aparate de recunoaștere). Printre cele mai performante avioane erau Henschel
Hs-129, Messerschmidt 109, SM-79, Junkers 87 și IAR-80, care au obținut peste
2000 de victorii aeriene în bătăliile de la Odessa, Stalingrad, din Ucraina și
Crimeea. De reținut că nu a fost atacată nici o localitate sau comunitate
civilă, prin care să se urmărească efectul de „descurajare” (a se înțelege
bombardamentul genocidar). Conducătorul de atunci al statului roman, mareșalul
Ion Antonescua a declarant că România a respectat legile de purtare a
războiului, iar Tribunalul Poporului, în așa-zisul „Proces al marii trădări
naționale”, nu a fost capabil să aducă dovada nici măcar a unui singur caz de
încălcare a sistemului de drept internațional[24].
Să mai consemnăm că prin acordul de la
Londra din 1945 s-a stabilit ca un Tribunal Militar să-i judece pe cei mai mari
criminali de război din rândul germanilor, adică a învinșilor. Corect politic!
Învingătorul și-a luat partea leului, la fel de corect!, dar asta nu înseamnă
că au scăpat de judecata istoriei, mai precis reconstituirea corectă a
adevărului istoric, „sine ira et studio” (fără ură și părtinire), după cum ne-a
învățat istoricul roman Cornelius Tacitus.
În loc de concluzii
După acest demers fugitiv, fără pretenții
de exhaustivitate, ne punem următoarele întrebări: ce învață, din experiența
celui de Al Doilea Război Mondial, mai marii lumii, conducători de popoare, de
armate și servicii secrete de azi, utilate cu cele mai noi și performante
tehnologii cu aplicabilitate în domeniul militar? La ce folosește truda
istoricilor de a reconstitui cu cât mai mare fidelitate adevărul, fără omisiuni
ori interese politce? Cui mai folosește sistemul international de drept
umanitar și instituțiile aferente care implică acest sistem? Cine sunt eroii și
cine sunt criminalii de război? Fiecare dintre noi este dator să răspundă la
astfel de întrebări. Sunt chestiuni profunde, nu de circumstanță, care țin nu
numai de cultură ci și de conștiință ori de bunul simț al activismului civic.
Personal, consider că nu trebuie să se mai ajungă la alte tactici teroriste,
motivate și argumentate sub diverse formule ale așa-zisei „corectitudini
politice”. În realitate este vorba despre simetria răzbunării pe care istoria o
dezvăluie că nu are început și probabil nici sfârșit, din nefericire pentru
întreaga umanitate. Iar actualul război din Ucraina îl demonstrează pe deplin.
Și o altă evaluare ce se impune de la sine: nimic solid și durabil nu se poate
construi pe minciuni, ci doar pe adevăr. Nici măcare Noua Ordine Mondială,
proiect strategic ce se află în atenția cancelariilor marilor puteri, acolo
unde se iau deciziile strategice pe termen lung. Dacă se dorește ca omenirea să
supraviețuiască pe acesată planetă, principiul promovării adevărului devine
fundamental în aranjamentele de securitate globală.
-----------------------------------------------------
[1]
[2]
Vezi documentele publicate de Cristian Troncotă, Glorie și tragedii. Momente
din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de
Est (1941-1944), Editura Paul Edition, București 2022, pp. 196 și urm.
[3]
Vezi pe larg Florin Stan, Emigrarea evreilor între speranța salvării și
realitatea dezastrului. Cazul Struma (1941-1942), în „Analele Universității
Ovidiu”, Seria istorie, 2008.
[4]
Mihai Spătar, Tragedia navei Cap Arcona.5.000 de prizonieri din lagărele de
concentrare SS au murit într-un atac britanic, în „Evenimentul istoric”, nr.
61, 31 martie- 28 aprilie 2023, P. 92.
[5]
Ibidem, pp. 92-93.
[6]
Gheorghe F. Anghelescu, Octavian Roske, Ion Constantin, O viață în slujba
țării: Convorbiri cu Generalul Titus Gârbea, Institutul Național pentru Studiul
Totalitarismului, București, 2020, p. 202.
[7]
Vezi Robert Forczyk, Gheorghi Konstantinovici Jukov. Viața, strategiile,
tacticile și bătăliile celor mai mari comandanți militari din istorie, Editura
Litera, București 2012, pp. 121 și 125.
[8]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bombardamentele_strategice_%C3%AEn_timpul_celui_de-al_Doilea_
R%C4%83 zboi_ Mondial.
[9]
Gheorghe F. Anghelescu, Octavian Roske, Ion Constantin, op. cit., p. 171.
[10]
Ibidem.
[11]
https://ro.eferrit.com/operatiunea-gomorra-bombardarea-hamburgului/
[12]
Ibidem.
[13]
https://go.zdos.ru/iibiu?q=click&p=imsbeufi-ibiu-ibht-isri-isri-c7be3e674&ref=https%3A%2F%2Fik-ptz.ru%2Fro%2Fdiktanty-po-russkomu-yazyku--2-klass%2Fbombardirovka-nemeckih-gorodov-soyuznikami-bombardirovki.html&sub1=207114
[14]
Mihai Spătar, loc cit.
[15]
https://historia.ro/sectiune/general/inainte-de-hiroshima-bombardarea-japoniei-in-581700.html.
[16]
https://historia.ro/
[17]
Vezi Liddell Hart, Istoria celui deal Doilea Război Mondial, Editura Orizonturi
și Editura Lider, București, f.a., vol.2, p.418.
[18]
Ibidem, pp. 419 și urm.
[19]
Ibidem, p. 421.
[20]
Ibidem, p. 419.
[21]
Ibidem, p. 417.
[22]
Vezi, Platon Chirnoagă, Istoria Politică și Militară a Răsboiului României
contra Rusiei Sovietice,Editura Carpați, Madrid, 1986, passim.
[23]
https://identitatea.ro/aprilie-1944-americanii-au-omorat/
[24]
Procesul mareșalului Antonescu. Documente,
Ediție îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Saeculum I.O., Editura
Europa Nova, București, 1995, vol. 2, p.167.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu