Rusia
- Occident, alt război de 100 de ani (1)
Daniel
Arnaud
04
Iunie 2023
Daniel Arnaud este un autor francez cu
domiciliul în Rusia, la Sankt Petersburg. El oferă un studiu destul de
aprofundat al situației actuale, plasat într-o perspectivă istorică mai largă.
Astăzi publicăm prima parte a textului său (Redacția).
Când, pe 24 februarie 2022, forțele
militare ruse au trecut granița în Ucraina, mă aflam la Sankt Petersburg. Am
împărtășit surpriza, îngrijorarea rușilor. De asemenea, am împărtășit aceleași
dificultăți ca și cei dintre ei ale căror afaceri depindeau de relațiile dintre
UE și Rusia și se făceau în valută străină. Dar, în ceea ce mă privește, după
trecerea primelor zile de stupefacție, mi-am amintit de acele multe dimineți
din ultimii douăzeci de ani când, descoperind, la răsărit, o nouă acțiune
ostilă a Statelor Unite împotriva Rusiei, întrebam: cât de mult va mai dura?
Când se va epuiza răbdarea rusă? Când va părăsi confruntarea câmpul economic,
și cel al informației, pentru cel al câmpului de luptă? Când ploaia de
sancțiuni a căzut asupra Rusiei, a ieșit în sfârșit la iveală dovada unei
pregătiri îndelungate, condusă de o voință strategică pe termen lung (cea a
S.U.A.).
Nu poate fi reunită întreaga Uniune
Europeană în câteva zile în jurul unor măsuri atât de draconice și sensibile
din punct de vedere economic, pentru care de obicei durează ani de zile să
discutăm despre standarde precum dimensiunea ouălor pe care găinile au voie să
le depună pe teritoriul său! Câteva săptămâni mai târziu, am aterizat în
primăvara blândă a Nisei. Îi lăsasem pe ruși într-o atitudine generală de
îngrijorare calmă, pe cei a căror viață fusese dată peste cap de conflict,
pentru o populație pentru care nu era compromisă nicio miză vitală, care și
ieri ar fi avut dificultăți în a situa Ucraina pe hartă, dar care era în pragul
isteriei în masă. Acolo mi-am dat seama că patria mea și patria mea adoptivă
s-au mutat în timp. Acest lucru mi-a cerut, pentru a înțelege, să plasez
știrile arzătoare într-un context istoric suficient de lung pentru a-i găsi
sens. Așa că am încercat să privesc evenimentele din perspectiva conform căreia
istoricii ar putea lucra asupra timpului nostru peste un secol sau două. Și,
începând din acest punct de vedere, am găsit ipoteza că asistăm astăzi la
încheierea unui război de 100 de ani, care ar fi început în 1917.
Acest lucru ar putea fi o surpriză,
deoarece perioadele de ostilități, detenție și chiar alianță s-au succedat în
acest secol. Ar fi greșit să spunem că țările care alcătuiesc ceea ce se
numește acum Occidentul colectiv au luptat cu Rusia timp de 100 de ani. Dar, la
fel, războiul medieval de 100 de ani nu este alcătuit din 100 de ani de activitate
militară. Există perioade de armistițiu, și inversări ale alianței. Ne gândim
în special la comitatul Burgundie, care este aliat uneori cu Regele Franței,
când cu coroana Angliei. Dacă așadar, se numește războiul de 100 de ani, este
pentru că, în toată această perioadă, aceeași întrebare este cea care motivează
conflictul: legitimitatea regelui Angliei pe o parte a pământurilor franceze.
Și această întrebare nu va fi decisă efectiv până la sfârșitul acestui război,
când coroana Angliei va trebui să renunțe la revendicările sale asupra
continentului. Se observă că în timpul acestui război începe să apară un
sentiment național proto-francez. Dacă englezii ar fi câștigat, lumea ar fi
diferită. Noțiunea de națiune probabil că nu s-ar fi impus în forma pe care o
cunoaștem astăzi. Astfel, pe lângă aspectele dinastice și imperialiste, este
complicată de aspecte pe care astăzi le-am califica drept ideologice. (Să ne
ferim, însă, de orice anacronism, termenii ideologic și imperialist nu pot fi
aplicați evului mediu cu exact sensul pe care le dăm astăzi). În mod similar,
conflictul care a început în 1914 este pur și simplu o problemă de competiție
între imperialisme. Dar provoacă revoluția în Rusia, iar apoi devine și un
conflict între două viziuni asupra societății, în același timp în care rămân
mizele imperialiste, în special în ceea ce privește accesul la resursele
rusești. Începe astfel un secol al XX-lea oarecum depășit în timp,
extinzându-se din 1917 până în 2022, timp în care problema relațiilor dintre Europa
mai întâi, apoi Occident (după cel de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea
hegemoniei americane), împreună cu Rusia, va să fie problema geopolitică
centrală pentru întreg continentul european. Cred că această întrebare
condiţionează politicile interne şi externe ale statelor europene şi ale SUA în
această perioadă. Dacă sfârșitul conflictului din Ucraina marchează rezolvarea
acestuia, atunci analogia cu războiul medieval de 100 de ani se va dovedi a fi
relevantă.
Occidentul și Rusia de la începutul
secolului al XX-lea: un război de 100 de ani
Ipoteza este, așadar, că peste o sută de
ani, istoricii care studiază istoria secolului al XXI-lea vor vedea acolo,
pentru unii în orice caz, un nou război de 100 de ani, care se întinde din 1914
până în 2022, opunându-se ansamblului puterilor industriale tradiționale Rusia.
Prin „puteri industriale tradiționale”, mă refer la puterile unei ere
occidentale în sens larg: anglosfera, Europa de Vest și Japonia. Ele se
caracterizează prin faptul că și-au făcut revoluția industrială pe baza unei
privatizări din ce în ce mai profunde a mijloacelor de producție, ceea ce numim
de obicei calea capitalistă. Se vor opune puterilor industriale de mai târziu,
care au ales ele însele calea colectivizării mijloacelor de producție, cea a
comunismului.
Știm, în special datorită lucrării lui
Emmanuel Todd, că această alegere nu este o coincidență, ci corespunde
valorilor profunde ale societăților care o alcătuiesc, așa cum reiese din
structura familiei țărănești. Citez acest fapt pentru a aminti că dacă
traiectorii istorice ale unor țări precum Franța sau Anglia și Rusia diferă
atât de mult, nu este un capriciu al sorții. Putem explica științific legătura
care există între structura familiei țărănești, valorile care derivă din aceasta
și calea spre industrializare a fiecărei națiuni. Este de imaginat că, dacă
transformarea industrială are loc mai târziu în Rusia (și în China), aceasta se
datorează faptului că aceste societăți sunt structural mai conservatoare. Și
acest lucru este valabil și astăzi, observând rezistența societăților ruse și
chineze la „inovațiile societale” din Occident. Cu toate acestea, ar trebui să
avem grijă să nu confundăm conservatorismul cu respingerea progresului tehnic.
Altfel nu am înțelege creativitatea tehnică a Rusiei și Chinei. Pentru că, în
ciuda a ceea ce ar putea spune mass-media noastră, trebuie să știți că pentru
cei care urmăresc soluțiile tehnice dezvoltate în Rusia din motive
profesionale, este clar că Rusia are un avans într-un anumit număr de domenii,
și nu doar în cel al armamentului.
Orașul inteligent rusesc, de exemplu,
poate face metropolele occidentale să roșească. Cert este că decalajul istoric
luat în materie de industrializare până în secolul al XX-lea înseamnă că cele
mai importante două țări ale sferei comuniste au fost și ele, la vremea lor,
obiectul încercărilor de colonizare de către puterile occidentale dominante.
Pentru China a fost deosebit de brutal, episoadele triste ale celor două
războaie ale opiumului care mărturisesc acest lucru. Pentru Rusia, știm mai
puțin că decolarea sa industrială târzie, la sfârșitul secolului al XIX-lea,
începutul secolului al XX-lea, a fost finanțată în esență de capitalul
occidental (în special francez). Se exportă capitalul, unealta industrială folosește
tehnici occidentale, Imperiul Rus este și el transformat în colonie, chiar dacă
acesta este mai moale (cu excepția mâinilor mici care, în fabrici, câștigă din
toate puterile dividende de la acționarii europeni, de curs). De asemenea,
trebuie amintit că orice s-ar crede, partidele lor comuniste sunt cele care
restaurează suveranitatea acestor două țări.
Astfel, dacă facem un zoom înapoi pentru a
trece de la scurtul timp al informaţiei, la scara timpurilor istorice, apare un
lung secol al XX-lea, structurat în jurul unui conflict al cărui obiect
asociază două probleme. Primul economic și imperialist implică accesul la
resursele și pământurile a ceea ce a fost Imperiul Rus, apoi Uniunea Sovietică
și în final Rusia și toate țările Europei și Asiei Centrale de la sfârșitul
Uniunii. A doua, ideologică, dar și economică, se referă la proprietatea asupra
mijloacelor de producție în contextul dezvoltării industriale, private sau
colective. Este tentant să spunem că a doua problemă a rămas secundară din punct
de vedere al motivației. Dovada fiind oferită de faptul că presiunea asupra
Rusiei nu a încetat niciodată după căderea U.R.S.S. Dar, chiar dacă poate fi
văzută ca un fundal care maschează apetitul imperialist, problema ideologică
joacă un rol puternic.
În primul rând, face posibilă „vânzarea”
consecințelor conflictului populațiilor, care le suferă. Apoi, URSS, propunând
un model alternativ de marș spre industrializare, a pus sub semnul întrebării
privilegiile elitelor din capitalism. Nu putem sublinia niciodată suficient cât
de mult a inspirat și întărit existența URSS luptele sociale ale claselor
populare din lumea occidentală. În cele din urmă, acum joacă un rol important
în construirea unei identități europene. Vom reveni la acest punct mai târziu.
Și apoi, colectivizarea mijloacelor de producție duce efectiv la expulzarea
capitalului străin și la restabilirea suveranității. Prin urmare, acest fapt
creează o puternică legătură cauzală între cele două aspecte ale conflictului.
Acesta nu este locul pentru o lungă dezvoltare istorică și trebuie să trimit
cititorul la surse istorice, care vor fi mult mai riguroase decât orice rezumat
pe care le-aș putea face despre ele.
Câteva fapte vor fi suficiente, sper,
pentru a arăta că această alegere istoriografică, care presupune un război de
100 de ani, adesea hibrid, uneori și „fierbinte”, dus de Occident împotriva
Rusiei, indiferent de forma statului pe care îl întruchipează. nu este complet
fanteziat, ci are rădăcinile în realitatea istorică. Sfârșitul Primului Război
Mondial, fostul imperiu rus este în revoluție, iar războiul civil izbucnește
între roșii și albi. Acest război civil este foarte puțin civil: sunt 14
națiuni care trimit forțe expediționare să participe la acest conflict. Și mai
interesant, vă propun aici o listă neexhaustivă a beligeranților neruși.
(dispăruți sunt țări colonizate, care deci nu au avut de ales decât să stea
departe): Franța, Polonia, Italia, România, Cehoslovacia, Canada, Australia,
Regatul Unit, China, Japonia și, bineînțeles, Statele Unite, fără a uita ,
Germania. Propun să comparăm această listă cu lista țărilor care participă
astăzi la sancțiuni împotriva Rusiei și care sprijină Ucraina cu provizii de
arme. Continuitatea istorică este uluitoare. Putem vedea diferențe precum
India, de exemplu. Dar dacă a luptat cu puterile occidentale, a fost ca o
colonie britanică. Este destul de remarcabil că India suverană este mai degrabă
de partea Chinei și Rusiei, țări cu care relațiile sunt uneori complicate.
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război
Mondial, U.R.S.S. plătește pentru distrugerea mașinii de război naziste cu 26
de milioane de morți și pentru devastarea celei mai bogate și industrializate
treimi din teritoriul său. Un pai ! În schimb, cere ca Ialta să formeze un
cordon sanitar de state la granița sa de vest și că Polonia nu va mai putea
servi niciodată drept trambulină pentru ca Germania să o atace. Războiul
urmărește extraordinar de modest prin prisma sacrificiului făcut. Modestia care
cu siguranță datorează mult conștientizării precise a slăbiciunii U.R.S.S. după
sângerarea pe care tocmai a suferit-o. S.U.A., în schimb, iau partea leului, cu
toată Europa de Vest, care este mult mai mare, mai bogată, mai populată și mai
industrializată decât ponderea care revine U.R.S.S. U.R.S.S., care s-a angajat
să respecte, la început, acordurile de la Ialta, abandonând, de exemplu,
comuniștii greci în mâinile represiunii britanice brutale.
Dar S.U.A.? Răspunsul constă într-un fapt
care este, de asemenea, puțin cunoscut în Europa, și adesea și în Rusia însăși.
Din 1945, O.S.S. și apoi C.I.A. au „reciclat” batalioanele banderiste pentru a
conduce un război de gherilă criminal în vestul Ucrainei. Acest mic război, finanțat
integral de S.U.A., va dura până în 1949 și va provoca în continuare 300.000 de
morți, 100.000 pe partea sovietică, 200.000 pe partea ucraineană. Un mod
oarecum „bărbătesc” de a mulțumi U.R.S.S. pentru că a permis S.U.A. să-și
extindă considerabil zona de influență în Europa! Și, de asemenea, din nou o
continuitate frumoasă, din moment ce vedem deja ca Statele Unite se aliază cu
(neo)naziștii ucraineni (încă neo) pentru a duce război Rusiei.
De asemenea, trebuie menționat „The Grand
Chessboard” de Zbigniew Brzezinski (1997), precum și rapoartele „Rand
Corporation” din 2021, adevărate declarații de război hibrid. Este greu de
negat că slăbirea și distrugerea Rusiei rămâne un obiectiv esențial al
geopoliticii americane și, prin extensie, al coloniilor lor europene. (Să numim
pică o piesăă). Astfel, de la revoluția rusă, se pot vedea relațiile cu
U.R.S.S. drept unul dintre cei mai determinanți factori ai traiectoriei
istorice a Europei de Vest, și a S.U.A. Toată această întrebare se rezolvă în
prezent și, de aceea, ca atare, consider că este legitim să vorbim despre un
război de 100 de ani între Rusia și Europa de Vest, făcând, vă reamintesc,
pariul, din ce în ce mai puțin riscant în perspectiva evenimentele actuale, că
această întrebare va fi rezolvată la finalul conflictului.
Lărgirea perspectivei istorice Am amintit
mai sus de destinul comun istoric dintre China și Rusia: aceste două țări au
suferit, în trecutul recent, încercări de colonizare ale Occidentului
triumfător. Acestea au avut loc mai ales în secolul al XIX-lea, apoi în prima
jumătate a secolului al XX-lea. Mai presus de toate, să nu uităm, însă, „lotul
de rapel” deosebit de brutal care a fost intervenția americană în viața țării
și a societății ruse în anii 1990. Aceasta are toate caracteristicile
colonizării, cu intervențiile sale grele în viața politică, jefuirea a tuturor
resurselor ei etc. Astfel, dacă lărgim câmpul de viziune geopolitic, peisajul
istoric și politic în curs de dezvoltare capătă nuanțe tulburătoare.
Vedem un conflict care se opune unui bloc
occidental lărgit, unui bloc pe care îl vom numi eurasiatic din lipsă de un
cuvânt mai bun, grupând mai întâi Rusia și China și alte țări care le sunt
apropiate: Iran, India, țările S.C.O., de exemplu. În afară de țările din
blocul occidental extins, celelalte au adoptat o atitudine care variază între
neutralitatea binevoitoare față de Rusia și sprijinul discret. Astfel, Rusia și
China au în comun să fie națiuni antice (vezi cea mai veche dintre toate pentru
China). Sunt două mari civilizații care au jucat un rol important în istoria
planetei, la nivel geopolitic desigur, al artelor, dar și al tehnicilor. Apoi,
când Occidentul „intră” în revoluția industrială, conservatorismul lor
împiedică evoluțiile ordinii sociale necesare dezvoltării noilor moduri de
producție și, prin urmare, rămân în urmă. Întârziere pe care o plătește scump,
pentru că sunt slăbite, în special pe plan militar, și fac deci obiectul
încercărilor de colonizare descrise mai sus. Amândoi s-au eliberat de ea și au
ajuns din urmă luând calea industrializării forțate, mânate de colectivizarea
mijloacelor de producție. Acum au ajuns din urmă și au depășit Occidentul în
multe zone. Și, ei se regăsesc astăzi din nou într-un conflict imperialist și
ideologic cu același Occident.
Motivul pentru care trebuie să insistăm
asupra acestei perspective istorice este că ea arată că apropierea chino-rusă
este mult mai puțin circumstanțială decât avem tendința să credem. Are de fapt
rădăcinile într-un destin comun față de Occident, ale cărui mize depășesc
apartenența la diferite sfere ale civilizației. Apropierea strategică dintre
cele două țări este solidă, iar faptul că ambele reprezintă o putere de
producție considerabilă susținută de resursele naturale de care are nevoie, nu
este de bun augur pentru europeni. Și cu atât mai mult cu cât umilințele din
trecut trezesc resentimente în rândul populațiilor care oferă sprijin patriotic
guvernelor. Acest lucru este valabil mai ales pentru China. Pentru Rusia a fost
mai puțin, pentru că colonizarea fiind doar economică, amintirea unei ocupații
străine nu a marcat spiritele ca în China. Dar astăzi, populația rusă este
conștientă că trauma anilor 1990 s-a datorat într-adevăr unei colonizări de
facto a țării lor.
În această perspectivă, problema conflictului
în care se joacă emanciparea unui bloc rus și chinez de la încercările de
colonizare a Occidentului, structurează întreaga istorie a unui secol al XX-lea
care se deschide odată cu Primul Război Mondial și se încheie acum, cu
conflictul din Ucraina. Întrebarea fundamentală, pe plan ideologic, a
proprietății mijloacelor de producție de ieri, a fost înlocuită cu cea a
rolului statului în economie. Preponderența economiei asupra politicii
occidentale este egalată de rolul statului în economia Chinei și Rusiei. Am
crezut că problema a fost soluționată în 1991.
Umanitatea a intrat în vremurile mesianice
ale triumfului liberalismului economic, al liberului schimb absolut, războiul a
fost înfrânt, iar Istoria și-a cunoscut sfârșitul. Desigur, a fost un delir
ideologic. Se va observa că ideologia neo-conservatoare a generat același
fenomen de credință oarbă ca și marxismul la vremea sa. Lumea departe de a
converge și chiar de a se comunică în venerarea „valorilor occidentale”, a
continuat să evolueze și au apărut noi divergențe, generatoare de conflicte de
interese. Să ne punem întrebarea: oare oare diferențele de valori antropologice
care au determinat Rusia și China să ia calea colectivizării spre
industrializare să fie aceleași care impun un echilibru diferit între puterea
politică și cea economică, într-o economie de piață?
Dacă acceptăm acest punct de vedere,
atunci înțelegem că în China și Rusia, suveranitatea politică și economică se
contopesc. Dorind să impună lumii întregi reguli de guvernare economică care să
înlocuiască puterea politică, Occidentul neagă și amenință identitatea acestor
țări. Orbirea sa, ar trebui să spun autismul său cultural, creează, așadar,
condițiile unui conflict și mai profund decât cel care decurge din interese
geopolitice și economice divergente. Astfel, adoptând această perspectivă mai
largă, concepem că un conflict în care se joacă rezolvarea tensiunilor seculare
nu poate avea decât o dimensiune globală. Și observăm deja că manevrele
diplomatice majore din jurul B.R.I.C.S. sunt mult mai decisive decât ceea ce se
întâmplă pe câmpul de luptă. La nivel strict geopolitic, adopt viziunea lui
John Mearsheimer. Este deci cel al unui conflict născut din postura imperială
americană, motivând o politică de extindere a N.A.T.O. și de slăbire a Rusiei.
Conflict dorit și pregătit de Statele Unite. Poziția lor este, să ne amintim,
gândită și definită în numeroase lucrări și rapoarte de „think tanks”.
Strategia de creștere a tensiunii în
ultimii ani este descrisă perfect de două rapoarte ale „Rand Corporation”
datând din 2019. Este descrisă cu meticulozitate izbucnirea conflictului cu
Rusia, prin Ucraina, precum și riscurile de distrugere pentru " Ucraina.
Gândirea geopolitică americană justifică acest lucru prin necesitatea de a păstra
controlul asupra Eurasiei, pentru a preveni ascensiunea unui competitor și,
prin urmare, pentru a le menține hegemonia. Este o teorie geopolitică și, ca
orice teorie, necesită acceptarea premiselor sale: Statele Unite, o putere
maritimă, trebuie să păstreze controlul asupra masei terestre eurasiatice,
pentru că oricine controlează acest continent controlează lumea. Să nu judecăm
aici meritele acestei idei, nici realismul ei. Rețineți totuși că este moștenit
de la Imperiul Britanic și a condus la o extindere care nu a fost durabilă. Pe
de altă parte, din momentul în care premisele ei sunt acceptate și în care stă
la baza gândirii strategice a Statelor Unite, ostilitatea lor față de Rusia
este rațională.
Pe de altă parte, poziția Uniunii Europene
este diferită. Țările care o alcătuiesc (nu uitați că politica externă rămâne,
în principiu, un privilegiu al statelor membre), au mult de pierdut dacă se
supără pe Rusia. Acest lucru este valabil mai ales pentru Franța și Germania.
Cu toate acestea, Angela Merkel a recunoscut că a sabotat acordurile de la
Minsk. Totuși, cancelarul german nu reacționează atunci când ultima conductă
care i-ar fi putut salva economia este distrusă la ordinul Washingtonului. Cât
despre Franța, atât de angajată față de Rusia încât a fost acolo, înainte de
conflict, prima țară străină care a oferit locuri de muncă, a participat și ea
la sabotarea acordurilor de la Minsk, așa cum a recunoscut François Hollande.
Ea nu a reacționat când s-a dezvăluit că telefoanele liderilor francezi erau
interceptate de S.U.A. Pe scurt, Franța și Germania, inițiatorii istorici ai
Uniunii Europene, cele două mari puteri economice, s-au lăsat să plece, și
urmează linia hotărâtă la Washington.
Iraționalitatea Uniunii Europene ar fi,
așadar, rodul pierderii suveranității sale în beneficiul intereselor Statelor
Unite. Acesta este într-adevăr un factor important, dar vom vedea că și alți
factori sunt la lucru, conducând continentul în spirala unui colectiv uluitor
Hara-Kiri. Să încercăm acum, în lumina expunerii istoriografice prezentate
anterior, să luăm în considerare traiectoriile istorice ale diferiților actori,
pentru a analiza care sunt strategiile de soluționare a conflictelor de care
dispun. Rețineți, însă, că atunci când vorbim de actori, trebuie să facem distincție
între două clase: cea a țărilor suverane, care păstrează așadar libertatea de
luare a deciziilor politice și strategice, și cea a țărilor vasale, a căror
putere de decizie este foarte limitată. Vom clasa S.U.A. și Rusia pe primul
loc, dar și China. Aceasta din urmă nu este implicată direct, dar pe lângă
faptul că face cauză comună cu Rusia, va juca un rol decisiv în acțiunile
diplomatice care vor încheia conflictul. În sfârșit, și mai presus de toate,
știe că se află chiar în spatele Rusiei în lista țintelor neoconservatoare și,
prin urmare, prin postura sa diplomatică, își apără interesele directe. Poate
fi descris ca un actor angajat pe plan strategic și diplomatic, fără a fi așa
pe plan militar.
A doua clasă este formată, evident, din
țările Uniunii Europene/N.A.T.O. și Ucraina. Acestia acționează în cadrul
restrâns pe care Washington-ul vrea să le părăsească, cu ștafeta de la
Bruxelles, putându-se îndepărta doar marginal de linia definită pe malurile
Potomacului. Că un lider încearcă să se îndepărteze măcar puțin de asta, și
acolo este chemat la ordine scurt de releele atlantismului, așa cum arată, din
nou, exploziile media în urma declarațiilor președintelui Macron la întoarcerea
sa din China. În a doua parte a acestui articol, vom descrie fazele războiului
ruso-occidental de 100 de ani și vom arăta cum acestea sunt legate între ele
pentru a conduce Occidentul către „epoca nerațiunii” în care se luptă astăzi.
Vom defini apoi conflictul dintre S.U.A. și Rusia, ca acela dintre țările
producătoare de bunuri și cele care le consumă, și vom trage consecințele[1].
- Va urma -
--------------------------------------
[1]
sursa Vu du Droit -
https://www.vududroit.com/2023/05/russie-occident-lautre-guerre-de-100-ans-premiere-partie/
- 20 mai 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu