Prin codrii de
simboluri, unic Poetul!
„Un singur nai, dar câte ecouri în păduri!”
Ion Pillat
… Astfel Poetul – ecou polifonic, nai
solitar în pădurea de ecouri prin care se îngână şi se vor îngâna în „vecinică
trecere” glasurile celor ce vor repeta de-a pururi Ce te legeni, codrule?,
ori Trecut-au anii, ori La Steaua, ori cine mai ştie care vers din
bogatul cufăr de zestre poetică lăsată de Mihai Eminescu moştenire în veac de
veac limbii române care ne este rădăcină şi izvor în lumea cuvântului, cale şi
popas în prea scurtul răgaz al trecerii noastre sub cerul cu stelele.
Spre a nu-i uita chipul, pictorii şi
sculptorii s-au întrecut în încercarea de a ni-l prezenta după cum l-au văzut
ei cu ochii sufletului, fiecare scoţând în evidenţă o anume trăsătură a
„modelului”, plecând de regulă de la vreuna din cele patru (patru!) fotografii
păstrate în memoria hârtiei fotografice ca tot atâtea borne ale trecerii pe
pământul oamenilor a strălucitului meteor românesc care ne-a revoluţionat
limba, poezia, gândirea filosofică, jurnalismul, discursul politic, ideea de
dragoste de ţară, mândria de a aparţine acestui neam înfrăţit cu râul şi cu
ramul, altfel spus, cu ceea ce trece, cu ceea ce creşte, întinerind cu fiecare
nouă înmugurire.
Aşa se face că avem un Eminescu tânăr, un
altul adult cu mustăcioară, îmbrăcat elegant, în alb, ca pentru a marca vara
spre care se îndrepta cu anii lui cu tot, un al treilea, portretul în care
apare cu mustaţa bine cuminţită şi privirea înaltă – semn de
cuminţenie-înţelepciune-toamnă bogată în rod de aur greu de gând şi, ultima –
chip devastat de iarna pustiirilor toate.
Eminescu cel cu chip de zeu pogorât printre muritori de dragul unui
„chip de lut”, tânărul luminat de o iubire în ale cărei flăcări a ars până a se
mistui pe-al său propriu rug, este şi cel mai frecvent reinterpretat de artişti.
Nu, nu-i nevoie să fii luceafăr ca să
pricepi imposibila contopire prin iubire a azurului cu pulberea. Dar să citeşti
Luceafărul, iată calea spre a te înălţa dinspre firul ierbii spre lumina stelei
care „era pe când nu s-a zărit”…
Pornind de la acel chip – fotografia
aceea făcută în atelierul fotografului praghez Jan Tomàs, pe când Poetul avea
nouăsprezece ani, avem cel mai mare număr de lucrări de grafică, pictură,
sculptură, realizate de autori români sau străini. A-i enumera ar însemna să ne
rătăcim printre nume. Să amintim totuşi câteva, emblematice: Aurel David cu al său Arborele Eminescu, Sabin
Bălaşa – Luceafărul (Universitatea din Iaşi), Gheorghe Anghel, Eminescu
(Bucureşti, Ateneul Român), Lazăr Dubinovschi, Eminescu – lucrare
veghetoare la rubrica Toate-s vechi şi nouă toate din Revista Curtea
de la Argeş.; Eminescu de Ion Vlad, din faţa Bisericii Ortodoxe
Române din Paris, Eminescu de la Câmpul Românesc din Hamilton –
Toronto, lucrare executată în marmură de
Carrara de sculptorul român Nică Petre (1936-2008), cel auto-exilat în anii ’80
din „cercul strâmt” în care o politică aberantă încerca să ne ţină pe toţi
„strâns uniţi în jurul partidului”… O replică tot în marmură a acesteia este
astăzi în oraşul natal al sculptorului, Brăila, la Muzeu care-i poartă numele,
înfiinţat aici în semn de omagiu după dispariţia artistului. Lucrarea face
parte dintr-un lot generos de lucrări donate ţării sale de către sculptor
începând cu anii de la cumpăna dintre milenii şi lumi până când temuta Doamnă
cu unealta aceea rudimentară dar netocită de moara timpului i-a dat de veste că
pentru el sosise vremea…
Portretul Poetului, realizat „în cheie
romantică”, invită la visare, la poezie. Parcă auzi, privindu-l, cum trec valurile,
vânturile, şi se duc pe rând, pe rând, zările străluminând…
Pentru imensul număr de lucrări de
artă reprezentându-l pe Eminescu sau, inspirate din poezia sa, Poetul a fost
înscris în Guiness Book, această biblie modernă a toate câte s-au făcut şi nu
au egal pe lumea prin care, iată, trecem şi noi acum.
Cea mai recentă sculptură Eminescu,
în bronz, este creaţia sculptorului Radu Adrian (n.1945), plecat şi el prin
anii ’80 prin Lumea Nouă (şi îngrozitor de liberă!) şi, revenit pe plaiurile natale
după frumoasa nebunie din iarna dezlănţuirilor noastre toate din ’89 când ne
uitam cum ningea decembre peste sângele eroilor inocenţi cu iluzii dătătoare de
vise de libertate (democraţia ne-a rămas încă de neînţeles şi de aceea am făcut-o
în legea noastră – originală adică!)..
Această
lucrare ne prezintă un Eminescu militant, dârz, semeţ. O fi poate gazetarul de la
Timpul, cel temut de şleahta politicienilor corupţi (nu, nici o legătură
cu prezentul nostru mare şi … tare în epigoni!…) de nu chiar autorul Doinei
cea purtătoare de grai şi dor românesc De la Nistru pân’ la Tisa, ori
Luceafărul privind peste lume cea de lut cu ochi nemuritor şi rece…
Lucrarea aceasta, creată de artist în
anul premergător aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, a fost transpusă
în bronz graţie strădaniei membrilor Asociaţiei Culturale Curtea de la Argeş
pentru care depune mărturie matematicianul de renume mondial Academician
Gheorghe Păun, Redactor Şef al revistei cu acelaşi nume din singurul oraş
românesc investit cu titulatura de Oraş Regal. Cred că este vorba în primul
rând de acei regi ai poeziei şi muzicii româneşti care vor fi trecut pe acolo –
Alecsandri, Eminescu, dar şi de alţi robi fericiţi care au slujit la Curtea
Măriei Sale Poezia – Carmen Silva, George Coşbuc, St. O. Iosif, Elena Văcărescu,
Mite Kremnitz, Regina Maria, George Enescu…
Că vor mai fi trecut pe la castelul
regal de la Sinaia prin anii „obsedantului deceniu”(care a durat peste 40 de
ani!) al urii omului faţă de om şi nişte poeţi strident coloraţi în roşu, cu,
în loc de condei şi suflet de floare, înarmaţi cu secera şi ciocanul, într-un Hei,
rup! revoluţionar peste poate, asta nu mai are legătură cu regalitatea, ci
cu bezmeticia ideologică.
Şi uite aşa, prin creaţia artiştilor,
Poetul-Luceafăr Mihai Eminescu devine paznic de far, oştean mereu de veghe la
frontierele ţării, la mal de mare, la Dunăre, în miezul cald al fiecărui ţinut
cu oameni cărora limba română le rămâne limba dorului iar poezia – împărăţie de
armonii.
Nică Petre, „Eminescu”, (Câmpul Românesc, Hamilton,
Canada)
Despre Eminescu şi neamul
Eminovicilor ne mai rămâne mereu ceva de aflat.
Demersul D-lui Dorel Gaftoneanu de a cerceta
arhive se înscrie în dorul fiecărui om (care nu se mulţumeşte cu gândul ca
lumea începe cu el!), de a-şi cunoaşte rădăcinile, neamul în care s-a ivit – ram-mugur-floare-fruct
în marele arbore al vieţii.
Dacă înscrisurile din documentele scoase de
contemporanul nostru botoşenean la lumină din adâncul de tăceri al arhivelor l-au
condus şi inclus într-o atât de generoasă legendă – a înrudirii cu Poetul
Nepereche, fie-i aceasta răsplată binecuvântată, certificat de nobleţe prin
care el îşi înscrie fiinţarea în cea mai de preţ coroană a Arborelui
străluminat de Luceafărul românesc. (iunie 2019)
PAULA ROMANESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu