Paula ROMANESCU - Închinare la Luceafăr

 

Paula ROMANESCU

 

Grafică Adina ROMANESCU

 

 

Închinare la Luceafăr

 

Astru luminos, măsură şi însemn statorniciei,

Al credinţei de mai bine-n viitorul României,

Veghetor la vatra sacră unde rumeneşte slova

Când în codrii de aramă sună armii de Moldova,

 

Stea a Neamului, Luceafăr din a cerurilor bolţi,

Lasă-ţi raza să vegheze în a nopţii noastre nopţi,

Pune gândului lumină şi credinţei noastre vrere

Să-mplinească-n poezie altă sfântă Înviere!

 

 

Lui Eminescu

 

Îţi mulţumesc, mărite domn,

Pentru răcoarea serii

Înmiresmată de salcâm în floare,

Pentru bucium

Şi corn sunând din timpi apuşi

De glorii şi restrişte, duşi

Cu noi ’napoi spre Mircea, la Rovine,

Pentru Scrisoarea gândită pentru mine

Şi pentru codrul ce fără ploi sau vânt

Se leagănă întruna

Când în tărie luna

Varsă spre noi nelinişte şi somn...

 

Îţi mulţumesc, prealuminate domn

Al graiului român din care cresc

Şi dor, şi plâns, şi cântec omenesc,

Spre-a dăinui în noi cât va dura

Sub cerul lumilor ecou de stea.

 

 

*

Unor defăimători mărunţi

 

Ne-a fost şi regat ţara, cândva-ntr-un zece mai.

Dar rege peste slova zidită-n dacic grai

Rămâi doar tu, poete-luceafăr, care treci

Tot ne-nţeles şi singur parcă din veci de veci,

Să duci prin timpul orb solie-n zare

Cât soarele apune şi răsare,

Că, între regii-robi ai armoniei

Tu eşti chiar împăratul poeziei,

Lumină-n Verbul ce ne-a fost lăsat

De Unicul Luminii Împărat.

..................................................

Şi iată-ne acum în secol-nenoroc

De care zicea unul că nu va fi deloc

Dacă…

În fine, alţii, mai ritos,

Răstălmăcindu-ţi slovele săpate

În cremene de gând eternitate

Cu-nsemnele iubirii – legământ,

Bieţi lătrători la lună, mori de vânt,

Umbre turnate-n umbră de Apus,

S-au vrut, decât lumina ta, mai sus…

 

Bâiguitori prin necuvântul lumii,

Tot mai străini de înţelesul humii

Însufleţite, ce necugetat

Aţi vrea să-i luaţi şi sceptru, şi regat,

Ca-n locul lui să puneţi pentru o zi

Trufia voastră oarbă: De-a nu fi !

 

 

Nedumerire

 

Nu înţeleg şi pace

cum se face

de-i reuşeşte poetului

„Cel mai chemat din toţi

şi cel mai teafăr”

să-i tulbure

cu limpezimea verbului

botezat în luceafăr

pe toţi fonfii şi flecarii,

găgăuţii şi guşaţii,

altfel spus, pe toţi iloţii

care-ajung prin voia sorţii

chiar stăpânii ăstei naţii

spre-a o face de ocară,

când sub cerul ce ne ştie,

când prin lumea de afară,

cu-a lor zgomote deşarte

tălmăcite-n necuvinte!…

 

Să nu râzi!

Te uită, ninge!

Tu citeşte-l înainte!

 

Spune-ţi iar, ca-ntr-un răsfăţ,

Vechiul Nu credeam să-nvăţ…

Deşi mult mai bine-ar fi

Să-nvăţăm chiar a iubi

Cât valurile, vânturile,

Ne poartă-n larg necânturile…

 

Ignoră fonfii cei flecari,

Cu sufletul şi mintea slute!

Ei sunt mărunţii unor mari

Necunoscute...

 

 

Nu mai învăţ, ştiu cum …

 

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

Mihai Eminescu

Deşi o ştim, a crede că-ntr-o zi

vom prinde să-nvăţăm şi a muri,

ne facem că ni-i greu de-a înţelege,

că viaţa e răstălmăcita lege

înscrisă-n palmă, cu-nţeles nici unul,

că bolta unde-şi are tron Preabunul

nu ne doreşte şi apoi, că zborul

cu aripa, cu gândul sau cu dorul

până la stele nici nu are sens..

O spun şi eu ba o şi cred ades’,

gândind că steaua nopţilor senine

ce s-a născut din haos (ca şi mine ?!)

şi-i este nemăsurii chiar măsură,

va şti poate cu-ntâia arătură

de spaţii sau cu ultima zăpadă

să mă ajungă, încercând să cadă

robită de o umbră de cuvânt,

nu-n ceruri ci la mine pre pământ.

 

Da, s-a mai spus un nu credeam să-nvăţ

dar îmi părea o formă de răsfăţ

a minţii, un prisos de vorbe care

pentru cuminţii rătăcinzi sub soare

nu-i este omului de vreun folos ;

(de ce să-i întorci sufletul pe dos

când şi aşa, în veşnica-i rotire,

pământul cel din noi e risipire

în vântul vremii fără căpătâi

neştiutor de-amarul nimănui !)

 

Îmi spun şi eu că nu credeam vreodată

să-nvăţ ştiuta vamă blestemată

dar iată, tu ai şi făcut-o, eu –

frunză în toamna toamnelor de hău

aştept să cadă ultima ninsoare.

De-acum nu mai învăţ. Ştiu cum …

 

Cătălina

 

Cu farmecul tău, de Luceafăr râvnit,

Ai fost pe pământ port de tină,

Tărie de taină zidită în vină,

Aleasă mireasă de cer nenuntit

La ceas de înaltă visare, când dor

Iubirile toate de-o sfântă lumină

Nicicând tălmăcită de om muritor.

 

Şi totuşi aici pe pământ într-o seară

Aflaşi că iubirea nu-i doar pentru-o oară…

 

Portret de Luceafăr

 

Îl vedeam şi cu ochiu-nchis :

Era frumos cum numa-n vis:

Un zeu păgân, privire mândră

de un albastru clar de undă

cât să înece-n large zări

marea cu negrele-i corăbii

Pe mişcătoarele cǎrări…

 

Venea din cerul lui, căzând

în apa mărilor de gând

şi fără veste-o umbră grea

cu noapte mă învăluia

iar briza ca un glas de brume :

Taci ! Din ce vezi, nimic nu spune !...

 

Când ochii i-am deschis, în zare,

discul din soarele-răsare

o umbră aureola,

albastră, care se făcea

şi pod, şi cale de lumine

între cerul înalt şi mine –

Eu – fir de neştiută iarbă

gata să-nfloare-n land de lavă

sub ochiul rece-al unui mândru zeu

deşertul verde-al sufletului meu.

 

 

Ai noştri tineri

 

Ai noştri tineri la New-York învaţă

Să-mpuşte francul nu să pună bomba,

Apoi se plâng că le e dor de ciorba

Cu leuştean din ţara dodoloaţă.

 

Dacă-i întrebi de muncă, schimbă vorba,

Dacă insişti, cu zâmbet se răsfaţă

Cum că n-avură şi ei parte-n viaţă

De-o minte pe măsura unui Zorba.

 

Şi că în lumea largă soare nu-i

Nici boltă ca a Voroneţului,

Doar nişte nori bolnavi, un fel de …scai

Iar unic dialog cu ceilalţi – Hai!

 

Sensul vorbei acasă nu le mai e ştiut,

Ţărm le e rătăcirea la val necunoscut…

 

 

Pe urmele Poetului

 

Prin urbe dacă trec, adesea-mi pare

că-l văd ieşind de la jurnalul Timpul

pe cel care-a uitat demult

să-şi schimbe-n vreme anotimpul.

 

Rostesc cuvântul codru

şi oamenii în cale-mi

în arbori se preschimbă,

eu printre ei cutreier,

îi văd cum râd, cum plâng,

cum se-ncovoaie-n vreme,

fără ploi, fără vânt,

îi văd cătând spre ’nalturi‚

’nălţându-se, căzând…

 

Rostesc cuvântul lac

şi-n lacul de sub pleoape

văd flori de nuferi galbeni.

Şi eu trec de-a lung de maluri…

Peste vârfuri trece lună…

Printre ramuri de arin

Melancolic cornul sună…

 

Rostesc cuvântul plopi

şi-n cale mi se-aşterne

pustiu de ne-nţelesuri.

 

Rostesc cuvântul stea

şi cerurile toate

cu mări de stele vin

să mă-ncerce cu noapte,

să-mi spună de-o ne-moarte

pe largul drumul lor

de negrăit mister

şi ard,

ard depărtărilor până ce pier.

Doar una-mi ştie cântul,

doar una-mi ştie plânsul,

doar una-mi ştie gândul

de ne-nţelesuri plin,

mă-mbie cu tăcere

de greu adânc de noapte

şi parcă-mi spune-n şoapte :

Din cerurile toate

am coborât odată

cu tot al meu senin…

 

Rostesc cuvântul tei

şi-mi cade peste creştet

o ploaie de miresme.

 

Rostesc cuvântul val,

şi valurile, vânturile,

îmi poartă-n larg ne-cânturile.

 

Rostesc cuvântul om,

aud cuvântul soarte.

Şoptesc cuvântul om,

aud cuvântul moarte…

Înalţ cuvântul om,

aud vorba iubire

şi cerul tot se frânge

de greu de nemurire :

- Din golul goalei veşnicii

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă.

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oară de iubire.

 

Mi-a plâns pe umăr un cuvânt

ca un amar de-nmugurire,

că dintre toate câte sunt,

Luceafărul i-a dat lumină,

caldul din lacrimă şi vină,

miez, şi-nveliş de rostuire:

Numele lui – Iubire.

 

Când trec printre cuvinte, de ce-mi pare

că oamenii sunt stele căzătoare?...

 

 

15 Iunie  1889

 

O, ziua-n care a trecut Mihai

vama dinspre aici spre nicăieri,

lăsându-ne teii-nfloriţi în veri

şi un luceafăr răsărit pe plai

de stele rotitoare dintr-un ieri

cu turmele urcând pe guri de rai

şi-o floare albastră ca un vis bălai,

şi buciumul sunând în limpezi seri…

 

Cum mai trecut-au anii, uitând să mai revină,

cu-acele fermecate poveşti, doine, eresuri!…

Prezentul cu-ale sale vremelnicii anină

în setea de-a cunoaşte, pustiu de ne-nţelesuri.

Ne mai rămân doar ochii la steaua şi, am vrea

Când va veni căderea să ştim a ne înălţa.

 

 

Scrisoare lui Mihai

 

Poete, împăratul tău slăvit

Cu neamuri mii care-i creşteau sub poale

Răpus e astăzi de bipede fiare

Şi-n locul lui – un plâns neauzit

De seve şi de murmur de isvoare…

 

Ni-i ţara toată un deşert păgân,

Trecută-i de mişei prin foc şi apă.

O, Ţepeş Doamne, dacă nici acum

Nu vii, ne vom preface-n lemn de ţeapă.

 

Intâi Ianuarie 2022