IOAN MICLĂU-GEPIANU - DESPRE CARTEA Dlui. ALEXANDRU NEMOIANU: SEMNELE VREMII

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU: DESPRE CARTEA Dlui. ALEXANDRU

NEMOIANU: SEMNELE VREMII

 

Chiar titlul acestei cărți ne aduce în minte amintirea unor izvoare ale tradiției noastre românești, de cunoștințe, de experiențe de viață ce vin din și prin infinita cale existențială a modelului românesc, care nu rareori egala dacă nu chiar întrecea așa zisul modernism științific.

Autorul cărți, dl. Alexandru Nemoianu descoperă mai mult adevăr purtat în contextul milenar al tradiției neamului, asigurat prin purtătorii acesteea prntru că:

”Tradiția este o entitate vie, care trebuie înțeleasă și pentru a fi înțeleasă trebuie trăită”. (Semnele vremii – pag. 7)

Despre autorul cărții, date biografice, studii, etc. a făcut referiri dl.Artur Silvestri în prefața cărții, dând la iveală valoarea unui om de seamă, istoric, arheolog, muzeolog. Pot doar să recunosc cu plăcere, că într-un schimb de scrisori electronice, realizasem cu dl. Alexandru Nemoianu, un schimb de salutări frățești, dându-mi astfel posibilitatea să descopăr un om ales, care împarte aceeași soartă ca a mea, adică cea a emigrantului român.

Pentru cartea domniei sale, am o aplecare mai viu simțită în îndemnul meu înspre cărți, deoarece prea eram legat prin intuiții și imaginații, prin realitatea propriei mele vieți de ideile practice, profetice și vizionare ale autorului, așezate sub acest titlu sugestiv, ”Semnele vremii”.

Semnele vremii sunt multe, dar omul nu ia seama și ce este mai important este că omul, voit nu ascultă glasul sfânt adus de catastrofele naturale, dar nici de cel al credinței în care propriul spirit se zbate, vrea doar îmbuibare în averi și împlinirea poftelor trupești, animalice, atât. Asta nu e însă fericirea cea adevărată.

Ca și ”potopul”, căldurile sunt semn al unei mânii binecuvântate având scop ”smerirea”, ne spune profetic ”borloveanul” nostru din America.

În același timp eu priveam la albinele mele din Australia, care rătăceau calea stupinei lor datorită dezorientării create de posibile răsuciri polare ale electromagnetismului cosmic.

Clima vorbește dar omul nu ascultă. Dar de cine ascultă omul care-și părăsește tradiția neamului său? Va învăța tradiția altui neam? Au alte popoare o istorie și o tradiție mai adânc în timp și vremuri decât cea a Daciei, a României, în acest spațiu carpato-dunărean?

Cartea aceasta o aseamăn unei oglinde în care ne privim într-o imagine tridimensională, fiindcă acest robust intelectual și tradiționalist desăvârșit, Alexandru Nemoianu, trece peste fruntea istoriilor de interese și spune, citez:

”În istoriografia și antropologia românească există, de vreo trei sute de ani, o fascinație cu ”modelele” la modă. Această înclinație are mereu urmări tragice. Dacă un neam renunță la identitatea sa, la modelul lui existențial, trecerea fizică în subjugare și irelevanță nu mai este decât un detaliu în așteptare și așteptare scurtă.

Cred că această obsesie, cu modelele la modă, poate fi cel mai bine ilustrată de împrejurarea cu un dezastru istoric, cucerirea romană, a fost prezentată ca ”certificat de naștere” a neamului românesc.

Iar această obsesie cu ”modelele” la modă, a generat și prăpastia dintre ceea ce este real și autentic în lumea românească și formele suprapuse, între ele și ”statul”. (ibiden, pag.11)

Se desprind apoi idei, una de pe alta, care trebuiesc descoperite și readuse specificului nostru, tradiției noastre românești.

Am avut întotdeauna convingerea mea anume despre folclorul românesc, ca fiind drept izvorul cel mai autentic în care se reflectă sufletul și geniul acestui neam dacic românesc.

Acum mi-am mai adăugat o convingere și anume, încadrarea acestuia (folclorul) în marea și străvechea tradiție existențială românească, fiindcă tradiția unui popor este nemuritoare. La grele încercări, suferințe, aduse până la gura prăpastiei, tradiția se poate ”strânge până la esență care este indestructibilă”, dar stă mereu, înacelași duh, iar când condițiile optime revin, aceasta se reface cu vioiciune” De

aceea tradiția ”nu cade niciodată”. (Ibiden pag.8)

Dar, emigranți fiind, atât autorul cărții cât si eu cititorul, avem mai mare apăsare sufletească prin ruperea de locul natal, locul unde tradiția s-a legat cu glia, iar noi cei plecați prin lume cu ”țara în traistă”, ducem parcă mai dureros dorul de acea specifică, simplă și sfântă viață a tradiției, uneori mai vie decât acelora de acasă.

Ce e rău și ce e bine, nu este un mister pentru românul de rând, mai ales citind cartea ”Semnele Vremii” vom descoperi lupi ajunși păstori la oile Domnului, numai că ”Păstorul cel bun” va căuta ți de oaia rătăcită, să nu fie sfâșiată.

Acest Păstor bun, nu m-a lăsat nici pe mine pradă rătăcirilor neștiute. Din locul acela sfânt, de unde atârnă însăși tradiția neamului, mi se spunea în singurătate și lacrimă, nu răspunde bârfitorilor tăi, dacă te știi curat, nu încerca nici măcar a te apăra. Dreptul la replică, auzi vorbă, e în fapt incitarea și mai crudă a certurilor. Eram fericit în munca mea și sunt și azi, mă rog în familie când nu mă vede nimeni, mă rog și pentru bolnavii de invidie să pună Creatorul dragoste în inima lor, căci eu nu urăsc pe nimeni iar Dumnezeu cunoaște sufletul fiecăruia.

Așa am dus-o ani mulți în Australia, luminat de raza ce vine de la Cel Drept.

Citind acum cartea profetică și savantă a istoricului Alexandru Nemoianu, mi s-a confirmat încăodată deplina convingere că primisem prin duh îndemnul divin în a mă comporta și conduce familia mea. Semnele vremii sub care trăim, alegându-ne singuri binele sau răul, desigur liberi dar cu responsabilitatea obligatorie.

Și ne mai spune autorul savant în cartea sa: ”Este absolută pierdere de vreme și din tot sufletul nădăjduiesc să nu vă lăsați prins în capcană, să explicați. Este un lucru elementar, Cu necuratul nu se intră în dialog. Elementar. O altă greșeală funestă ar fi să căutați să vă ”apărați”. Nu intrați în defensivă! Cui să vă cereți scuze?

Unor oameni care știu să mintă? A căror obraji pot fi înroșiți doar cu palmele?”

(Ibiden pag.30)

Dumnezeule, cât adevăr găsesc eu, căci și despre mine vorbesc, ca autodidact, conștța mea prinde rezonanța expresiei frateleui de pe alt continent. Dar profeticul autor dl.Nemoianu duce mai departe această carte a semnelor vremii, asigurându-ne prin viziune divină, că toate aceste suferințe, fragmentări în grupurile și societățile românești, rămân în realitate în unire pe fondul veșniciei, prin perpetua procreere, darul începuturilor având peceta veșniciei. Păcatul vine prin neatenția noastră, când omul nu privește cinstit și cu grijă ce e rău și ce e bine, căci și acestea au peceta veșniciei.

Nici românul, nici vecinii lui apropiați s-au mai îndepărtați, nu sunt creații aparte, ci ies din aceiași iubire și dragoste dumnezeească, numai flămânzenia după acele promisiuni ale anticristului, au dus pe multe capete conducătoare la rătăcire, la pierderea iubirei și dragostei dintre ei în primul rând, vărsând apoi otrava răutății între mulțimile neamurilor pe care le conduc.

Vremurile scurse dealungul istoriilor au purtat întotdeauna semnele indicatoare, ale credinței celei salvatoare, dar deavolul a corupt iubirea schimbând direcția indicatoarelor înspre deșertăciunile mândriilor și aurului, supărând însăși pe Tatăl Cel Ceresc, care ne-a dat viața!

Rețin din cartea dlui. Alexandru Nemoianu , încă o idee, pe care o explic tot prin experiența-mi proprie, citez: Cred că există cel puțin trei stări ce nu pot fi distruse: persoana, familia și neamul. Atingerea distrugătoare a uneia dintre ele poate avea și mai întotdeauna are, efecte distrugătoare.

Chiar și atunci când ea s-ar face involuntar, din prostie (ibidem pag.9).

Așadar, o acțiune neprielnică, poate penetra și disturba pacea familiei, dar greșeala în acest caz, pare să aparțină ambelor părți – binelui și răului… Singura salvatoare are să fie totuși tradiția, mai ales cea creștină.

Știam de la părinți un adevăr după care mi-am ghidat viața familiei mele și anume: ”căsătoria nu este o joacă, ci este o taină sfântă, căci prin ea se împlinește darul harului sfânt dat omenirii nepieritoare.

Pot spune fără să greșesc că, această scriere a dlui. Alexandri Nemoianu, este mai mult o esență decât o carte; o esență a unor studii largi și la temperaturi înalte, cum de altfel autorul se destăinuie celor apropiați, dar mai ales în cărțile publicate de-alungul anilor.

Citind această carte - capodoperă – aș zice, te vei regăsi legat vechiului arhetip românesc, pe care noi îl apărăm de milenii, căci nu este nicidecum un model nou cu care abia ce ieșim în lume!

2008

Restituire: 22/07/2026

 

*

 

SIMBOL TRIDIMENSIONAL

 

~*~

Covorul câmpiei cu flori,

Frumoasele râuri ce scânteie-n soare

Și brazii din muntelele-nalt până-n nori,

Sunt simbolul Sfintei Fecioare,

Simbolul veșnicei vieți.

Păcatul ce duce spre moarte,

E tocmai distrugerea codrului verde,

Dând undelor limpezi otăvuri să poarte,

Iar cerului nori negri, cât ochiul nu vede

Lumina senină și-a soarelui raze.

Eterna grădină din Eden

A dat-o Divinul imaginii sale

Omului, astfel creat. Și să credem,

Căci pustiirea grădinii florale,

E calea pe care ne pierdem.

 

~*~

”Poezii alese” Vol.II, autor Ioan Miclău, Ed. ”Cuget Românesc”

Bârda, 2006, pag.16.