Rechinii
îi conving pe fraieri că au nevoie urgentă de arme
Maria Diana Popescu
Editoriale
14
Iulie 2026
Cu toate că au trecut cîteva zile de la summitul NATO
de la Ankara, nu e tîrziu să afirmăm că România n-a contat deloc în cadrul
întîlnirii greilor. A fost figurant de lux. Aceasta este impresia cu care
a rămas românul după ce s-au stins reflectoarele, s-au împachetat steagurile
și-au plecat coloanele oficiale la casele lor. Cînd s-a tras linie, marile
puteri și-au împărțit zîmbetele, fotografiile și contractele, iar noi ne-am
ales, ca de obicei, cu promisiuni, declarații pompoase și cîteva fraze diplomatice
bune de pus în ramă. Cel ce stă pe fotoliul de președinte de la Cotroceni a
hlizit și s-a împotmolit a suta oară. A dat mîna cu toată lumea și cînd trebuia
și cînd nu. Din păcate, România a fost prezentă mai degrabă în decor cu nenea
deocheatul decît la masa unde se iau deciziile importante. Cînd ceilalți
discutau despre influență, industrie și strategie, al nostru își afișa rîsul
plecat de acasă, mulțumit că apare în fotografia de grup. Summitul a fost, ca
de obicei, un festival al declarațiilor solemne. Fiecare lider a vorbit în
limbajul lui despre înarmare și solidaritate. Altceva nu mai știu. Traducerea
în limbajul contribuabilului român este ceva mai simplă: urmează alte
cheltuieli, alte programe și alte miliarde duse în buzunarul marilor puteri. NATO
nu mai este garanția securității colective. Pare, mai degrabă, o imensă piață
unde cei mari își expun marfa, în speță, armele cele mai sofisticate, iar cei
mici scot carnetul de cecuri. Rechinii industriei de apărare nu dorm niciodată.
Ei nu vînd emoții, ci contracte de vînzare cumpărare de armament. Nu vînd pace,
ci „soluțiiˮ de război. Iar cînd lumea devine mai nesigură, bursele și
bilanțurile marilor companii încep să zîmbească. La fel ca Nicușor al nostru.
În această logică, rechinii îi conving pe fraieri că
au nevoie urgentă de arme. Unele noi, altele mai puțin noi, unele modernizate,
altele scoase din depozite și prezentate drept tehnologie revoluționară.
Important este ca factura să fie achitată de slugile de frunte ale statelor. Ce
contează dacă peste cîțiva ani va trebui cumpărată o altă generație de
armament? Afacerea merge înainte, iar profitul nu are sentimente. Și atunci
apare întrebarea pe care mulți oameni o pun, fie în glumă, fie foarte serios:
cîți bani au făcut americanii de cînd a început războiul din Ucraina și Iran?
Răspunsul exact îl știu economiștii și acționarii marilor companii din
industria de apărare. Cert este că numeroase firme producătoare de armament au
înregistrat comenzi și venituri extrem de mari în această perioadă, pe fondul
creșterii cheltuielilor militare în multe state. În lumea afacerilor, fiecare
conflict are și o coloană de profit, iar aceasta este infinit mai groasă decît
coloana discursurilor despre solidaritate. Între timp, contribuabilul român
privește spectacolul cu portofelul în mînă. El aude că trebuie cumpărate
avioane, tancuri, rachete, radare și muniție. Apoi merge la magazin și
descoperă că pîinea, curentul și medicamentele nu participă la summituri, nu
țin discursuri, dar se scumpesc fără nicio reținere.
Românii rămîn campioni la aplauze și la răbdare. Cînd
este vorba despre interesele altora, sîntem primii care spunem „prezent!ˮ. Cînd
vine vorba despre interesele noastre, ni se explică elegant că trebuie să mai
așteptăm, că nu este momentul potrivit sau că urmează o analiză. Și atunci
apare inevitabil întrebarea finală. Dacă nu am obținut nimic concret de la
summitul NATO, dacă nu ne-am întors cu vreun cîștig vizibil pentru țară, dacă
am rămas doar cu fotografii și comunicate, oare din ce cauză? „Harpaleteˮ nu
este bun de nimic. Sau poate că este doar personajul perfect pentru politica
modernă: vorbește prost, se poartă la fel, promite mult străinilor, și pleacă
acasă fără să deranjeze pe nimeni, dar amuzîndu-i copios pe liderii lumii. În
fond, într-o lume în care imaginea valorează mai mult decît rezultatul, cine
mai stă să numere beneficiile concrete?
La final, cetățeanul român rămâne cu aceeași întrebare
pe care o pune după fiecare mare reuniune internațională: dacă tot am fost
acolo, ce am cîștigat noi? Pînă va veni răspunsul, fotografiile oficiale vor
continua să arate impecabil, discursurile vor fi pline de optimism, iar nota de
plată va ajunge, ca de obicei, acolo unde ajunge întotdeauna: la contribuabil.
Există o întrebare care nu dă pace multor oameni: de ce să cumperi armament
occidental atît de scump, dar învechit, cînd puteai cumpăra la ofertă, „ultimul
răcnet”, din Rusia? Ieftin ca braga, cu promisiuni cît pentru trei parade
militare și cu reclame care fac orice catalog de electrocasnice să pară modest.
Supertehnologia militară e chiar după colț, dar noi, nu și nu, o vrem din SUA,
la mîna a treia.
Autoritățile din România au greșit fundamental. În loc
să se înghesuie la superofertele estice, s-a încăpățînat să cumpere „fiarele
vechi” din Occident. Ce lipsă de imaginație! Cînd pe piață există arme
invincibile, capabile să schimbe cursul istoriei înainte să se termine
conferința de presă, de ce să mai verifici dacă povestea se potrivește și cu
realitatea? Din broșurile realiste, arsenalul rusesc pare desprins din filmele
SF. Tancuri de neoprit, avioane invizibile, rachete infailibile, pînă și legile
fizicii colaborează cu armamentul rusesc. Numai că, din cînd în cînd,
realitatea are prostul obicei să nu citească pliantele de promovare ale
vecinilor, ci să ia forțat din Occident. De aia, victoria României în fața
Occidentului va fi mereu „după colț”. Și pentru asta trebuie deja să plătească
impozit pentru domiciliu stabil în apropierea colțului. Pierderile României?
Evident, „minime”. Așa spun autoritățile de carton de la București. Atît de
minime încît trebuie explicate zilnic prin comunicate, grafice colorate și
animații spectaculoase. În universul propagandei, orice tîrg păgubos al celor
de pe scaunul puterii este o „repoziționare strategică”, orice eșec este o
„manevră tactică”, orice problemă este vina vremii, a sateliților sau a
planetei Mercur aflată în retrograd. Orice dificultate e dovada că planul lor
merge perfect. Dacă băiețelul a fost pe după graniță înseamnă că este
invincibil. Dacă bate pasul pe loc, înseamnă că pregătește lovitura decisivă.
Dacă se încurcă și semnează un contract păgubos cu străinii, e ceva ce poporul
nu înțelege, pentru că nu e suficient de inteligent. Și atunci apar experții de
tastatură care oftează teatral și afirmă: „Vai, România ce bine a procedat! Cum
să nu, cumpărăm și noi minunile mare brînză din Occident.
Desigur, armele din Occident vin și cu garanție pe
hîrtie lucioasă, plus un pliant care promite că fiecare piesă de tehnică
militară poate învinge orice adversar... cu condiția să nu fie testată prea
insistent în lumea reală. Morala pamfletului este simplă: între propaganda care
promite perfecțiunea și realitatea care o verifică există o diferență mai mare
decît distanța dintre un discurs triumfalist și un raport sincer. Iar cînd
cineva îți spune că deține „cea mai bună tehnologie din lume”, poate merită să
întrebi mai întîi dacă performanțele sînt demonstrate pe teren sau doar în
studiourile televiziunilor plătite, unde victoria vine de cîteva decenii din
Occidentul Ursulei sau din magaziile de fiare vechi ale lui Trump.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu