Pseudoștiința pe bani
grei:
colonialismul intelectual, mercantilizarea
titlurilor
și devalorizarea meritocrației în secolul XXI
22.07.2026
Conf. univ. dr. N. Grigorie
Lăcrița
„Când banii vorbesc, adevărul tace; iar când știința
devine o marfă,
impostura îmbracă roba academică.”(Platon, adaptare conceptuală)
Cuprins
1. Precizări de ordin semantic și
conceptual
1.1. Ce
înseamnă „pseudoștiință”?
1.2. Ce
înseamnă „mercantilism”? De la doctrina istorică la „mercantilismul academic”
1.3. În era
științei pe bani grei opera genială a lui Albert Einstein ar fi declarată
„rebut academic” din lipsa plății taxei, de 5.000 de dolari pentru un articol
1.4. Ce înseamnă meritocrație?
2. Învățământul de ieri: pilonii
valorii-muncă și ai utilității practice
2.1.
Ancorarea în activitatea practică reală
2.2.
Publicații cu utilitate demonstrată
2.3.
Inovarea recunoscută oficial (Certificatul de inovator)
2.4. O
competiție acerbă și selecția bazată pe merit
2.5.
Dinamica financiară inversată: Remunerarea muncii de creație intelectuală
3. Învățământul de azi:
mercantilizarea cunoașterii și colapsul meritocrației
3.1.
Costul studiilor de licență
3.2.
Costul studiilor doctorale
3.2.1.
Tragedia exodului de competență (Brain Drain)
3.2.2.
Promovarea incompetenței și blocarea valorilor repatriate
4. Industria revistelor
prădătoare și taxa pe impostură
4.1.
Presiunea administrativă pe autor: „Publici sau dispari”
4.2.
Taxarea sub pretextul „Accesului Deschis” (Open Access)
4.3.
Simularea evaluării colegiale (Peer-Review fals)
4.4.
Publicarea rapidă în format digital
4.5.
Validarea imposturii și anularea aplicabilității economice
5. Monopolul marilor reviste
internaționale și discriminarea geopolitică
5.1.
Sediile bogăției occidentale versus sursele globale de inteligență
5.2.
Subvenționarea inversă a capitalului străin din bugete emergente
5.3.
Blocarea autonomiei editoriale naționale și colonialismul intelectual
6. Soluții legislative pentru
salvarea învățământului și a tinerelor elite în 2026
6.1.
Relansarea și indexarea gratuită a revistelor naționale
6.2.
Interzicerea finanțării din fonduri publice a taxelor APC comerciale
6.3.
Corelarea titlurilor academice cu inovația implementată în industria locală
6.4.
Înființarea Institutului Național de Robotică și Inteligență Artificială
Aplicată
1. Precizări de ordin
semantic și conceptual
„Definiți bine
termenii și veți elibera omenirea de jumătate din greșelile ei.”
(René Descartes)
Pentru a
înțelege mutațiile structurale și de paradigmă care afectează mediul
universitar contemporan, se impune o delimitare conceptuală și etimologică
riguroasă a termenilor utilizați.
Limba
română și jargonul academic modern au împrumutat mecanisme lingvistice
străvechi pentru a defini realități profund disfuncționale.
Trei
piloni conceptuali susțin această analiză: „pseudoștiința”, „mercantilismul
academic” și meritocrația.
1.1. Ce înseamnă
„pseudoștiință”?
Termenul
„pseudoștiință” este un construct hibrid, format din:
Prefixul
grecesc „pseudo” (psi \ epsilon \ upsilon \ delta \ eta \ varsigma),
care semnifică „fals”, „amăgitor” sau „care se pretinde a fi ceea ce nu este în
realitate”.
Substantivul
„știință”, derivat din latinescul „scientia”, a cărui rădăcină
semantică înseamnă „cunoaștere profundă”, „rigoare” și „căutare metodică a
adevărului”.
În sens
larg, pseudoștiința constă într-un ansamblu de cunoștințe, metodologii, teorii
și practici care încearcă în mod eronat – fie în mod deliberat (prin
impostură), fie din ignoranță – să treacă drept științifice.
Ea
mimează rigorile cercetării, folosește un limbaj tehnicizat menit să
impresioneze profanii, dar este complet lipsită de substanță științifică, de
verificabilitate și de aplicabilitate practică.
Dacă în
secolele trecute pseudoștiința se manifesta la marginile societății (prin
astrologie, alchimie sau șarlatanie medicală), secolul XXI a generat un
fenomen mult mai periculos: pseudoștiința „academică”.
Aceasta
este o veritabilă „făcătură” instituționalizată, o industrie înfloritoare pe
bani grei care rulează fonduri uriașe pe piața globală a vanităților
intelectuale.
Nu mai
vorbim despre rătăciri izolate ale unor minți neinstruite, ci despre un sistem
birocratic complex în care impostura este finanțată legal.
Toate
formele de pseudoștiință sunt fundamental dăunătoare.
Ele nu
doar că diluează valoarea cunoașterii umane, dar distrug încrederea publicului
în instituții, prăbușind standardele morale ale întregii societăți.
1.2. Ce înseamnă
„mercantilism”?
De la doctrina istorică
la „mercantilismul academic”
Pentru
publicul larg, termenul de „mercantilism” poate părea obscur sau pur
tehnic.
În
realitate, el are o dublă conotație pe care trebuie să o limpezim:
În
sens istoric și economic, mercantilismul a fost prima doctrină economică modernă, apărută în Europa
secolelor XVI-XVIII (teoretizată de figuri precum Jean-Baptiste Colbert în
Franța).
Această
teorie susținea că puterea unei națiuni depinde exclusiv de acumularea de aur
și de argint, de dezvoltarea comerțului exterior și de obținerea unui excedent
financiar cu orice preț.
Statul
devenea un comerciant agresiv, orientat doar spre câștig material brut.
În
sens modern și peiorativ (folosit în acest articol), termenul a evoluat și definește
spiritul de speculă, goana obsedantă după profit, atitudinea de a măsura
totul prin bani și tendința toxică de a transforma valorile spirituale, morale
sau intelectuale în simple mărfuri de vânzare.
Când
vorbim despre „mercantilizarea învățământului”, ne referim exact la
acest proces degradant prin care universitățile au încetat să mai fie temple
ale cunoașterii, culturii și formării caracterelor, devenind SRL-uri academice.
În acest
nou sistem mercantil:
1. Studentul
nu mai este un discipol evaluat după minte, muncă și merit, ci este privit ca
un client plătitor de taxă.
2. Profesorul
nu mai este un mentor axat pe valoarea-muncă, ci un prestator de servicii
care trebuie să aducă încasări instituției.
3. Diploma
și titlul de doctor nu mai reprezintă certificări ale competenței geniale sau
ale utilității practice, ci mărfuri de lux cumpărate în rate, prin
intermediul taxelor de școlarizare și al articolelor plătite cu mii de euro.
Așadar,
fuziunea dintre pseudoștiință (știința falsă) și mercantilism
(comercializarea totală) a născut monstrul contemporan al „științei pe bani
grei”: un sistem în care banii dictează valoarea academică, eliminând definitiv
criteriul de aur al meritului personal.
1.3.
În era științei pe bani grei opera genială a lui Albert Einstein ar fi
declarată
„rebut
academic” din lipsa plății taxei, de 5.000 de dolari pentru un articol
Pentru a înțelege până unde a mers demența acestui
mercantilism academic în anul 2026, să ne imaginăm un exercițiu de sclipitoare
ironie: un „arc peste timp”.
Să presupunem că însuși Albert Einstein ar trăi
astăzi și ar încerca, în anul 2026, să trimită spre publicare celor mai
„celebre reviste cotate internațional” cele două teorii epocale care au
redefinit Universul: Teoria Relativității Restrânse (cea din 1905) și Teoria
Relativității Generale (cea din 1916).
Potrivit normelor administrative rigide și
„standardelor de elită Open Access” de nivel mondial din secolul XXI,
articolele geniului absolut ar fi respinse din start de către robotul
birocratic al sistemului.
Ele nu ar trece nici măcar de prima barieră, cea a
criteriului eliminatoriu suprem: Einstein nu ar avea atașată dovada plății
taxei de procesare (APC) de 5.000 de euro sau de dolari pentru fiecare articol!
Fără un portofel de 10.000 de euro disponibil
instant pentru transfer bancar, articolele care au schimbat istoria omenirii ar
rămâne blocate în anonimatul unui server digital.
Editorii din spatele marilor trusturi comerciale
nici nu s-ar obosi să citească ecuațiile care descriu curbura spațiu-timp.
Ei i-ar trimite fizicianului un e-mail automat,
sec și mercantil:
„Stimate autor, manuscrisul
dumneavoastră nu poate fi procesat deoarece tranzacția financiară a fost
respinsă. Gravitația banului este, în sistemul nostru, mult mai puternică decât
gravitația geniului dumneavoastră.”
Iată cum, „în era științei pe
bani grei”, Einstein ar fi declarat un „rebut academic” din
lipsă de lichidități, în timp ce orice impostor cu portofelul gros devine,
peste noapte, savant de renume internațional, indexat în Web of Science.
1.4. Ce înseamnă
„meritocrație”?
Termenul „meritocrație” este, de asemenea, un
construct hibrid, născut din combinarea substantivului latinesc „meritum”
(prețuire, răsplată după merit/muncă) și a sufixului grecesc „kratos” (kappa
\ rho \ alpha\tau o \ varsigma), care semnifică „putere”, „conducere” sau
„autoritate”.
În sens sociologic și academic, meritocrația
reprezintă acel sistem social sau organizațional în care accesul la funcții,
putere, ierarhii și recunoaștere publică se face exclusiv pe baza meritelor
personale – adică prin talent, efort, inteligență, competență și
performanță dovedită (pilonul central al valorii-muncă).
Ea reprezintă opusul direct al nepotismului,
oligarhiei sau al sistemelor mercantile, interzicând ca ascensiunea unui
individ să fie dictată de avere, conexiuni politice sau titluri cumpărate.
2. Învățământul de
ieri: pilonii valorii-muncă și ai utilității practice
„Formele fără
fond sunt primejdioase, căci nimicesc o cultură;
valoarea unei școli stă doar în munca
temeinică și în rodul ei practic pentru societate.”
(Titu Maiorescu, adaptare din teoria formelor fără
fond). Notă: În jargonul academic modern, „forma fără fond” înseamnă să posezi
o diplomă de doctor sau un titlu universitar poleit, dar golit de orice
substanță științifică, originalitate sau utilitate reală pentru România.
Nedumerirea
și revolta mea în abordarea acestui subiect au rădăcini adânci în contrastul
izbitor dintre sistemul valoric trecut și cel prezent.
Am
parcurs studiile universitare în România în perioada 1971–1975, iar activitatea
de cercetare doctorală s-a desfășurat între ianuarie 1979 și aprilie 1982.
Acea
epocă impunea în interiorul universității criterii de o rigoare drastică,
bazate pe meritul personal și pe corelația organică dintre teorie și practica
economică.
Admiterea
mea la doctorat nu a fost rezultatul tranzacționării unei taxe sau al bifării
unor criterii pur formale, ci s-a fundamentat pe patru piloni esențiali:
1. Ancorarea
în activitatea practică reală: Cercetarea nu se făcea din „turnul de fildeș” al
bibliotecii, izolată de realitate, ci pornea direct din interiorul unei unități
de producție de cea mai mare importanță pentru economia națională.
2. Publicații
cu utilitate demonstrată: Dețineam deja un portofoliu de articole publicate în reviste de
specialitate autohtone. Aceste materiale radiografiau neajunsurile stringente
din activitatea practică, oferind soluții concrete, direct aplicabile.
3. Inovarea
recunoscută oficial: Un argument decisiv a fost deținerea unui „Certificat de inovator” (nr.
23 din 22.09.1976), fapt ce demonstra capacitatea de a genera plusvaloare
economică și tehnică palpabilă înainte de a pretinde titlul de doctor.
4. O
competiție acerbă: Admiterea presupunea susținerea unui concurs extrem de riguros, unde
numărul de locuri era sever limitat.
În acele
decenii, posturile de doctorand se scoteau la concurs extrem de rar, o dată la
3 sau la 4 ani.
Selecția
se făcea exclusiv după criteriul valorii-muncă.
Drept
dovadă, existau numeroase cadre didactice universitare respectabile care își
încheiau întreaga carieră și ieșeau la pensie fără a reuși să obțină titlul de
doctor, deoarece exigențele comisiei erau de neînduplecat în fața lipsei de
substanță.
Dinamica
financiară era complet inversată față de cea de astăzi.
În
perioada anilor 1970–1980, un articol publicat într-o revistă de specialitate
nu doar că era gratuit, dar era remunerat.
Pentru
un articol de fond, autorul primea un onorariu substanțial, care putea varia
între 300 și 800 de lei, în condițiile în care un salariu mediu pe
economie era de aproximativ 2.000–2.500 de lei.
Din două
sau trei articole bine documentate, un intelectual câștiga echivalentul unui
salariu lunar.
Statul
recunoștea munca de creație ca pe o valoare economică brută.
Noțiunea
de „învățământ pe bani” nu exista în mentalul colectiv.
Facultatea
și doctoratul erau gratuite pentru cei capabili, iar studenții eminenți primeau
burse de merit și de studiu consistente, care le asigurau independența
financiară pentru a se dedica exclusiv cunoașterii.
3. Învățământul de azi:
mercantilizarea cunoașterii și colapsul meritocrației
„Într-o societate
în care valorile sunt inversate, titlurile academice nu mai certifică
valoarea inteligenței, ci măsoară doar
adâncimea buzunarului.”(Mihai Eminescu)
Privind
realitatea anului 2026, noi, cei crescuți și formați în spiritul rigorii și al
recunoașterii meritului personal, asistăm perplecși și profund îngrijorați la o
degradare fără precedent a peisajului universitar.
Educația
a încetat să mai fie un ascensor social bazat pe inteligență și pe munca bine
făcută și a devenit o simplă tranzacție comercială.
Datele
oficiale ale anului 2026 sunt de-a dreptul alarmante pentru bugetul unei
familii obișnuite și reflectă o barieră financiară greu de trecut:
3. 1.
Costul studiilor de licență: Un singur an de studii la facultățile de top din România
a ajuns să coste sume astronomice. De pildă, taxele de școlarizare la
Universitățile de Medicină și Farmacie au atins pragul de 10.000 de euro pe
an (aproximativ 52.400 de lei).
3.2. Costul
studiilor doctorale: Pentru tinerii cercetători români care nu ocupă puținele locuri bugetate –
distribuite, adesea, pe criterii clientelare –, taxa anuală de școlarizare
reprezintă o povară financiară semnificativă, ridicându-se la aproximativ
13.000 de lei.
În acest
context mercantil, se conturează o concluzie tristă: oricât de inteligent,
sclipitor și dedicat studiului ar fi un tânăr din zilele noastre, șansele lui
de a performa la cel mai înalt nivel academic doar prin „puterea minții” sunt
drastic diminuate în absența unui capital financiar masiv.
Acest
blocaj structural este întreținut de corupție, de lipsa criteriilor
valorii-muncă și de generalizarea unui sistem de promovare bazat pe rețele de
influență și criterii politicianiste.
Consecințele
directe ale acestui colaps meritocratic se manifestă prin două fenomene
dramatice:
3.2.1.
Tragedia exodului de competență (Brain Drain)
„O țară care își alungă sau își ignoră elitele
intelectuale își condamnă viitorul la mediocritate și devine dependentă de
geniul altora.”(Jean-Jacques Rousseau)
Elita
tineretului român, realizând că în propria țară potențialul său intelectual
remarcabil este ignorat ori sufocat de birocrație și nepotism, alege masiv
calea străinătății.
În timp
ce geniul acestor tineri este confirmat la nivel global, statul român rămâne un
simplu spectator pasiv.
Acest
uriaș potențial tehnic a fost demonstrat din plin în numeroase competiții
internaționale, culminând cu performanța istorică de la Campionatul Mondial de
Robotică din Houston, SUA (FIRST Tech Challenge, 2026).
Atunci,
liceenii români au uimit planeta, ocupând integral primele patru locuri din
lume prin echipele: Velocity (Brăila), Heart of RoBots (Buzău), Quantum
Robotics (București) și AI Citizens (Focșani).
Deși
România are unul dintre cele mai fertile terenuri intelectuale din lume în
domeniul IT și al noilor tehnologii, autoritățile refuză cu obstinație să le
pună la dispoziție laboratoare dotate modern și bugete de cercetare pe măsură.
Statul
român recoltează ipocrit aplauze de pe urma succeselor acestor copii, dar lasă
ca roadele minții lor să fie culese definitiv de economiile din Occident.
Fără
investiții masive și fără un cadru legislativ coerent care să lege liceele și
universitățile de industria privată de înaltă tehnologie, acești tineri
eminenți sunt împinși iremediabil spre exod.
3.2.2.
Promovarea incompetenței și blocarea valorilor repatriate
În timp
ce tinerii noștri capabili sunt școliți la cele mai prestigioase universități
din lume (Oxford, Cambridge, Harvard, MIT) și sunt curtați, angajați și
promovați de companii de renume mondial, în țara lor se lovesc de un zid de
netrecut.
Dacă
doresc să se întoarcă în România pentru a contribui la dezvoltarea ei, ei
constată că posturile din universități sau din instituțiile cheie sunt blocate
sau ocupate de incompetenți promovați pe criterii de partid, de rudenie, de
corupție etc.
Este
imperios necesar să facem o precizare de
onoare: acest articol nu vizează acei tineri inteligenți și dedicați muncii
corecte și bine făcute care, deși destul de puțini, reușesc totuși să obțină
rezultate remarcabile și în țara lor. Acești cercetători autentici, care
izbândesc exclusiv prin geniu și trudă proprie, în ciuda barierelor financiare
și birocratice, reprezintă adevărata speranță a mediului academic curat și
merită întreaga noastră prețuire.”
4. Industria revistelor
prădătoare și taxa pe impostură
„Adevăratul colonialism nu mai cucerește teritorii, ci
cucerește minți, transformând cunoașterea într-un privilegiu al celor bogați și
o barieră pentru cei eminenți.” (Frantz Fanon)
„Cercetarea
științifică moare în momentul în care excelența nu se mai măsoară prin
descoperiri utile societății, ci prin capacitatea de a cumpăra pagini în
reviste de consum.”
(Noam Chomsky)
Cea mai
flagrantă și mai nocivă manifestare a acestei decăderi o reprezintă
transformarea cercetării științifice într-o afacere cu circuit închis, o
adevărată „făcătură încorporată”.
Condiționarea
unui doctorand de a publica cel puțin două articole în reviste cotate
internațional (indexate în baze de date precum Web of Science / Clarivate sau
Scopus) pentru a i se admite susținerea tezei de doctorat a deschis ușa unui
abuz financiar și conceptual greu de imaginat în secolul trecut.
Astăzi,
pentru ca un tânăr să își poată susține teza de doctorat, trebuie să achite
taxe de publicare numite APC (Article
Processing Charges), care variază între 2.000 și 5.000 de euro
sau dolari per articol.
Pentru
cele două articole obligatorii, efortul financiar se ridică la 10.000 de
euro/dolari.
Având în
vedere că un salariu mediu net în România în anul 2026 este de aproximativ
5.000 de lei (circa 1.000 de euro), un tânăr doctorand trebuie să scoată din
buzunar echivalentul a 10 salarii medii pe economie doar pentru a avea
dreptul să își susțină teza.
Ceea ce
în trecut era o sursă de venit și de prestigiu bazată pe valoarea-muncă, astăzi
a devenit o taxă de viciu pe inteligență.
Radiografia
textuală a mecanismului „prădător”
Acest
circuit fraudulos nu funcționează clandestin, ci la lumina zilei, derulându-se
în pași administrativi preciși:
4.1. Presiunea
administrativă pe autor: Totul pornește de la normele rigide. Doctorandului sau cadrului didactic i
se cere imperativ să bifeze articole în reviste cu „factor de impact”. Această
presiune de tipul „publici sau dispari” (publish or perish)
creează o masă uriașă de clienți captivi, obligați să facă rost de bani.
4.2. Taxarea
sub pretextul „Accesului Deschis” (Open Access): Revistele comerciale cotate
internațional profită de această vulnerabilitate. Ele nu mai vând reviste
fizice către biblioteci, ci cer mii de euro direct de la autor în schimbul
publicării articolului.
4.3. Simularea
evaluării colegiale (Peer-Review fals): În mod normal, o revistă
științifică serioasă trimite textul unor referenți independenți, proces care
durează mai multe luni, cu riscul major de respingere. Revistele prădătoare sau
de tip comercial scurtează acest timp la doar câteva zile sau săptămâni.
Evaluarea este o simplă formalitate administrativă. Singurul criteriu
eliminatoriu real este confirmarea transferului bancar. Dacă banii au intrat în
cont, articolul este aprobat.
4.4. Publicarea
rapidă în format digital: Articolul este urcat pe platforma online a revistei. Nu există o ediție
tipărită fizic, nu există un control riguros al plagiatului sau al textelor
generate de algoritmi. Volumul de articole publicate este uriaș – unele reviste
scot mii de articole pe lună, încasând zeci de milioane de euro.
4.5. Validarea
imposturii: În
final, autorul își bifează poziția în dosar. Titlul academic este obținut nu pe
baza utilității sociale sau a unei inovații practice, ci pe baza puterii
financiare. Majoritatea acestor articole scumpe sunt simple compilații
teoretice, abstracte, scrise într-un limbaj artificial, pe care nu le citește
și nu le aplică nimeni niciodată în lumea reală.
5. Monopolul marilor reviste
internaționale și discriminarea geopolitică
„Monopolul asupra
cunoașterii este cea mai subtilă formă de tiranie;
el decide nu doar ce este adevărat, ci și
ce regiuni ale lumii au dreptul de a gândi.”
(Edward Said, gânditor de referință în analiza
post-colonialismului și a dominației culturale)
Pentru a
înțelege pe deplin dimensiunea nocivă a pseudoștiinței pe bani grei, fenomenul
nu trebuie privit doar ca o disfuncționalitate locală sau ca o simplă ambiție
academică personală.
El
reprezintă, în esență, un mecanism de exploatare economică la nivel global,
fundamentat pe un monopol strict și pe o profundă discriminare geopolitică.
La
începutul secolului XXI, peisajul publicistic mondial a fost capturat de
ascensiunea unor mari trusturi editoriale axate pe volum comercial (precum MDPI
sau Frontiers), dar și de deschiderea unor linii masive de reviste în
regim „Open Access” de către giganți tradiționali ca Elsevier sau Springer
Nature.
Deși
aceste mari trusturi resping oficial eticheta de structuri prădătoare –
protejându-se în spatele indexării în marile baze de date internaționale –,
comportamentul lor este unul pur comercial.
Comunitatea
științifică mondială le critică vehement exact din cauza ritmului de bandă de
rulaj: cu cât publică mai mult, cu atât profitul lor crește, în timp ce
exigența evaluării scade dramatic.
Drept
dovadă, consilii de cercetare din țări europene cu tradiție au început deja să
blocheze sau să declasifice anumite reviste din aceste consorții.
Trecând
însă dincolo de aspectul comercial, gravitatea extremă a acestui sistem constă
în modul în care este desenată harta puterii intelectuale și financiare:
5.1. Sediile
bogăției versus sursele de inteligență: Marile trusturi editoriale care percep taxe astronomice
de mii de euro pentru un singur articol își au sediile exclusiv în țări
dezvoltate, bogate, din Occident sau în hub-uri financiare globale potente. În
schimb, ele nu există în țările din Europa de Est, Africa sau Asia de Sud.
Paradoxul este strigător la cer: tocmai aceste regiuni geografice, lipsite de
mari edituri recunoscute, sunt cele care furnizează de fapt cea mai mare parte
din „materia cenușie” a lumii și care contribuie substanțial la dezvoltarea
economiilor bogate.
5.2. Subvenționarea
inversă a capitalului străin: Sistemul este conceput într-un mod pervers și
inechitabil. Țările mai puțin dezvoltate economic își epuizează bugetele
naționale destinate cercetării (și așa extrem de subțiri) sau economiile
private ale familiilor pentru a vărsa aceste sume uriașe în conturile
trusturilor editoriale din Vest. Practic, cercetătorii din țările emergente
ajung să subvenționeze direct profiturile uriașe ale unor entități private
străine doar pentru a primi dreptul formal de a fi recunoscuți ca „doctori” sau
„profesori” în propria lor țară.
5.3. Blocarea
autonomiei editoriale naționale: Această stare de fapt este menținută în mod deliberat.
Nu se dorește sub nicio formă crearea, întărirea sau recunoașterea unor reviste
naționale puternice, valoroase și accesibile financiar în țările furnizoare de
talente. Controlul financiar, ideologic și academic trebuie să rămână
concentrat în mâinile celor care au transformat știința într-o marfă de lux.
Asistăm,
așadar, la o formă modernă de colonialism
intelectual: țările bogate recoltează inteligența și, în același
timp, taxează cu mii de euro simplul drept al cercetătorului de a exista în
bazele de date globale.
Este un
circuit toxic care secătuiește resursele locale și menține statele în curs de
dezvoltare într-o perpetuă stare de subordonare academică și economică.
6. Soluții legislative
pentru salvarea învățământului și a tinerelor elite
„Legile unei
națiuni trebuie să fie scutul care apără inteligența de mercantilism
și puntea care reține talentele acasă, căci fără elite o
țară își pierde viitorul.”
(Montesquieu,
adaptare conceptuală din „Despre spiritul legilor”)
Asistăm
astăzi la un regres academic fără precedent, alimentat în mod decisiv de un
veritabil colonialism
intelectual la care sunt
supuse statele din afara centrelor de putere financiară.
Valoarea-muncă,
efortul cinstit de cercetare, originalitatea și utilitatea socială a
rezultatelor științifice au fost brutal substituite de puterea financiară de
achiziție a spațiului digital de publicare.
Pentru
ca acest manifest să nu rămână o simplă radiografie amară a prezentului,
propunem un set de măsuri legislative urgente pe care decidenții politici din
România ar trebui să le adopte în acest an, 2026:
6.1. Relansarea și revalorizarea
revistelor naționale: Ministerul Educației trebuie să finanțeze masiv
publicațiile științifice românești, asigurându-le indexarea internațională
gratuită. Standardele de promovare academică trebuie să recunoască din nou
valoarea articolelor de substanță scrise în limba română, care oferă soluții
aplicabile în economia națională, eliminând astfel obligativitatea exclusivă și
împovărătoare a publicării în reviste străine cu taxă.
6.2. Interzicerea plății taxelor
APC din fonduri publice pentru revistele comerciale:
Statul
român nu mai trebuie să permită decontarea din granturi publice de cercetare a
așa-numitelor taxe APC (Article Processing Charges – Taxe de Procesare a
Articolelor) către editurile străine axate exclusiv pe volum comercial. Sub
paravanul „accesului deschis” (Open Access), aceste corporații editoriale
percep autorilor mii de euro pentru simplul fapt de a le publica online
studiile. Banii publici ai României trebuie direcționați strategic către
infrastructura laboratoarelor naționale și dotarea universităților, nu către
profiturile exorbitante ale trusturilor editoriale străine.
6.3. Corelarea obligatorie a
titlurilor academice cu industria locală: Niciun titlu de doctor
în științe aplicate (economice, tehnice, medicale) nu ar mai trebui acordat
fără o dovadă indubitabilă a aplicabilității sale practice în România. Aceasta
se poate materializa printr-un brevet de invenție, o inovație implementată într-o
companie locală sau un proiect de politici publice adoptat – reluând spiritul
meritocratic al criteriilor pe baza cărora mi-a fost decernat Certificatul de
inovator în anul 1976.
6.4. Înființarea Institutului
Național de Robotică și Inteligență Artificială Aplicată:
„Geniul este
aurul din mină; educația și sprijinul statului sunt cele care îl aduc la
suprafață și îl transformă în tezaur național.” (Benjamin
Franklin)
Echipele
noastre de robotică de talie mondială (Velocity, Heart of RoBots,
Quantum Robotics, AI Citizens) nu trebuie abandonate. Statul are
obligația de a înființa de urgență un hub de excelență național, finanțat
direct de la buget și prin parteneriate public-private de anvergură. Acești
tineri excepționali trebuie să primească statutul de cercetători încă din
perioada studiilor, beneficiind de salarii la nivel occidental, laboratoare
dotate la standarde de vârf și facilități fiscale totale pentru start-up-urile
tehnologice pe care aleg să le dezvolte acasă, în România.
7. Concluzie
„Pierderea elitei
intelectuale este pentru o națiune ceea ce este pierderea memoriei
pentru un om: o condamnare la rătăcire și
la dispariția propriei identități.” (Mircea Eliade)
Cât timp
titlurile academice se vor măsura în mii de euro plătiți pe articole care,
pentru revistele prădătoare, sunt o simplă maculatură digitală, și nu în
soluții reale aduse comunității și economiei naționale, pseudoștiința pe bani
grei va continua să împroaște cu impostură mediul universitar.
Este
datoria morală a comunității academice curate, a celor care mai cred în
valoarea-muncă, să deștepte conștiințele și să ceară ferm revenirea la
criteriile de aur ale meritului personal și ale utilității sociale a muncii
intelectuale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu