CREDO
FLORIN
ZAMFIRESCU
Am înseilat în această carte, numită
INSECTAR, aproape tot ce m-a obsedat ani în șir. Aș dori, în încheiere, să
devoalez un punct de vedere personal cu privire la existența noastră
pământeană.
Cred cu tărie că există un Creator care
ne-a construit după chipul și asemănarea sa! Când s-a petrecut acest fapt, nu
are nici o importanță, cert este că acest Creator este o entitate care ne este
mult superioară nouă, oamenilor. Mai cred și că totul a fost făcut cu un scop
precis, chiar dacă noi nu îl percepem, iar scopul acesta nu este doar
perpetuarea speciei. Asta mă face să cred că ființa superioară care ne-a creat
nu este indiferentă la evoluția noastră, ca umanitate.
Grav însă este modul cum între noi și
Creator s-au interpus diferite formațiuni al căror scop nu este salvarea
noastră, ci propășirea lor materială, unele în mod mai subtil, altele mai
fățiș. În Biblie se spune clar că nu trebuie să adunăm averi pe pământ. Ori, ce
fac așa zișii oameni religioși ai bisericii? Strângerea unor averi fabuloase
este de notorietate și asta nu numai în creștinism, dar preponderent aici. Nu
este deloc întâmplător că cea mai răspândită și cea mai puternică religie de pe
întreg globul este creștinismul, datorită materialismului său exacerbat.
Norocul cel mare este că există între creștini spirite elevate, dăruite cu
adevărat Creatorului! Există ființe omenești care și-au închinat complet viața
credinței în Cel Necuprins, fără să cadă în capcanele materialismului atât de
păgubos. Ei se numesc Sfinți și nu veți găsi la niciunul din ei pretenții de
autoritate acaparatoare. Aceștia se caracterizează doar printr-o iubire totală,
printr-o lipsă absolută de ego și sunt adevărații stâlpi care au ținut vie
flacăra credinței în Creator, peste secole. În fața lor mă înclin până la
pământ și le declar un devotament deplin!
Pe lângă aceștia există însă și masa
imensă a profitorilor. Biserica Catolică a inventat în evul mediu scutirile de
păcat contra cost. Se ajunsese ca oamenii să-și cumpere indulgențe, chiar
înainte de a face un păcat, pe care urmau să-l comită mai târziu... Societatea
a înghițit asta și lucrurile au continuat. Se fac daruri consistente
bisericilor, din care extrem de puțin se întoarce către cei nevoiași.
Secularizarea averilor mânăstirești a apărut ca o necesitate, fiindcă biserica
acaparează averi fabuloase - odoare, păduri, pământuri sau clădiri. Crimele
cele mai abominabile s-au petrecut în sânul bisericilor noastre pentru așa zise
păcate, care erau de fapt doar comportamente firești, normale, socotite
interzise de către slujbași ai bisericii. Pedepsele medievale pentru păcate
inventate de religie sunt de-a dreptul strigătoare la cer. Vânătoarea de
vrăjitoare ducea la acțiuni înspăimântătoare ca – jupuirea de piele pe viu, ca
arderea pe rug sau cine mai știe ce blestemății, și astea sub pretextul că așa
a cerut Creatorul nostru. Sunt convins că aberația ar fi mers atât de departe
încât ei ar fi interzis chiar și contactul sexual între oameni, dacă asta nu ar
fi dus la dispariția speciei. În sânul clerical chiar există pretenția
celibatului, abstinența de la orice plăcere, mortificarea în speranța vieții de
apoi. Restricții de acest fel devin chiar un motiv pentru ca slujitorii din
mânăstiri și nu numai, să se întreacă în perversiuni oribile. Ei au ajuns să
spună că trebuie să facem doar ce zice popa, nu ce face el în intimitățile pe
care și le creează singuri... Am auzit preoți care, călcând grosolan regula,
afirmă enormitatea că nu putem noi greși, cât poate Dumnezeu ierta!
Amintesc apoi despre ecumenism, ca despre
o ultimă construcție diabolică impusă cu un scop bine definit de a fisura din
interior credința într-un singur Dumnezeu. Încercările prin care se urmărește
amestecul credințelor lumii nu pot duce decât la o prăbușire a spiritului uman
în brațele derutei și a deznădejdii veșnice.
Asta se petrece de fapt dintr-un singur motiv – nu se urmărește
unificarea credințelor, ci a religiilor, a modelelor născocite de cei pe care
eu îi numesc interpuși, adică a formelor și ritualurilor inventate și care fac
atât de mult rău adevăratei credințe. Este ca și când s-ar dori amestecul
muntelui cu marea. Unificarea formei va duce doar la alterarea conținutului,
ori ecumenismul combină formele mai multor religii prin târguieli doctrinare.
Pe orice meridian, geografia a impus modalități diferite de acces la Creator,
așa cum drumurile spre un singur centru sunt diferite. Deci, aici nu este vorba
de vreun conflict, ci de puterea de a aștepta ca oamenii să ajungă singuri la
adevăratul Creator, mergând fiecare pe drumul său...
Pe scurt, pledez pentru eliberarea
omenirii din plasa celor care se interpun permanent între Om și Creator! În
nici un caz pledoaria mea nu intenționează ieșirea din frâul normalității. Sunt
pe lume foarte mulți care nu cred în nici o divinitate, tocmai din cauza
abuzului celor care se laudă că o slujesc! Oamenii se rezumă la un materialism
palpabil și la satisfacerea nevoilor imediate. Acest materialism lipsit de
spiritualitate ne-a adus unde suntem azi! Cu toate astea există persoane
cultivate, oameni de știință, fizicieni, sau savanți din orice domeniu, care
ajung în cele din urmă la convingerea că există un Creator, pe care nici o
explicație, oricât de darwinistă, nu-l poate înlocui. Se știe acum că o celulă
vie este mai complicată decât un oraș cu milioane de locuitori. Asemenea
bijuterie nu se poate naște din întâmplare! Pe lângă asta diferitele
descoperiri ale mecanicii cuantice, ne arată că toate supozițiile cu privire la
evoluționism sunt doar înseilări penibile și trase de păr. Cred deci că, având
un Creator, avem și niște trasee pe care trebuie să le urmăm, vrem sau nu vrem.
Fabula spune că vehiculul pe care-l numim
corp este asociat cu un spirit care dăinuie veșnic. Și mai spune că în momentul
desprinderii spiritului de trup, acesta este pus în fața unei încercări:
trebuie să traverseze un râu, pe care anticii l-au numit Styx. În funcție de
nivelul spiritual al fiecăruia, unii pot să treacă pe celălalt mal, alții nu.
Cei care nu reușesc trecerea, sunt luați de șuvoiul apei, ajungând într-un lac,
care este de fapt lichidul amniotic din pântecul unei alte mame... primind încă
o șansă și urmând să revină în alt trup, ca să reia încercările vieții.
S-a întrebat cineva de ce omul este
singurul mamifer care plânge la naștere? Și de ce unii plâng mai strașnic decât
alții? Știe cineva un alt mamifer nou născut care plânge, țipă, sau urlă când
se naște? Nici un pui de alt animal nu se naște plângând! Darwin s-a preocupat
doar de asemănări, dar deosebirile acestea sunt esențiale! Da, memoria se șterge odată ce ne luăm în
primire noul trup, dar faptul că majoritatea dintre noi reacționăm plângând
când intrăm în noua noastră viață dovedește ceva mult mai profund. Apoi, de
uitat nu uităm chiar tot, din moment ce pe parcursul vieții avem îndemânări,
talente sau pasiuni, diferite de ceilalți, dovedind că de fapt nașterea este
doar o reîntoarcere!
Sunt mai multe versete din Biblie care au
trecut neobservate și care mărturisesc despre reîncarnare, Evanghelia după
Luca, 9 cu 19, Matei – 16 cu 14... Da, reîncarnarea a fost ștearsă din Biblie,
nu fiindcă n-ar exista, ci fiindcă înseamnă o amânare perpetuă, o tărăgăneală a
devenirii, cu alte cuvinte un chin prelungit al spiritului închis în temnița
materiei. Înseamnă repetenția spirituală, încremenirea în proiect, cum ar spune
filozofii. Nici o amânare nu este benefică, deci nici reîncarnarea! Pentru asta
ea nu trebuie negată, trebuie doar evitată prin corectitudinea pașilor făcuți
spre desăvârșire. Desigur, putem reveni în lumea aceasta de mai multe ori, ca
să absolvim testele foarte grele care ne sunt puse în față, dar a repeta un
curs numit viață nu este o fericire, ci doar o șansă de a nu ne pierde în
neant. Cei care, în Sinodul de la Niceea au hotărât ștergerea ideii de reîncarnare din Biblie, au
manifestat o grijă de interpus, s-au erijat în păstorii omenirii, astupându-ne
ochii pentru o cunoaștere a realității. Numai că omul nu este un animal care
trebuie protejat de el însuși, chiar dacă asta pare a fi spre binele lui...
EPITAF
Vin
norii fără zgomot şi cerurile dor,
Tăiat
în panglici timpul aleargă diferit,
Planeta
obosită se-ascunde-n infinit,
Iar
eu, cu disperare, încă nu vreau să mor...
Am
traversat o viață ca un cadou pierdut,
Ma
regăsesc în locul de unde am plecat,
Privirile-mi
orbite nu văd nici un păcat
Şi
cineva îmi spune că nici nu m-am născut!
Să
fie înc-odată ce exista atunci,
Aş
asculta, notându-mi cuvinte-n orice limbă?
M-aș
strecura mai harnic prin lumea ce se schimbă?
Şi-aș
respecta mai aprig vestitele porunci?
Nu
știu! Şi totuși Doamne, nu mă lăsa să cad!
M-aș
mai roti o dată pe coaja ta de nucă!
Mi
s-a aprins călcâiul şi-mi cere să mă ducă
Pe
căi alternative… către acelaşi vad!
~*~
FLORIN
ZAMFIRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu