Ben Todica - Conștiința care își caută chipul

 

Conștiința care își caută chipul.

( Dialog dramatic între Reperele Lumii )

Ben Todica

22 Iulie 2026

 

Moto:

Civilizațiile nu mor atunci când li se prăbușesc zidurile.

Mor atunci când oamenii încetează să-și mai recunoască propriul chip.

Iar arta nu este altceva decât oglinda în care Dumnezeu întreabă omul:

„Acesta ești tu sau doar umbra ta?”

 

 

Conștiința care își amintește chipul.

 

Este o diferență uriașă. A căuta înseamnă că nu ai avut niciodată. A-ți aminti înseamnă că ai uitat.

Toată cultura omenirii, de la peșterile de la Lascaux până la Capela Sixtină, de la Psalmii lui David până la Eminescu, de la Brâncuși până la Tarkovski, poate fi privită ca un singur gest repetat neîncetat: omul încearcă să-și amintească cine este.

Și atunci mi-am imaginat începutul piesei într-un mod și mai simplu.

Scena este complet întunecată.

Nu se vede nimic.

Se aude doar respirația unui om.

Foarte încet, din întuneric, o Voce întreabă:

— Cine ești?

Pauză lungă.

Omul răspunde:

— Nu mai știu...

Altă pauză.

Vocea întreabă din nou:

— Atunci de ce ai venit?

Omul spune:

— Ca să-mi amintesc.

În acel moment nu se ridică cortina. Se aprinde prima lumânare. Abia după aceea intră Michelangelo. Pentru că Michelangelo nu este primul personaj.

Primul personaj este Întrebarea.

Shakespeare știa asta.

Dostoievski știa asta.

Cioran știa asta.

Brâncuși știa asta.

Și cred că marile opere nu încep niciodată cu un răspuns. Ele încep cu o întrebare care nu te mai lasă să dormi:

Cum își mai poate aminti omul chipul, într-o lume care îi oferă mii de măști?

 

 

CONȘTIINȚA CARE ÎȘI CAUTĂ CHIPUL

 

Nu există decor. Există doar întuneric. Apoi, foarte încet, se aude un clopot. Nu unul care cheamă oamenii la biserică. Ci unul care trezește memoria Universului.

Din întuneric apare o singură rază de lumină. În mijlocul ei stă o oglindă. O oglindă fără imagine. Și o Voce.

 

VOCEA : Cine sunt eu? De mii de ani mă caut. Am schimbat împărății. Am ridicat temple. Am inventat alfabetul. Am descoperit stelele. Dar chipul meu... unde este?

(Tăcere.)

Din depărtare se aud pași în marmură.

Intră MICHELANGELO. Poartă în mâini o daltă. Nu privește publicul. Privește oglinda.

 

MICHELANGELO : Chipul nu se pictează. Chipul se descoperă. El există înaintea noastră. Eu n-am făcut decât să înlătur piatra care îl ascundea. Voi... ați început să sculptați piatra din afară. Și ați lăsat sufletul captiv.

(Tace.)

Oglinda rămâne goală.

 

Dintr-un colț întunecat se aude un râs. Un râs trist.

Intră CHARLIE CHAPLIN. Pălăria lui este puțin uzată. Bastonul tremură.

 

CHAPLIN : Eu am râs. Dar niciodată de om. Am râs pentru om. Ca să nu moară. Astăzi lumea râde. Dar nu mai știe de ce. Râsul fără iubire este ecoul unei camere goale.

 

Lumina se schimbă.

Intră SHAKESPEARE. Poartă o carte închisă.

 

SHAKESPEARE : Toată lumea este o scenă. Dar scena fără adevăr devine spectacol. Iar spectacolul fără suflet devine piață. Iar piața... nu mai cumpără conștiințe. Cumpără atenție.

 

În acel moment, din marmură începe să se desprindă un zbor.

Intră BRÂNCUȘI. Nu vorbește imediat. Pune în mijloc o Pasăre. Privește oglinda.

 

BRÂNCUȘI : Pasărea nu zboară. Omul uită să privească. Forma nu este materia. Forma este rugăciunea materiei. Când rugăciunea tace, piatra devine beton.

 

Vânt. Frunze. Se aud clopotele Moldovei.

Intră EMINESCU. În mâna dreaptă ține o lumânare. În stânga, o carte albă.

 

EMINESCU : Am căutat infinitul într-o limbă. Și am descoperit că limba este o biserică. Nu cuvintele mor. Omul moare când uită că fiecare cuvânt este o răspundere.

 

Din întuneric răsună un zgomot electronic.

Lumina albastră a ecranelor inundă scena.

Intră... OMUL SECOLULUI XXI. Nu are nume. Are telefon. Are ceas inteligent. Are căști. Are milioane de conexiuni. Și nici o privire. El vorbește fără să ridice ochii.

 

OMUL : Am toată lumea în buzunar. Pot vorbi cu oricine. Pot vedea orice. Pot cumpăra orice. Pot deveni oricine.... De ce mă simt atât de singur?

 

Atunci... pentru prima dată, oglinda începe să lumineze. Dar nu apare niciun chip. Apare doar o întrebare. Scrisă cu lumină:

UNDE ȚI-AI PIERDUT SUFLETUL?

Toți tac.

Inclusiv Michelangelo.

Inclusiv Shakespeare.

Inclusiv Eminescu.

Pentru că răspunsul nu le mai aparține lor. Ci nouă.

 

***

( Acesta e raspunsul meu la intrebarea adresata pe Facebook de domnul Prof. dr. DUMITRU V. Marin: Great things, master. Next subject of meditation: from Michelangelo`s art to grafitti... Involution of vision in technological increased century.

„Conștiința care își caută chipul” nu este povestea lui Michelangelo sau a lui Shakespeare, ci autobiografia spirituală a fiecăruia dintre noi.

La masa rotundă a Eternității ar lua loc nu doar artiști, ci și cei care au schimbat felul în care omul și-a înțeles existența: Socrate, Iisus (fără a-L transforma într-un personaj obișnuit, ci într-o Prezență), Leonardo, Bach, Newton, Dostoievski, Van Gogh, Tarkovski, Brâncuși, Eminescu, Chaplin... iar în fața lor s-ar afla un singur personaj fără nume:

Omul.

Nu omul de ieri.

Nu omul de mâine.

Omul de acum. )