SIMFONIA TĂCERII
de Ben Todică
La început a fost musca.
Nu cea din Biblie, nici cea din fabule. Musca aceea
obișnuită care îți dădea târcoale vara, se lovea de geam și îți tulbura
liniștea după-amiezilor. Într-o zi am observat că nu mai era. Am crezut că este
o întâmplare. Apoi am început să observ și alte absențe.
Au tăcut broaștele înainte de ploaie.
Au dispărut fluturii care colorau primăverile.
Albinele au devenit tot mai rare, iar stolurile de
păsări care odinioară acopereau o parte din cer au rămas doar o fotografie în
memoria copilăriei.
Poate că schimbările au venit încet. Atât de încet,
încât generația mea a fost singura care a putut vedea ambele lumi: cea care era
și cea care nu mai este.
M-am născut în 1952, într-o Românie în care satul avea
încă răbdare. Îmi amintesc mirosul fânului cosit, roua serii, pământul după
ploaie și glasurile oamenilor care nu se grăbeau nicăieri. Îmi amintesc gustul
roșiilor, dulceața merelor culese direct din pom și supa de pui care avea aroma
curții în care fusese crescută pasărea.
Astăzi încă mănânc. Dar de multe ori simt că gust doar
amintirea gustului.
Nu știu dacă s-au schimbat fructele sau noi.
Nu știu dacă s-a schimbat soarele sau privirea
noastră.
Nu știu dacă timpul aleargă mai repede sau dacă noi am
uitat să ne oprim.
Știu doar că lumea pe care o purtam în simțuri se
îndepărtează cu fiecare an.
Și nu doar natura pare să se stingă.
S-a schimbat și omul.
Graba a devenit limbă universală. Politețea pare o
specie pe cale de dispariție. Conversațiile sunt întrerupte de ecrane, iar
tăcerile nu mai sunt locuite de gânduri, ci de notificări. Suntem înconjurați
de zgomot și, paradoxal, tot mai singuri.
După anii pandemiei am simțit, ca mulți alții, că ceva
s-a frânt înăuntrul nostru. Nu pot spune ce anume. Doar că bucuria a devenit
mai greu de găsit, iar entuziasmul pare să fi fost înlocuit de o oboseală fără
nume.
Poate că aceasta este adevărata schimbare a timpului
nostru.
Nu dispar doar insectele.
Dispare uimirea.
Nu dispar doar păsările.
Dispare răbdarea de a le asculta.
Nu dispar doar gusturile.
Dispare memoria lor.
Civilizația noastră construiește tot mai mult și
ascultă tot mai puțin. Ridicăm clădiri, drumuri, rețele și centre de date, dar
în același timp pierdem ceva ce nu poate fi reconstruit din beton, oțel sau
siliciu: legătura tainică dintre om și lumea vie.
Poate că progresul nu înseamnă doar ceea ce câștigăm.
Înseamnă și ceea ce pierdem fără să observăm.
Mă întreb uneori dacă cea mai mare tragedie nu este
schimbarea însăși, ci obișnuința cu schimbarea. Omul se adaptează la orice. Se
adaptează zgomotului, grabei, luminii artificiale, aerului încărcat,
singurătății. Se adaptează până când uită că altădată lumea avea un alt sunet.
Sau poate un alt suflet.
Există o tăcere pe care o iubesc.
Este tăcerea pădurii, a zăpezii, a nopții.
Dar există și o altă tăcere.
O tăcere care apare atunci când nu mai cântă păsările,
când nu mai zumzăie albinele și când geamul rămâne curat pentru că nicio muscă
nu îl mai atinge.
Această tăcere nu liniștește.
Ea avertizează.
Poate că Apocalipsa nu va veni cu foc, tunete și
trâmbițe.
Poate că va veni într-o dimineață obișnuită, în care
vom deschide fereastra și nu vom mai auzi nimic.
Atunci vom înțelege că sfârșitul nu începe cu zgomot.
Ci cu tăcerea.
Iar lumea întreagă va asculta, fără să știe, ultima și
cea mai tulburătoare dintre toate simfoniile:
Simfonia tăcerii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu