Dragilor
Vă trimit atașat un text deosebit semnat de prof.
Constantin E. Ungureanu, care aduce în prim-plan o paralelă fascinantă între
două repere ale culturii noastre: Mihai Eminescu și Constantin Brâncuși. (Constelații
diamantine, anul XVII, nr. 4 (188), 2026 )
Întâlnirea cu un astfel de text nu te poate lăsa
indiferent. Pentru un cititor ca mine de formație tehnică, obișnuit cu rigoarea
și structura, o singură parcurgere nu este niciodată de ajuns. A fost nevoie de
o relectură atentă pentru a decoda nuanțele din spatele cuvintelor, pentru a
înțelege trăirile autorului și strădania lui de a pune alături doi uriași ai
culturii noastre, Eminescu și Brâncuși. În fond, tema „rugăciunii” devine aici
doar un pretext nobil pentru a explora modul în care absolutul poate fi atins
fie prin muzicalitatea poeziei, fie prin cioplirea tăcută a materiei.
Recunosc că, în ultimul timp, am prins gustul de a
trece astfel de materiale complexe și prin filtrul inteligenței artificiale.
Îmi place să le dau pe mâna unuia dintre „consilierii” mei din sfera AI, nu
pentru a înlocui trăirea personală, ci pentru a distila ideile esențiale. Este
un exercițiu fascinant de sinteză: un mod prin care mă asigur că ideile cu
adevărat valoroase trec dincolo de o simplă lectură și rămân întipărite în
subconștient.
Nu pot să nu adaug un gând despre catrenul lui Nichita
Stănescu așezat la începutul textului. Nu știu dacă l-am mai avut vreodată în
fața ochilor sau dacă, pur și simplu, nu am știut să mă opresc asupra lui. Să
reușești să alcătuiești un asemenea catren folosind exclusiv patru nume proprii
— Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși — mi se pare o dovadă
de geniu poetic.
Patru nume, patru versuri, patru universuri și, în
același timp, o adevărată definiție poetică a culturii române. Patru cuvinte
care nu doar că rimează, ci așază în patru puncte cardinale ale spiritului
nostru cuvântul, imaginea / culoarea, sunetul și forma. Toate sunt reunite
într-un catren de o simplitate dezarmantă și de o bogăție de semnificații
aproape imposibil de cuprins.
George Mandicescu
De
la „Rugăciune” de Eminescu la „Rugăciunea” lui Brâncuși
Constantin
E. UNGUREANU /
19.07.26
„Cel mai frumos catren pe care
l-aș putea scrie vreodată este:
Eminescu
Grigorescu
Enescu
Brâncuși.”
Nichita Stănescu
Conform unui „Dicționar de mitologie generală”, de
Victor Kernbach, Editura Albatros, București, 1983, rugăciunea este un act
cultual, existent în aproape toate religiile, prin care credinciosul cere
bunăvoință, în general, sau îndeplinirea anumitor dorințe concrete din partea
divinității. Rugăciunea, în creștinism, „este elementul fundamental și izvorul
de viață prin care creștinul intră în relație cu cele trei fețe dumnezeiești:
Tatăl, Sfântul Duh și Fiul, Isus Christos”. Ioan Damaschin definise rugăciunea
mai simplu, ca fiind „cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu”.
Există o bogată literatură populară și cultă, cu
conținut religios, despre principalele evenimente ce țin de religie. Apelând la
puterea miraculoasă a Cuvântului, din iubire și pioșenie, scriitorii români au
alcătuit „cuvinte potrivite”, inspirate din „sărbătorile de cuget și de suflet”
de peste an.
O înșiruire a acestora se cuvine: Iancu Văcărescu
(„Rugăciune”), Grigore Alexandrescu („Rugăciunea”), Mihai Eminescu
(„Rugăciune”), Octavian Goga („Rugăciune”), Ion Minulescu, Vasile Militaru,
Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic. Și lista ar putea continua.
În mai multe numere ale revistei „Brâncuși” au apărut
articole despre unele similitudini între cele două personalități ale
spiritualității românești, Mihai Eminescu și Constantin Brâncuși: născuți în
provincii păstrătoare de tradiții și cu frumuseți naturale deosebite;
nonconformiști de la fragedă vârstă; atrași de o viață rustică, de farmecul
naturii; dorința de a călători pe jos, prima formă de cunoaștere; cultul pentru
mamă; cultul muncii până la atingerea perfecțiunii; exigența morală; împliniți
în domeniul artei, neîmpliniți ca bărbați, ca soți, fără întemeierea unei
familii, dar nelipsiți de muze, de prezențe feminine, surse de inspirație
pentru creațiile lor.
Desigur că nu lipsesc asemănările dintre operele lor:
„Rugăciune” de Eminescu își are echivalentul în „Rugăciunea” lui Brâncuși.
„Sărutul” lui Brâncuși ne sugerează cuvintele lui
Cătălin adresate Cătălinei din poemul „Luceafărul” sau o secvență asemănătoare
din „Scrisoarea V”. „Coloana Infinitului”, „o scară spre cer”, își are
corespondentul poetic în călătoria Luceafărului spre Demiurg. Până și „Borna de
frontieră” („Piatra de hotar”) a lui Brâncuși este transfigurată în versuri din
„Memento mori”:
„Eu privesc și tot privesc
La vreo piatră ce înseamnă a istoriei hotar.”
Poezia „Rugăciune” de Mihai Eminescu a fost publicată
prima dată în volumul „Poezii”, ediția a VI-a Maiorescu, în 1892, cu o singură
strofă, apoi în ediția Nerva Hodoș, din 1902, cu două strofe. Este desprinsă
din poemul „Ta twam asi” („Tu ești aceasta”) și a trecut prin mai multe
versiuni. Se pare că ar fi fost creată în 1879, anul care marchează trecerea
lui Eminescu de la maturitatea poetică la apogeul creației sale.
În același an a scris și sonetul „Răsai asupra
mea...”, tot o rugă adresată Sfintei Fecioare Maria, publicat în „Sămănătorul”,
I, nr. 19, din 15 aprilie 1902, apoi în „Poezii postume”, ediția Nerva Hodoș,
1902.
Versurile poeziei „Rugăciune” se grupează în două
strofe a câte zece versuri — decime —, cu măsura de 7–8 silabe, asemenea
creațiilor folclorice. Configurația acestora va fi întâlnită mai târziu în
poezia coșbuciană, în care strofele se termină cu o jumătate de vers — rejet.
Folosirea enjambementului sau ingambamentului,
procedeu de versificație constând în continuarea ideii poetului în versul
următor, fără a fi marcată prin vreo pauză, contribuie la muzicalitatea
poeziei. Versurile devin mai „melodioase, pline de vioiciune și energie”
(Iorga).
La sonoritatea poeziei contribuie și îmbinarea
armonioasă a sunetelor, ritmul complex — o combinare a unor picioare metrice
bisilabice, troheul, cu cele trisilabice, amfibrahul, tetrasilabice, peonul, și
chiar cu cinci silabe, mesomacrul —, la care se adaugă rima împerecheată,
încrucișată, feminină și dactilică:
„Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie.
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!”
„Noi, cei din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărul mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!”
Observăm că ultimele două versuri se repetă și, fiind
o rugă, predomină verbele la modul imperativ.
Prin urmare, atât în poezia „Rugăciune”, cât și în
sonetul „Răsai asupra mea...”, scris în endecasilab — unsprezece silabe —
iambic, pe un ton elegiac, poetul adresează o rugăminte Sfintei Fecioare Maria.
Numai că, în prima poezie, vorbește în numele unei pluralități, prin persoana I
plural, pe când în cea de-a doua eul poetic se adresează în nume personal,
fiind:
„Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei” sale,
cerându-i să-i redea speranța gata „să moară”,
„tinerețea” și „credința”. Ne întâlnim, de fapt, cu suferința „dureros de
dulce” și cu tristețea eminesciană.
„Rugăciunea” lui Brâncuși, realizată în bronz în 1907,
este o sculptură creată la comandă, ca monument funerar, și instalată în
Cimitirul Dumbrava din Buzău, în primăvara anului 1914.
Iată ce spune Brâncuși despre creația sa:
„Rugăciunea! O comandă obișnuită ca oricare altă
comandă! Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea. Monumentul trebuia să
reprezinte o femeie plângând. Însă cum era să fac, oare, o femeie goală,
într-un cimitir? Am făcut atunci, din materia ce mi se pusese la dispoziție,
o... rugăciune.”
„Rugăciunea” este cea mai importantă dintre
sculpturile brâncușiene din România, aflate în Galeria Națională a României.
Este o figură în bronz, îngenuncheată și înclinată, care, după aprecierea lui
Sidney Geist, „marchează primul pas al lui Brâncuși în direcția independenței
artistice”.
În opinia unui corespondent al ziarului „The New York
Times”, Hilton Kramer:
„În această lucrare, influența Academiei și umbra lui
Rodin au fost lăsate în urmă și se poate întrevedea puritatea formei și
delicatețea sensibilității care, cu tot mai mare stringență și perfecțiune
tehnică, îi vor caracteriza ulterior opera.”
„În «Rugăciune» — observă primul biograf al lui
Brâncuși, V. G. Paleolog — stă durerea femeii închinându-se în genunchi pe
țărâna care acoperă o ființă iubită.”
Singura deosebire dintre poezia „Rugăciune” de Mihai
Eminescu și sculptura „Rugăciunea” de Brâncuși constă în aceea că primul își
„cioplește” ideile și sentimentele în cuvintele limbii, iar celălalt își
cioplește gândurile în piatră sau în bronz.
Când Brâncuși s-a născut, Eminescu se afla în plină
maturitate poetică. Născuți în ani diferiți, anotimpul alb i-a adus pe lume:
Gerarul și Făurarul.
Prin decrete prezidențiale, zilele de naștere ale
celor două genii au fost proclamate zile naționale, fiind singurele
personalități care se bucură de această atenție.
Fie ca cele două zile naționale să rămână pentru
totdeauna sărbători ale spiritualității noastre!
Constelații diamantine, anul XVII, nr. 4
(188), 2026
-xxx-
--------
Compilare redactare
George M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu