Ben Todică - Comunismul, micuța găurică a istoriei

 

Comunismul, micuța găurică a istoriei

Ben Todică

12 Iulie 2026

 

Istoria nu este alcătuită numai din ceea ce se păstrează. Ea este, în egală măsură, alcătuită din ceea ce se șterge.

Fiecare epocă își rescrie trecutul. Nu numai prin cărți, ci și prin demolări, prin tăceri și prin uitare. Așa au dispărut cetăți, temple, statui și biblioteci. Așa au fost înlocuite credințe considerate de neclintit. Omenirea a renunțat, pe rând, la convingerea că Pământul este centrul Universului sau că lumea se sfârșește la marginea orizontului. Fiecare nouă ordine și-a legitimat existența împingând în umbră ordinea precedentă.

Și România ultimelor decenii pare să fi cunoscut același mecanism al memoriei selective.

Nu discut aici ideologii, ci urmele lor materiale.

Îmi revine mereu în minte spitalul din Ciudanovița. O clădire solidă, bine construită, ridicată pentru oameni. După schimbarea regimului, cineva a propus ca ea să fie transformată într-o fabrică de confecții. Deluță (Rus Teodor) vedea în acea clădire șansa unor locuri de muncă și a unei continuități pentru comunitate. Propunerea a fost refuzată.

Mai târziu, în timpul filmării documentarului Drumul nostru, realizat în călătoriile mele prin Banat și difuzat pe canalele televiziunii comunității române din Melbourne, am ascultat chiar din gura lui povestea acelui refuz. Nu după mult timp, spitalul a fost desfăcut cărămidă cu cărămidă. Nu a fost transformat. Nu a fost valorificat. A dispărut.

Clădirile au însă o memorie a lor. Ele nu sunt doar ziduri. Sunt dovezi că, într-un anumit timp, o comunitate a avut capacitatea de a construi, de a organiza și de a spera. Atunci când asemenea repere dispar, odată cu ele se estompează și posibilitatea comparației.

Poate că tocmai comparația incomodează cel mai mult.

O societate fără repere devine o societate fără memorie. Iar un om fără memorie acceptă mai ușor orice prezent ca fiind singurul posibil.

Nu doar spitalele au dispărut. Fabrici, școli, cămine culturale, cinematografe, uzine și numeroase instituții au fost abandonate sau demolate. Unele nu mai puteau fi salvate. Altele ar fi putut primi o nouă viață. Însă, odată pierdute, ele au luat cu ele și o parte din memoria colectivă.

Mai grav decât dispariția unei clădiri este dispariția criteriilor prin care oamenii își pot judeca propria istorie.

Atunci când educația slăbește, când cultura este împinsă la margine, iar dialogul autentic este înlocuit de zgomot, memoria începe să se fractureze. O societate care nu-și mai cunoaște trecutul devine vulnerabilă în fața oricărei narațiuni convenabile.

Se spune adesea că trăim în libertate și că toate vocile pot fi auzite. În teorie, aceasta este una dintre marile promisiuni ale democrației. În practică însă, nu toate vocile au aceeași putere de a ajunge la oameni. Uneori, nu cenzura directă produce tăcerea, ci indiferența, marginalizarea sau controlul subtil al atenției publice.

De aceea cred că adevărata luptă nu este între comunism și democrație, nici între stânga și dreapta.

Adevărata luptă este între memorie și uitare.

O societate care își pierde memoria își pierde și libertatea de a înțelege cine este. Iar fără această libertate, orice viitor poate fi modelat după interesul celor care scriu povestea.

Istoria nu începe în manuale și nici nu se termină în arhive.

Ea începe în conștiința fiecăruia dintre noi.

Fiecare renunțare la adevăr mai sapă o mică gaură în memoria colectivă.

Iar marile prăbușiri ale unei națiuni încep, aproape întotdeauna, cu asemenea găurici.

Ben Todică