Stimate Domnule ProfesorDima
Vă mulțumesc din suflet pentru gândurile împărtășite
și pentru această reflecție atât de profundă. Textul dumneavoastră m-a mișcat
și mi-a amintit din nou ce parcurs extraordinar ați avut — de la anii grei de
închisoare și curajul de a căuta libertatea, până la cariera remarcabilă de la
microfonul Vocilor Libere și anii dedicați catedrei. Ați urcat, într-adevăr,
etaje grele și nobile.
Privind de aici, de la „etajul 89” pe care mă aflu,
citesc cu multă empatie despre armura care a început să ruginească. Eu privesc
însă lucrurile dintr-un unghi puțin diferit. Nu îmi este frică de moarte- poate
veni oricand- și nici nu o aștept, ci primesc fiecare zi ca pe o
adevărată binecuvântare. Când mă gândesc la colegul meu de cameră din
studenție, care s-a stins la doar 45 de ani, și la atâția alții care nu au avut
șansa noastră, mă simt un om profund avantajat și recunoscător sorții.
Dacă ar fi să fac un „contract” cu viața pentru
ultimul moment, mi-aș dori doar să mă ia lin, din somn daca s-ar putea. Și,
spre deosebire de teama dumneavoastră de a muri sănătos, eu îmi doresc cu
ardoare ca ultimul moment să mă găsească cât mai sănătos, lucid și informat
posibil. Nu din egoism, ci din grija profundă de a nu-i chinui pe cei dragi din
jurul meu și, bineînțeles, de a nu mă chinui nici pe mine.
Vă doresc din tot sufletul multă sănătate, liniște,
zile senine în vecinătatea munților dumneavoastră dragi și bucuria de a rămâne
cu mintea la fel de ageră!
George Mandicescu
La
Etajul 90… al Vietii
In 1969 am ajuns la New York. Aveam 32 de ani si
locuiam in Manhatten la etajul 11 al unui bloc de pe malul fluviului Hudson.
Seara cand veneam acasa rareori luam ascensorul sa ajung in apartamentul meu.
Preferam sa urc scarile si sa ma antrenez. Cred ca puteam sa fiu un bun
globetrotter! Au trecut anii si am tot urcat “etaje”… intelectuale, sociale si
biologice. M-am pensionat si m-am mutat in Arizona in vecinatatea parcului
national de cactusi si cu vedere spre muntele Sombrero. De cate ori am escaladat
acest munte!!! Acum ma uit cu jind la el. Intre timp am ajuns la etajul 90… al
varstei si cu greu mai pot urca cateva trepte. Nu e meritul meu. Nu am facut
nici un efort sa ajung aici, dar sunt cumva mandru; mandru pentru ca mi-a fost
teama sa nu mor de tinar. Acum, din ziua in care am intrat in categoria
seniorilor, nu mai ma tem ca mor de tinar. Am cucerit acest drept. Acum ma tem
insa ca voi muri sanatos. De fapt, sanatatea la etatea de 90 de ani se masoara
diferit: inima continua sa bata, mintea merge, organele vitale isi fac
datoria…Si totusi ceva nu mai merge, sau daca merge, merge cu incetinitorul.
Iar lucrurile mici nu mai merg apoape deloc. Ma bucur ca am ajuns la etajul 90
al vietii, dar spun sincer ca nu ma atrag etajele de mai sus, desi tentatiile,
dorintele, visele, au ramas cam aceleasi ca la tinerete. Ma simt ca un cavaler
medieval cu coif, cu platose si spada, dar armura stralucitoare de alta data
s-a ruginit, se destrama, si deabea se mai tine pe mine. Si din interior,
sufletul isi revenidica dreptul la libertate si se zbate sa iasa din armura in
care e incatusat de o viata…
Le multumesc tuturor celor care si-au adus aminte de
mine. Data viitoare imi puteti dori ani buni, dar nu neaparat multi. Nicolae
Nicholas Dima (NND=NeNeaDima) nascut pe 20 si inregistrat oficial pe 22 Iulie
1936.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu