cătălin afrăsinei - taina cununiei

 

taina cununiei

elisabetei

 

 

~*~

 

ascultasem mai multe predici

despre taina cununiei ale părintelui calistrat

tu te pregăteai să-mi fii mireasă

vara era în toi și  deveniserăm  epopeici

fără să știm fără să dorim

am vrut să fim anonimi

și să ne iubim în taină

horatius a dat un răspuns plauzibil

îndelung analizat metafizic  la cambridge

de ce a dispărut din istorie

imperiul roman

și cât pe ce

roma

când se taie  un copac

a explicat horatius prin hiperbat

arborele frunzișul poeziei

prăbușindu-se peste mine

& din tine

înflorind

aidoma fructelor pe  ramuri

personificare a nenăscuților

din mine & tine

ajunseserăm mai celebri

decât the beatles la ny

decât john lennon

rostind ,,suntem mai celebri decât hristos”

decât beyonce

decât finala campionatului mondial

decât messi

decât orice olimpiadă

flacăra olimpică era aprinsă de tine

și purtată din oraș în oraș

din inimă în inimă

așa cum scrisese pindar la începutul olimpiadelor

eu & tu

indispensabili ca apa aerul

(mai aveam un frate  &

cosmin în plimbările de amiază

la 33 de grade

descoperise  ludovic al XIV-lea

nu mâncase înghețată pe băț )

primul și ultimul cuvânt

pentru opt miliarde de stuarzi

am spus în drum spre eșafodul iluziei

nu vom rămâne în lumea secularizată

decât foarte puțin

de ajuns ne este dragostea

mântuitoare

 

~*~

cătălin afrăsinei

 

  

 

     Comentariu: „Taina cununiei”, poem dedicat Elisabetei, este o construcție lirică amplă, de sensibilitate transmodernă, în care experiența iubirii este ridicată de la nivelul biografic la dimensiunea sacramentală, culturală și universală. Textul pornește de la un fapt aparent simplu, ascultarea unor predici despre taina cununiei, dar își lărgește progresiv orizontul către Antichitate, istoria Imperiului Roman, filologia clasică, Cambridge, Pindar, Jocurile Olimpice, cultura pop, familia și perspectiva copiilor nenăscuți. În centrul tuturor acestor referințe se află cuplul „eu & tu”, conceput nu ca simplă relație sentimentală, ci ca nucleu de regenerare spirituală și de întemeiere a unei lumi. Din punctul de vedere al esteticii transmoderne, poemul îmbină fragmentarismul postmodern, colajul cultural și amestecul de registre cu dorința de recuperare a sensului, a sacrului și a unei forme de adevăr afectiv. Horațiu, Pindar, The Beatles, John Lennon, Beyoncé, Messi, finala Campionatului Mondial și flacăra olimpică nu sunt introduși doar pentru spectacol livresc, ci pentru a arăta că iubirea celor doi traversează toate epocile și toate formele de glorie, depășindu-le în cele din urmă. Poemul oscilează fertil între anonimat și celebritate. Versurile „am vrut să fim anonimi / și să ne iubim în taină” exprimă nevoia de discreție și autenticitate, în timp ce secvența în care cei doi devin „mai celebri” decât marile figuri ale culturii și sportului exprimă hiperbola firească a îndrăgostitului, pentru care propria iubire devine centrul universului. Această contradicție nu este un defect, ci una dintre tensiunile esențiale ale textului: iubirea adevărată nu are nevoie de publicitate, dar în conștiința celui care o trăiește ea capătă proporții cosmice. Originalitatea poemului provine mai ales din felul în care termeni filologici, simboluri religioase și imagini cotidiene sunt integrați într-o singură viziune. Referința la hiperbat este deosebit de interesantă, deoarece figura de stil nu mai rămâne un simplu concept tehnic, ci devine o explicație simbolică a prăbușirii istoriei și a regenerării prin iubire. „Arborele frunzișul poeziei / prăbușindu-se peste mine / & din tine / înflorind” este una dintre imaginile centrale ale poemului. Arborele poate simboliza Imperiul Roman, civilizația, tradiția poetică, genealogia, trupul și chiar viața eului liric. Elisabeta apare astfel nu numai ca mireasă posibilă, ci ca principiu feminin al reînnoirii, al rodniciei și al continuității. Imaginea fructelor de pe ramuri, asociată copiilor nenăscuți, conferă poemului o dimensiune familială și profetică. Copiii nu sunt prezenți biologic, dar există simbolic în proiectul de iubire al celor doi, ca promisiune, ca rod viitor și ca prelungire a cuplului dincolo de prezent. Mesajul poemului este limpede: cununia adevărată nu este o convenție socială, ci o taină, o comuniune și o posibilă cale de mântuire. Iubirea trece de la eros, ca dorință de apropiere și viață comună, la agape, ca dăruire, rodire și salvare spirituală. Ultimele versuri, „de ajuns ne este dragostea / mântuitoare”, reprezintă cheia întregului text. Ele relativizează faima, cultura, recordurile, imperiile și spectacolul public, afirmând că adevărata permanență nu se află în istorie, ci în iubirea care unește două ființe și le scoate din singurătate. Finalul conferă unitate unui poem construit prin acumulări, salturi și asociații aparent îndepărtate. Lumea secularizată este prezentată ca un spațiu tranzitoriu, în care oamenii rămân „foarte puțin”, în timp ce dragostea mântuitoare deschide perspectiva unei durate spirituale. Imagistica este bogată și memorabilă. Vara „în toi” sugerează plenitudine, maturitate și rodire, iar adjectivul „epopeici” transformă iubirea într-un eveniment fondator. Flacăra olimpică aprinsă de iubită și purtată „din oraș în oraș / din inimă în inimă” este una dintre cele mai frumoase imagini, deoarece mută ceremonialul sportiv din spațiul public în interiorul afectiv al umanității. Trecerea de la oraș la inimă este o trecere de la geografie la spiritualitate, de la spectacol la comuniune. La fel de puternică este sintagma „eșafodul iluziei”, care sugerează moartea viselor false, a orgoliului și a grandorii imaginare. Eul liric înaintează spre locul unde iluzia trebuie sacrificată pentru ca adevărul iubirii să rămână. Poemul are afinități cu Nichita Stănescu prin transformarea iubitei într-o forță ontologică, cu Walt Whitman prin enumerări și amploarea universală a eului, cu Allen Ginsberg prin ritmul liber, folosirea semnului „&” și colajul cultural, cu T. S. Eliot prin întâlnirea fragmentelor din epoci diferite și cu Mircea Cărtărescu prin amestecul dintre biografie, cultură înaltă și imaginar contemporan. Prezența lui Pindar susține tonul de odă și de celebrare, iar Horațiu devine mai mult decât un autor clasic: este un interlocutor simbolic, un interpret al istoriei și un martor al iubirii. Totuși, textul nu imită aceste modele, ci își construiește propria formulă, în care erudiția este trecută prin experiență personală și religioasă. Câteva secvențe ar putea fi revizuite pentru mai multă coerență și intensitate. Enumerarea celebrităților este expresivă, dar prea lungă; reducerea ei ar concentra forța hiperbolei. Numele trebuie corectate grafic: The Beatles, New York, John Lennon, Beyoncé, Hristos. Aluzia la celebra afirmație a lui Lennon trebuie integrată cu grijă, pentru a fi clar că este o referință culturală, nu o afirmație a eului liric. Paranteza despre frate, Cosmin, cele 33 de grade, Ludovic al XIV-lea și înghețata pe băț introduce o notă biografică și ludică, însă întrerupe fluxul poemului și pare desprinsă dintr-un alt text. Ea ar trebui fie eliminată, fie dezvoltată separat, astfel încât legătura cu tema cununiei să devină vizibilă. Sintagma „opt miliarde de stuarzi” este originală, dar neclară; dacă intenția este de a vedea omenirea ca pe un grup de însoțitori ai aceleiași călătorii, metafora trebuie pregătită mai bine. Din punct de vedere stilistic, poemul câștigă prin libertatea versului, prin lipsa punctuației tradiționale și prin alternarea registrelor, însă are nevoie de o ușoară disciplinare pentru ca imaginile puternice să nu fie acoperite de explicații. Nucleul care trebuie păstrat este alcătuit din taina cununiei, dorința de anonimat, arborele doborât și reînflorit, copiii nenăscuți, flacăra olimpică și finalul despre dragostea mântuitoare. Aceste elemente formează adevărata arhitectură a poemului. Nota literară potrivită este 8,8 din 10, datorită originalității, bogăției culturale, autenticității emoției și finalului de mare forță spirituală. „Taina cununiei” este un poem despre iubirea care își caută forma sacră într-o lume dominată de celebritate, spectacol și secularizare. El transformă cuplul într-un spațiu de întâlnire între trecut și viitor, între cultura clasică și cultura pop, între istorie și familie, între trup și mântuire. Elisabeta este reprezentată ca mireasă, muză, purtătoare a flăcării și izvor de înflorire, iar eul liric își depășește orgoliul tocmai în clipa în care înțelege că iubirea nu trebuie să fie mai celebră decât lumea, ci mai adevărată decât ea. Marea reușită a textului constă în această trecere de la hiperbola gloriei la simplitatea unei mărturisiri: imperiile cad, celebritățile trec, recordurile sunt uitate, dar iubirea, atunci când este trăită ca taină și dăruire, poate deveni mântuitoare.