ÎNTREBAREA
LUI DUMNEZEU: „CE FACI ILIE?”
-
IEROM. ALEXIE -
Personalitatea Sf. Proroc Ilie Tesviteanul
Iubiților, iată-ne întru această minunată zi de vară,
când Biserica noastră prăznuiește pe Sf. Mare Proroc Ilie. Este sfântul mult
iubit al pusnicilor, al rugătorilor, al celor ce iubesc apropierea tainică și
vorbirea cu Domnul. Este prorocul care întruchipează pe toți profeții Vechiului
Testament prin râvna sa, prin tăria credinței, prin înmănuncherea ca într-un
buchet înmiresmat al raiului, al tuturor virtuților, al profeților care au
vorbit, au prorocit despre venirea Domnului și care au sârguit Domnului cu
râvnă mare.
Să ne amintim de Schimbarea la Față pe care o vom
prăznui pe 6 august! Când Domnul S-a schimbat la față pe Muntele Tabor,
deoparte și de alta a Sa erau cei doi proroci ai Vechiului Testament: Moise,
primitorul Legii și Ilie, cel care întruchipează cum v-am spus, după cuvântul
Sfinților Părinți, toată buna mireasmă, tot harul prorocilor Vechiului
Testament, prin râvna, credința și rugăciunea sa. Vom încerca în câteva
cuvinte, nu multe, să ne apropiem de personalitatea sfântă a lui Ilie Prorocul.
Dacă ați ascultat cu băgare de seamă, frățiile
voastre, Apostolul care s-a citit din Epistola Sf. Iacov, se zice la un moment
dat: ,,Și Ilie era om cu slăbiciuni asemenea nouă și s-a rugat și Domnul a
închis cerul și nu a plouat trei ani și șase luniˮ. Păi, bine, veți spune
frățiile voastre: ,,Ne-ați spus, părinte, că Ilie alături de Moise care s-au
arătat deoparte și de alta a Domnului la Schimbarea la Față, vorbind cu El
despre pătimirile Sale, ar întruchipa, ar aduna toată seva înmiresmată a
profeților, a prorocilor Vechiului Testament. Și acum iată, cuvântul Domnului
prin gura Sf. Ap. Iacov care zice: «...și Ilie era om cu slăbiciuni ca noi, dar
s-a rugat cu rugăciune și Domnul a închis cerul pentru ploaie, trei ani și șase
luni». Cum vine aceasta? Un om cu slăbiciuni asemenea nouă?”.
Deznădejdea lui Ilie în fața necredinței poporului
evreu
Ceea ce aș vrea ca frățiile voastre să puneți la inimă
este nu atât faptul istoric al unui eveniment, sau al unei personalități, cum
este în cazul nostru figura Sfântului Ilie Prorocul care a trăit în sec. IX,
mai bine de opt veacuri î.Hr. pe vremea căruia regii Samariei, Ahab și Isabela,
au trecut la închinarea idolească, lepădând pe Dumnezeul cel adevărat și au
ales idoli pe Baal, un zeu al fenicienilor, un demon, înfățișat ca atare,
întocmai ca un demon, prin statui cărora i se închinau și aduceau jertfă... Ci
aș vrea să sesizați semnificația adâncă, duhovnicească, ascetică, mistică,
trăitoare a acestor întâmplări și a acestor personaje sfinte ale Vechiului și
Noului Testament...
Și iată-l pe Ilie deznădăjduit experimentând nevoința
ascetică, trăirea, simțirea mistică, tainică a lui Hristos, a Domnului, înainte
de întruparea Domnului. De aceea este mare Ilie, pentru că parcursul lui,
drumul lui a fost un drum de întâlnire cu Domnul și vom vedea imediat, trecând
prin deznădejde, prin disperare, prin frică, prin chin și trupesc, nu numai
sufletesc. Că atunci când s-a culcat și a adormit acolo sub copac, ne spune
Vechiul Testament, un înger s-a atins de dânsul și i-a zis: ,,Scoală-te, mănâncă
și bea!ˮ.
O dată i-a zis. S-a sculat Ilie și a văzut lângă el o
azimă de orz și un ulcior cu apă. A mâncat, a prins putere. Ce reprezintă
acestea? Ce prefigurează? Sf. Părinți zic că e Sf. Euharistie. Iubiților, spun
Stâlpii Bisericii, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Chiril al
Alexandriei, că Sf. Euharistie este cea care ne dă putere în deznădejde, atunci
când nu mai avem nicio nădejde și cerem, poate, fără să zicem în cuvinte:
,,Doamne, ia sufletul meu de la mine că nu sunt eu mai mult decât părinții
mei!ˮ.
Prefigurarea Sf. Euharistii
Iar s-a culcat Ilie, spun Sfinții Părinți, adică s-a
liniștit, s-a întors către liniștirea gândurilor, a simțurilor. Și iar vine
îngerul și-i spune: ,,Scoală-te, mănâncă și bea!ˮ. A doua oară, Sf. Euharistie.
Vedeți, iubiților, concluzia la care ne îndeamnă Părinții Bisericii, nu o dată
când ai necaz, ci de mai multe ori, dar cu cugetul la Domnul, cu liniștea
gândurilor, atât cât se poate și cu pregătirea corespunzătoare? Să fim atenți
la ce-i zice îngerul: ,,Scoală-te, mănâncă și bea că lungă îți este ție calea!ˮ.
Adică, cum? Luăm cele ale Domnului, binecuvântările
Domnului, Sf. Euharistie în special, atât pentru acea nevoie punctuală,
disperarea, deznădejdea, focul, frica prin care trecem, cu pregătirea
corespunzătoare, nu oricum, dar o luăm și pentru cele ce vor fi, adică pentru
calea luptei duhovnicești.
Aici am vrut să ajung. Căci îi zice Domnul lui Ilie:
,,Lungă-ți este caleaˮ. Care cale? 40 de zile și 40 de nopți a purces Ilie prin
pustiu până la Muntele Horeb. Și vreau să mă întorc din nou, să înțelegeți, că
pe lângă faptul că te luptă demonii, te luptă disperarea, te luptă neștiința de
a face ceva, mai este și osteneala trupească pe care Domnul o cere totuși de la
noi: postul, rugăciunea, metaniile, suferința bolii cu mulțumire, 40 de zile și
40 de nopți.
Și aici, Ilie se sălășluiește într-o peșteră, vedem la
III Regi și se roagă. Dar, nu s-a izbăvit de întrebări, după cum nici noi nu ne
izbăvim de ele doar prin post. Ai postit, ai făcut metanii? Asta nu înseamnă că
ai scăpat de lupta dracilor sau că dacă ai îndurat cu mulțumire boala și
automat te-ai liniștit, ai căpătat ceva.
Ce faci, Ilie?
În această osteneală, în această nelămurire, vine
Domnul și la Ilie, dar și la tine. Vine Domnul ca un gând și grăiește
conștiinței și zice: ,,Ce faci aici, Ilie?ˮ. Domnul îl cercetează.
Așa zice, Domnul, sufletului tău: ,,Ce faci aici,
soră? Ce faci aici, maică? Ce faci aici, frate? Ce faci aici, omule?ˮ. Cu alte
cuvinte: ,,Cum îți merge?ˮ. De parcă Domnul nu știa?! Cum să nu știe?! Exact ca
și lui Adam în rai, în răcoarea serii, când Domnul îi zice: ,,Adame, unde
ești?ˮ. Parcă Domnul nu știa unde e și ce face Adam? Dar Adam a încercat să se
eschiveze, să dea vina pe soața lui, pe Eva și aici, Ilie e mai mare decât
Adam.
De aceea, este iubit Ilie, pentru că el nu răspunde ca
Adam, cu obrăznicie: ,,Femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a împins să gust din
fructul opritˮ. Domnul voia o deschidere, o spovadă a sufletului lui Adam, pe
care el nu i-o dă atunci. Dar acesta, Ilie, Adamul cel de pe pământ, întru
nevoință, întru mărturisire, întru credință, cunoscându-L pe Domnul cel viu, Îi
spune: ,,Râvnind am râvnit Domnului Atotțiitorului, căci Te-au părăsit pe Tine
fiii lui Israil și jertfelnicele Tale le-au surpat și pe prorocii Tăi i-au ucis
cu sabia și am rămas eu singur și caută sufletul meu să-l iaˮ. Cine? Dracii,
demonii!
Iubiților, să citim Vechiul Legământ, dar prin
rugăciunea, în duhul Sfinților Părinți, în această cheie duhovnicească,
mistică, ascetică, filocalică. Domnul îi grăiește lui Ilie: ,,Ce faci aici,
Ilie?ˮ. Dar Ilie nu s-a izbăvit de deznădejde. Domnul grăiește sufletului tău,
conștiinței tale: ,,Ce faci tu, frate? Faci metanii, postești, asculți asculți
de duhovnicul tău, asculți de cutare?ˮ. ,,Ascultˮ, dar nu te-ai izbăvit de
draci.
Unde Se ascunde Domnul?
,,Cum vine aceasta, părinte?ˮ, mă veți întreba. ,,Unde
vreți să ajungeți?ˮ. O să vedeți imediat.
Și atunci Domnul care se adresează acestei inimi
curate a lui Ilie îi zice: ,,Să ieși mâine și să stai înaintea Domnului în
Munte și iată va trece Domnul și vânt mare și tare care va risipi munții și va
sfărâma pietrele înaintea Domnului în munte. Nu în vânt este Domnul. Și după
vânt, cutremur, nu în cutremur este Domnul. Și după cutremur, foc și nu va fi
în foc Domnul și după foc glas de vânt subțire și acolo este Domnul”.
Iubiții mei, cu alte cuvinte, nu în vijelia ispitelor
este Domnul; nu în uraganul cugetelor, deznădejdilor, tristeților, lacrimilor,
neînțelegerilor, nu în cutremurul celor ce ni se întâmplă în viață... Nu în
cutremur, nu în focul certării noastre cu Domnul, că nu înțeleg ce-mi spune
cutare, soțul sau soția, că nu înțeleg ce-mi spune duhovnicul sau starețul meu
sau stareța mea, nu înțeleg ce-mi spune, ce tot vrea de la mine!? E bine că
omul se întreabă așa, dar să fie sincer în inima lui. Adică să stea înaintea
Domnului în munte cum a stat Ilie, în muntele neînțelegerilor, al nevoințelor,
al asprimii vieții monahicești sau din cetate, în asceza lui din mănăstire. Să
stea înaintea Domnului în munte, adică în această stare, dar cu inima deschisă.
Și atunci, ce va primi?
Atenție, va primi glas de vânt subțire, nu o adiere pe
obraz, nu numai o răcoare a zefirului dulce, ci mai mult decât atât, o
pricepere, o înțelegere, adică un glas de vânt subțire. Domnul va grăi în inima
ta, omule din cetate, care ai trecut prin atâtea zguduiri, frate sau soră de
mănăstire, ca să pricepi cele nepricepute de până acum. Și Ilie, ca să nu vadă
fața Domnului și-a acoperit fața cu cojocul său „și a ieșit și a stătut lângă
peșterăˮ.
Flacăra credinței
Mai departe, Ilie zice: ,,Caută sufletul meu ca să-l
ia pre el”, ceea ce arată că încă era luptat de temere, de frică. Înțelegeți
acum de ce zice Sf. Ap. Iacov: ,,Ilie era om cu neputințe ca și noi?”. După
acel eveniment al întâlnirii cu Domnul, Ilie era și nu era Ilie cel dintru
început.
...Domnul îi zice: ,,Du-te și unge pe Azail, împărat
al Asireiˮ, dar mai spune: ,,Unge-l pe Elisei feciorul lui Salat, proroc în
locul tău!ˮ. De aceea, iubiților din cetate, frații noștri, vă îndemn,
ascultați de duhovnicii voștri, ascultați de părinții duhovnicești, căci ei,
într-un fel sau altul, este imposibil să nu fi căpătat în inimioara lor această
pecete a suferinței, această rană dulce a lui Hristos: crucea familie, crucea
pierderii cuiva drag, crucea răzvrătirii celor pe care îi iubești și aceste cruci
sunt valabile, evident și în sfintele mănăstiri.
Am să închei aici, dorind să vă pun pun la inimă că
Ilie era om cu neputințe ca și noi, că a parcurs un drum al cunoașterii lui
Dumnezeu, un drum prin frică, prin anxietate, poate prin depresie, prin teamă,
dar grăuntele credinței, flacăra credinței nu s-a stins.
Să nu se stingă flacăra credinței voastre chiar dacă
simțiți că vrăjmașii vă gonesc și vor să vâneze sufletul vostru precum simțea
Ilie, căci neapărat și tu, tânăr sau vârstnic și toți vom trece prin această
pustie a vieții! De ce? Ca să ne zdrobim inima, să piară vrăjmașii mândriei, ai
egoismului și să simțim, să înțelegem acel glas de vânt subțire pe care îl
rostește Domnul inimii noastre în chip tainic, aici în sfânta mănăstire.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 76
LUMINA
LINA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Lumina lina care mângâie si da viata este numai acolo
unde sunt ascultate si respectate poruncile lui Dumnezeu. Acolo unde legile
date de Dumnezeu nu sunt încalcate, ci sunt ascultate, acolo este cântec si
bucurie, acolo nu exista spaima sau tristete, acestea sunt alungate si toate
cânta, cânta, cânta cântari de lauda si iubire, asa cum rasuna din nemarginire
în nemarginire în Ceruri. De aceea Mântuitorul ne-a învatat sa ne rugam mereu
Tatalui nostru si sa zicem „precum în Cer asa si pe pamânt” (Matei 6, 10).
Din sufletul regelui profet si poet David a izvorât
cuvântul: „Cântati popoarelor, cântati…” (Psalm 95, 7). Oamenii în general prin
tot ceea ce fac… toata munca omului, toata creatia lui, era rânduita sa fie un
cântec de bucurie. Aceasta a devenit un chin numai dupa ce omul a calcat
porunca data lui. Cu toate acestea, tot ceea ce fac oamenii în general, toata
creatia omului, este un cântec, un înalt si minunat cântec.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo-n sus
in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8
PUTEREA
GANDULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Stii din viata ca gândul poate sa se înalte de oriunde, ca nici un fel de
ziduri nu-i pot atine zborul. Într-o clipita poate sa se avânte din odaia în
care te afli, sa zboare pe deasupra norilor, dintr-o parte a lumii într-alta,
dintr-un oras într-altul, dintr-o tara într-alta. Iar sufletul, acest nucleu
gânditor, este chip al lui Dumnezeu, minuscula icoana a nemarginitului Duh al
lui Dumnezeu. Daca gândul nu-ti poate fi oprit între patru pereti, nu-l
stinghereste nici spatiul, nici timpul, cine sau ce l-ar putea opri pe
Dumnezeu, Cel care a creat toate câte sunt? Ar putea oare sa-I stea în cale
peretii, sa-I impuna limite spatiul si timpul, oricât ar fi ele de infinite,
dupa masura noastra omeneasca? Stapânirea Sa se întinde peste tot locul! Ochiul
Sau vede tot si pe toti. Pe cei ce se ascund în locuri tainice – în creierul
muntilor sau în cetati inaccesibile – El îi vede ca-n palma. Uneori Domnul îsi
ascunde fata de la tine, de parca ar vrea sa te lase în bezna sufleteasca, sa
te chinui în ea, ca sa nu uiti niciodata lumina lui Dumnezeu, cea prin care si
sufletul tau viaza si ca daca Dumnezeu îsi va întoarce fata de la tine si îl va
lua de la tine pe Duhul Sfânt, atunci vei ramâne definitiv în bezna iadului, în
chinurile iadului, si vei cunoaste, fie si într-o mica masura, ce va însemna
cândva pentru tine iadul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 91
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu