ELENA NICULESCU - CÂND LUMEA ÎNCEPE SĂ VORBEASCĂ

 

CÂND LUMEA ÎNCEPE SĂ VORBEASCĂ

(meditații  asupra a  două  cărți  continuate  -  …una  în  alta, una prin alta… : ”Peregrin  spre  cer. Elogiu  SOMNULUI”, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2006  -  și : ”Timpul  CIORILOR [prozopoeme  și  poeme  -  jertfite  FLORILOR...], Editura   Rafet, Rm. Sărat, 2006)”

A vorbi despre Dumnezeu poate rămâne, până la urmă, o chestiune de vocabular. Poți spune lumină, cer, Hristos, eternitate, revelație și să nu se fi schimbat nimic în tine.

La Adrian Botez lucrurile sunt mai neliniștitoare. El pune lumea să vorbească.Cintezoiul vorbește. Teiul vorbește. Cioara vorbește…  - …chiar dacă vocea ei este un cârâit. Floarea nu vorbește..  -  …și tocmai TĂCEREA EI ajunge să capete o forță neașteptată. Dumnezeu este chemat, Hristos este prezent, iar omul însuși începe să pară, uneori, doar unul dintre glasurile unei LUMI…  -  …mult mai largi decât el.

Teiul  îi  spune  Copilului : ”Tu rostești, dar eu să-ți fiu ecoul rostirii tale... ca să-ți dau curaj să continui... să povestești ADEVĂRUL, despre cei de-un sânge cu tine...” (Timpul ciorilor…, p. 53).

„Căci FLOAREA - măcar - NU CÂRÂIE... - ...NU-I NEAGRĂ...” (Timpul ciorilor..., p. 33).

„Cintezoi – cintezoi / Du-mă-n LUMEA-DE-APOI!... / ...Vom ocoli ZAREA LINĂ / Și-om ajunge la LUMINĂ!”   (Peregrin  spre  Cer.  Elogiul  somnului, p. 1).

În prima carte, întâlnirea cu cintezoiul este mai importantă decât orice idee abstractă despre zbor. Poetul nu își inventează singur aripile. Îi sunt date prin apropierea de o altă ființă. „Cintezoi – ZBORUL fu greu / Dar ne-am înfrățit – mereu: / ARIPI căpătai și eu !” (Peregrin spre Cer…, p. 1).

Observăm cât de puțin triumfală este, de fapt, această mărturisire.

Nu spune: ”am cucerit cerul”.

Nu spune: ”am devenit superior condiției mele”.

Spune: „NE-AM ÎNFRĂȚIT”.

Zborul nu este cucerire. Este relație.Omul ajunge să poată ceea ce nu putea înainte, pentru că a intrat într-o legătură cu o altă făptură. Cintezoiul nu este un simplu însoțitor al unei călătorii poetice. El este, într-un sens foarte intim, ființa prin care omul descoperă o parte din sine, pe care singur nu o putea activa. Mi se pare că acesta este unul dintre lucrurile cele mai frumoase și mai puțin demonstrative, din carte: omul nu se salvează prin propria lui forță.

Are nevoie să fie chemat.

Are nevoie să fie însoțit.

Are nevoie SĂ AUDĂ UN CÂNTEC, înainte de a putea cânta.

Și, poate fără să ne dăm seama, aici se pregătește ceea ce va deveni atât de apăsător, în Timpul ciorilor…  - întrebarea : CE SE ÎNTÂMPLĂ CU OMUL, ATUNCI CÂND VOCILE, CARE L-AR PUTEA SALVA, SUNT ACOPERITE ?

În Timpul ciorilor…, lumea este plină de sunete, dar TOCMAI DE ACEEA DEVINE GREU DE AUZIT.

„...Cârâie CIORILE... - ...cârâie CIORILE... - ...cârâie CIORILE...” (Timpul ciorilor, p. 1).

Repetiția aceasta nu-mi produce doar imaginea unei lumi întunecate. Îmi produce senzația unei lumi în care zgomotul a devenit dominant.Și aici apare o diferență care mi se pare mai adâncă decât simpla opoziție dintre bine și rău. Problema nu este că nu mai există glasuri bune.Problema este că ELE TREBUIE SĂ SE FACĂ AUZITE ÎNTR-O LUME, ÎN CARE ZGOMOTUL NU SE OPREȘTE. Cioara nu are nevoie să convingă. Cârâie. Repetă. Ocupă spațiul. Se întoarce.

Floarea, în schimb, nu are această armă.

„Căci FLOAREA - măcar - NU CÂRÂIE... - ...NU-I NEAGRĂ...” (Timpul ciorilor…, p. 33).

Pentru mine, AICI SE SCHIMBĂ ÎNSĂȘI IDEEA DE FRUMUSEȚE. Floarea nu câștigă pentru că strigă mai tare.Nu răspunde Ciorii, cu propriul ei zgomot. Nu se transformă în ceea ce combate. RĂMÂNE FLOARE  ! .Și poate că aceasta este una dintre cele mai dificile forme de rezistență, pe care le propune poetul Botez: SĂ NU DEVII ASEMENEA LUCRULUI ÎMPOTRIVA CĂRUIA TE RIDICI. De  aici, cartea devine mult mai puțin comodă.

Pentru că întrebarea nu mai este doar : ce este răul ?  Întrebarea devine : CE FACE RĂUL CU LIMBAJUL NOSTRU ? Ne face oare să vorbim ca el? Ne face să strigăm? Ne face să urâm atât de mult zgomotul, încât ajungem, la rândul nostru, să producem zgomot?

Floarea nu face asta.

Teiul nu face asta.

Și poate că nici poezia adevărată nu trebuie să o facă.De aceea, întâlnirea cu teiul  mi se pare CENTRUL SECRET AL ACESTEI LECTURI. Nu pentru că teiul ar fi „un simbol al naturii”. O asemenea formulă mi s-ar părea mult prea săracă. Teiul este important pentru că VORBEȘTE FĂRĂ SĂ SE PREFACĂ.

„EU NU ȘTIU SĂ MINT...ca voi, oamenii” (Timpul ciorilor…, p. 48).

Această propoziție mă oprește.Pentru că, dintr-odată, omul nu mai este măsura tuturor lucrurilor. Copacul ajunge să-i fie judecător. Nu prin autoritate. Nu prin putere. Ci prin simplul fapt că nu știe să mintă.CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII OM, ÎNTR-O LUME ÎN CARE UN COPAC POATE SPUNE DESPRE TINE UN ADEVĂR, PE CARE TU NU MAI EȘTI CAPABIL SĂ-L VEZI? Este o întrebare pe care textul nu o formulează didactic. O lasă acolo, între COPIL și TEI. Și, tocmai de aceea, mă atinge.Teiul nu-i predă copilului o lecție. Îi vorbește. Iar COPILUL ASCULTĂ. Mai târziu, când apare drujba, ceea ce se întâmplă nu mai poate fi redus la distrugerea unui copac. Este DISTRUGEREA UNUI INTERLOCUTOR. Asta mi se pare mult mai tragic. Nu moare doar ceva frumos  : MOARE CINEVA CARE PUTEA SĂ SPUNĂ ADEVĂRUL.

De aceea, scena are o forță pe care n-o are o simplă elegie a naturii. Ceea ce se pierde este relația dintre om și martorul său. Iar când această relație dispare, omul rămâne cu propria lui memorie, care nu este niciodată suficientă. Poate de aceea sângele apare atât de apăsător, în partea aceasta a cărții. „CRIMA  în  SÂNGE” și „BUNICII mei aveau, ÎN SÂNGE, POVESTEA / CUMPLITĂ A CRIMEI” (Timpul ciorilor…, p. 51).

Sângele devine aici o formă de memorie, pe care nu o poți scoate din tine, prin simpla uitare. Și atunci înțeleg ALTFEL copilul, care ascultă teiul. El nu ascultă doar o poveste.Ascultă ceea ce încă nu știe că va trebui să poarte. Aceasta este una dintre marile tristeți ale cărții: copilul primește, uneori, adevărul  -  înainte de a avea vârsta necesară pentru a-l înțelege.

”Nu mai sunt un copil, ci un bărbat bătrân... - ...și, totuși, nu-mi simt bătrânețea : mă simt același COPIL, care voise, cândva, să ajungă la Dumnezeu, urcând pe treptele ramurilor unui TEI VRĂJIT...” (Timpul ciorilor…, pp. 52–53).

Dar îl primește.

Și, mai târziu, acel ADEVĂR se întoarce.

Sub formă de cuvânt.

Sub formă de amintire.

Sub formă de vină.

Sub formă de CARTE.

Aici, pentru mine, Timpul ciorilor… devine și o meditație asupra nașterii scrisului. Poetul nu scrie pentru că are întotdeauna ceva de spus.Uneori scrie pentru că ceva din trecut nu-l lasă să tacă. De aceea,  mi se pare atât de importantă scena în care teiul îl ajută să-și „despresureze” cuvintele, devenite „tot mai grele” (Timpul ciorilor…, p. 61).Cuvintele nu sunt aici instrumente  -  aflate, docil, la dispoziția autorului. Sunt grele. Trebuie eliberate. Și pentru a le elibera, omul are nevoie de altcineva. Ce diferență față de imaginea comodă, a scriitorului care stă singur și … „creează”! Aici, poetul pare mai degrabă un om care sapă într-un loc în care ceva a fost îngropat. Uneori, scoate un cuvânt. Alteori, scoate o durere. Alteori, scoate o ființă care nu mai există.

Și, dacă are noroc, scoate ADEVĂRUL.

De aceea, nu pot separa problema cuvântului de problema ascultării   -  în aceste cărți.

În Peregrin…, cântecul apare ca o formă de apropiere. „CÂNTECUL meu – iscat în SOMNUL REVELĂRII / Să fie LOCUL RAZEI CALDE-A ÎMPĂCĂRII” (Peregrin spre Cer…, p. 85).

În Timpul ciorilor, cuvântul trebuie mai întâi să străbată o lume în care vocile sunt deformate, repetate, suprapuse.Nu mai este suficient să cânți.Trebuie să știi ce voce asculți.Aici mi se pare că cele două cărți devin surprinzător de apropiate.Una începe să cânte, după ce a ascultat.Cealaltă încearcă să mai audă, după ce lumea a devenit aproape numai zgomot.Iar această diferență schimbă și sensul lui Dumnezeu.Nu îl văd în aceste volume ca pe o soluție literară pusă, la capătul unei demonstrații. Dumnezeu este, mai degrabă, reperul în raport cu care vocile pot fi judecate.

Ce este adevărat?

Ce este minciună?

Ce este cântec?

Ce este cârâit?

Ce este mărturie?

Ce este zgomot?

În Peregrin…, răspunsul se poate apropia prin revelație. În Timpul ciorilor…, răspunsul este mult mai greu, pentru că lumea însăși a devenit un loc al confuziei. Și, totuși, poetul nu renunță la criteriu.

Ajunge la „CUMPĂNA  CUVÂNTULUI-DREPTATE și CUVÂNTULUI-ÎNȚELEPCIUNE” (Timpul ciorilor…, p. 94), iar apoi la „ICOANA CUVÂNTULUI-DE-SCHIMBARE” (p. 95).

Pentru mine, acestea nu sunt simple formule religioase.Sunt aproape o exigență, adresată scrisului însuși. Un cuvânt trebuie să poată sta în cumpănă. TREBUIE SĂ SUPORTE GREUTATEA ADEVĂRULUI. TREBUIE SĂ POATĂ SCHIMBA CEVA, FĂRĂ SĂ FALSIFICE CEEA CE A FOST. Și aici, literatura poetului Botez devine, într-un mod foarte personal, o literatură a răspunderii. Nu răspunderea solemnă, declarată. Una mult mai dificilă: RĂSPUNDEREA PENTRU CEEA CE ALEGI SĂ AUZI ȘI PENTRU CEEA CE ALEGI SĂ REPEȚI. Cioara repetă. Poetul rememorează. Sunt două gesturi aparent asemănătoare. Dar nu sunt deloc același lucru. Repetiția poate goli cuvântul de sens. Memoria poate încerca să-i redea sensul.De aici, și neliniștea mea după lectura cărții : ÎNCEP SĂ MĂ GÂNDESC CÂT DE UȘOR PUTEM DEVENI „CIORI”, FĂRĂ SĂ NE DĂM SEAMA ! Nu prin răutate spectaculoasă. Ci prin repetarea unor lucruri pe care nu le-am mai verificat, prin vorbe rostite din inerție, prin judecăți împrumutate, prin zgomotul care ajunge să ne pară firesc, doar pentru că se aude de mult. În fața acestui zgomot, poetul  Botez pune ființe care nu argumentează  :  Cintezoiul CÂNTĂ.Teiul SPUNE ADEVĂRUL. Floarea TACE.

Și, poate, tocmai ele îl învață pe om CE ÎNSEAMNĂ SĂ VORBEASCĂ.

Iar asta este tema cea mai puternică, a celor două volume.

Nu cerul.

Nu cioara.

Nu teiul,  luat separat.

Ci faptul că omul trebuie să învețe, din nou, să distingă între GLAS și ZGOMOT.

Iar această distincție nu este numai estetică.

Este morală.

Este spirituală.

Este chiar o problemă a supraviețuirii interioare. Poate de aceea Peregrin spre Cer… începe, în fond, printr-o întâlnire   -  iar Timpul ciorilor… ajunge la mărturie. Între ele se află o întreagă dramă a ascultării : Cintezoiul îl învață SĂ ZBOARE. Teiul îl învață SĂ NU MINTĂ. Floarea îl învață că NU ORICE RĂSPUNS TREBUIE ROSTIT. Cioara ÎL OBLIGĂ SĂ-ȘI PUNĂ PROBLEMA ZGOMOTULUI.

Iar Dumnezeu rămâne, deasupra tuturor acestor glasuri, nu ca încă o voce care concurează cu celelalte, ci CA MĂSURĂ A ADEVĂRULUI LOR. Și, atunci,  înțeleg de ce lectura acestor cărți nu se încheie când le închizi. Pentru că după ele…  -  …începi să asculți ALTFEL.

Un copac nu mai este doar un copac.

O pasăre nu mai este doar o pasăre.

O tăcere nu mai este doar tăcere.

Iar un cuvânt nu mai este inocent.

TREBUIE SĂ TE ÎNTREBI DE UNDE VINE.

Pe cine repetă.

Ce ascunde.

Ce salvează.

Poate că literatura poetului Adrian Botez nu-mi cere, în primul rând, să cred în imaginile ei. Îmi cere să le ascult. Și poate că tocmai aici se află ceea ce am simțit cel mai puternic, citind cele două volume: senzația că, pentru câteva clipe, nu mai sunt eu cel care interpretează cartea. CARTEA MĂ ASCULTĂ PE MINE ! Îmi verifică felul de a privi. Îmi verifică memoria. Îmi verifică propriile cuvinte.Și, mai ales, mă obligă să mă întreb dacă mai știu să recunosc O VOCE ADEVĂRATĂ, atunci când în jurul ei se aud toate celelalte. Într-o asemenea lume, poate că poezia nu mai este podoabă : ESTE DISCERNĂMÂNT.

Iar scrisul nu mai este simpla dorință de a spune ceva.

Devine RESPONSABILITATEA DE A NU LĂSA SĂ MOARĂ CEEA CE AI AVUT PRIVILEGIUL DE A AUZI.

De aceea, după Peregrin spre Cer… și Timpul ciorilor…, nu rămân cu imaginea unui poet care a ales între cer și pământ. Rămân cu imaginea unui om care a coborât, suficient de adânc, în propriile amintiri…  -   …și a privit suficient de mult, către ceea ce îl depășește,,,   -  ...pentru a înțelege un lucru foarte simplu și foarte greu: NU TOT CEEA CE SE AUDE ESTE GLAS, NU TOT CEEA CE TACE ESTE GOL ȘI NU TOT CEEA CE PARE PIERDUT,  A ÎNCETAT SĂ VORBEASCĂ !

Căci ”FLOAREA - măcar - NU CÂRÂIE... - ...NU-I NEAGRĂ...” (Timpul ciorilor…, p. 33).
„CÂNTECUL meu – iscat în SOMNUL REVELĂRII / Să fie LOCUL RAZEI CALDE-A ÎMPĂCĂRII” (Peregrin spre Cer. Elogiul somnului, p. 85).

Poate că aceasta este adevărata muncă a poetului: SĂ STEA, SĂ ASCULTE, SĂ DEOSEBEASCĂ.

Și, când, în sfârșit, vorbește…   -  …SĂ NU VORBEASCĂ ÎN LOCUL LUMII, CI SĂ-I REDEA CEEA CE LUMEA I-A SPUS.

TEIUL  îi  spune  COPILULUI : “Tu rostești, dar eu să-ți fiu ecoul rostirii tale…ca să-ti dau curaj să continui…să povestești  ADEVĂRUL, despre cei de-un sânge cu tine” (Timpul Ciorilor…,  p.53).

prof.  ELENA  NICULESCU    -    IAȘI