Ben Todică - TRANDAFIRI NEGRI +

 

TRANDAFIRI NEGRI

- Versiunea a doua -

 

Eram cu Lopița pe scările marelui palat al Ecaterinei cea Mare, în Sankt Petersburg.

Mă aflam la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar era o înghesuială cumplită la intrare. Oamenii se împingeau, râdeau, vorbeau, fiecare cu punga lui de floricele și răcoritoare, pregătit pentru marele spectacol. Și, dintr-odată, îmi scapă cheile. Le aud lovind treptele. Mă aplec să le ridic, dar o mână neagră apare înaintea mea, le înșfacă și îmi râde în față. Ridic privirea.

Un chip de negru cu buze și urechi mari, aproape neverosimil, ca desprins dintr-un film hollywoodian. Un fel de Joker... sau, mai degrabă, un Țestoasǎ Ninja. Îl privesc nedumerit. El o rupe la fugă. Coboară treptele și, ajuns la bază, se strecoară pe lângă zid. Atunci pornesc după el. Zece metri de trepte sunt pline de oameni. Nu am timp să mă gândesc. Sar peste balustrada de aproape trei metri. Plonjez.

Pentru o clipă, hoțul își pierde zâmbetul. Apoi aud: cling-cling-cling... Cheile mele au sărit printre gratiile de fier. Mă uit în jos. - Adio, chei... Le văd dispărând printre bare, spre marile canale subterane ale Sankt Petersburgului. Și atunci îmi dau seama că nu pierdusem doar niște chei. În ele stătea totul. Mașina. Casa. Serviciul. Seifurile. Magaziile companiei. Zeci de oameni depindeau de ele.

Mă uit printre gratii. Și, ca într-un miracol, observ că nu căzuseră în adânc. Se opriseră într-un strat de gunoi, pe marginea zidului, unde piatra cobora ușor în pantă.

Îmi strecor mâna printre bare. Le ating. Le prind. Le scot. Le strâng în palmă. Salvasem totul. Doar tava de carton cu floricele și răcoritoare fusese zdrobită sub picioarele mulțimii. O ridic și mă gândesc să o schimb. Atunci apare un tânăr. Cămașă albă. Fața și mâinile murdare, parcă venite direct de pe baricadele Bastiliei. Avea în ochi foamea unui om care încerca de ani de zile să înțeleagă lumea. Îmi ia tava.

- E pentru mine. Pentru o clipă vreau să-l apostrofez. Dar mă uit la el. Și renunț. O mie de ochi mă privesc de pe treptele palatului. Palatul Ecaterinei cea Mare strălucea în alb, albastru, verde și aur. Era atât de impunător, încât aproape că îți dădea curaj să crezi că viața poate fi reparată. Și atunci o văd.

Ea. Prima mea iubire. Fata pe care o admirasem în anii de liceu. Fata pe care am iubit-o la optsprezece ani și pe care nu am sărutat-o niciodată. Era acolo, sus, între oameni. Îmi făcea din mână. Am rămas nemișcat. Mă privea. Apoi ușile marelui Kino Sovietic s-au deschis.

Am plecat să-mi încarc din nou tava. Când m-am întors, lumea dispăruse înăuntru. Am urcat treptele alergând câte trei deodată. Am trecut prin porțile uriașe. Covoare de catifea și persane îmi luminau drumul. Tablouri celebre. Statui de fildeș și marmură. Soldați imperiali. Și, deodată - București. Piața în care avusese loc mitingul lui Ceaușescu. Dar nu mai era piața pe care o știam. Întreaga piață și străzile care porneau din ea erau pline de scaune negre, așezate în forme stranii, ca niște note muzicale. Mii de spectatori. Toți stăteau și așteptau.

În mijlocul pieței nu era nimeni. Apoi am înțeles. Nu eram într-un cinema. Cinema-ul era orașul. Un film imens se desfășura în jurul nostru. Lopița îmi făcea semn dintr-o stradă și alerga spre mine. Ne-am întâlnit în mijlocul pieței, într-o mare de scaune. Mi-a luat tava din mână și a așezat-o pe un scaun. Apoi m-a privit. Nu ca pe un spectator. Ca pe un erou.

Și-a desfăcut eșarfa albă, mătăsoasă, și mi-a legat-o la gât. N-am fost niciodată pionier. Nu știu dacă aceea era senzația. Poate că era. Poate că iubirea te face, pentru o clipă, să crezi că ai fost ales.

O priveam. Nimeni nu avea buzele ei. Nimeni nu avea zâmbetul ei. Părul lung, negru ca abanosul, prins aproape întotdeauna într-o codiță pe spate. Pălărioara albă, cu boruri largi, împodobită cu o fundiță neagră. Și atunci am observat ceva.

Pe fiecare scaun din piață era câte un trandafir. Roșu. Unul singur. Mii de trandafiri roșii. Piața Bucureștilor se transformase într-o grădină. Ne priveam. Ne zâmbeam. Și, pentru o clipă, eram acasă. Eram acasă. Trandafirii roșii acopereau întreaga piață. Apoi am ieșit din palat. Și eram în Melbourne. Swanston Street.

Anii trecuseră. Nu o sărutasem niciodată. Dar, mult mai târziu, după ani și ani, când mi-a făcut o vizită la studioul meu, am strâns-o în brațe. O surpriză venită din cer. Eu eram căsătorit. Ea era tot domnișoară. Tremura ca o căprioară. Sau poate tremuram eu. A fost ultima tresărire.

Apoi timpul și-a continuat drumul. Comunismul a căzut. Și, odată cu el, în povestea mea a început să cadă și o altă lume.

Au trecut mai bine de treizeci de ani. Într-o zi m-am trezit acasă cu o scrisoare. Printre mesaje și fotografii am găsit un e-mail. Venise de la ea. Din greșeală. Am deschis fotografiile.Și acolo erau - doi trandafiri negri.

Am rămas nemișcat. Nu mai eram în Sankt Petersburg. Nu mai eram în București. Nu mai eram în Melbourne. Eram din nou băiat. Aveam optsprezece ani. Eram pe scările liceului. Și fata pe care nu o sărutasem niciodată mă privea din nou. Am plâns ca un copil. Atunci am înțeles că unele iubiri nu mor. Nu pentru că au fost trăite. Ci pentru că nu au fost niciodată consumate de viață. Rămân în noi, intacte, ca un film pe care timpul nu reușește să-l ardă.

Am închis fotografia. Pe ecran au rămas cei doi trandafiri negri. Și, pentru prima dată, am înțeles de ce în vis toată piața era plină de trandafiri roșii. Roșul fusese iubirea pe care o purtasem în mine. Negrul era timpul. Sau poate despărțirea.

Sau poate ceea ce rămâne atunci când iubirea nu mai are unde să se întoarcă.

Am privit din nou fotografia. Doi trandafiri negri. Ca două cuvinte pe care niciunul dintre noi nu le spusese vreodată.

Era sfârșitul filmului.

Ben Todică

..........

Epilog:

Au trecut mai bine de treizeci de ani.

Într-o zi am primit un e-mail de la ea. Mi-a spus că fotografia ajunsese la mine din greșeală. Am deschis-o. Era ea. Nu mai era fata cu părul lung și pălărioara albă din amintirea mea. Timpul trecuse și peste ea, așa cum trecuse și peste mine. Dar zâmbetul acela îl recunoșteam.

Am privit fotografia mult timp. Și, fără să-mi spună nimic, am început să-i aud vocea. Poate că nu-mi spunea decât ceea ce aveam nevoie să aud după o viață întreagă: o binecuvântare tăcută: „Nu regreta. Nu te întoarce. Nu ai pierdut nimic. Drumul tău trebuia să continue.”

Nu ai pierdut nimic. Nu regreta. Continuă-ți drumul. Nu știu dacă acesta a fost mesajul ei.

Poate fotografia chiar fusese trimisă din greșeală. Dar pentru mine n-a mai fost o fotografie. A fost o scrisoare fără cuvinte. Am plâns ca un copil. Și atunci am înțeles ceva ce la optsprezece ani nu puteam înțelege: unele iubiri nu vin în viața noastră ca să rămână. Vin ca să ne însoțească o vreme și apoi să ne lase să devenim ceea ce trebuia să devenim. Am închis fotografia.

În mintea mea, piața Bucureștilor era din nou plină de trandafiri roșii. Numai că acum, în fotografia de pe ecran, erau doi trandafiri negri. Poate că erau iubirea și despărțirea. Poate că erau două drumuri care nu s-au întâlnit niciodată. Sau poate erau doar două flori pe care timpul le înnegrise fără să le poată șterge parfumul. Am pus fotografia la loc.

Și mi-am continuat drumul.

Era sfârșitul filmului.

TRAND a firii negri

În 2010 a murit colega noastră.

Am aflat târziu.

Unele vești nu vin atunci când se întâmplă. Vin după ani, uneori după zeci de ani, când memoria este pregătită să le primească. Și poate tocmai de aceea dor mai adânc.

Într-o conversație cu ea, am ajuns să vorbim despre frumusețe, despre tinerețe și despre felul în care timpul schimbă chipurile, dar nu întotdeauna și ceea ce ochii au văzut cândva.

— Aaaa! Prin 2010 eu aveam 57 de ani și arătam foarte bine, chiar dacă nu eram chinezoaică. Eram în parc cu nepoții și toți credeau că eram mama, nu bunica. Și nici acum, la 73 de ani, nu arăt prea rău, în vara anului 2026!

Apoi mi-a povestit cum mama lor glumea pe vremuri:

— Când vin pețitorii, eu le arăt fotografiile și îi întreb: care vă place — blonda, eu, șatena, cea mare, sau bruneta, cea mică? Când eram mici, eram mai deschise la păr.

Am zâmbit.

Pentru mine, însă, ea fusese întotdeauna frumoasă. Nu în sensul acela simplu în care spunem despre cineva că este frumos. Ci în sensul în care un chip rămâne undeva înăuntru și nu mai poate fi șters.

— Pentru mine ați fost întotdeauna frumoasă, chiar din ziua în care v-am văzut întâia oară, în holul cinematografului „23 August” din Oravița. Aveți un chip și niște ochi care nu pot fi uitați. Fetele frumoase sunt precum florile de munte: speciale.

Eu eram proiecționist în acele vremuri. Fata de la intrare, care rupea biletele, dacă vă mai amintiți, era chiar din Ciclova Română.

Ce tineri eram cu toții!

I-am spus, poate prea îndrăzneț, că după felul în care se prezenta și trăia avea să treacă de o sută de ani alături de soțul ei.

— Doamne ajut!

A râs și mi-a răspuns:

— Wow, mulțumesc, dragul meu prieten virtual de la mare distanță! M-ai copleșit cu complimentele. Să nu zic ca la noi în România: „m-ai dat pe spate”.

Apoi, cu modestia aceea care uneori ascunde tocmai adevărul pe care omul nu vrea să-l recunoască despre sine, mi-a spus:

— Nu am fost și nu sunt chiar o frumusețe feminină, dar recunosc că, în final, chiar am crezut că ochii sunt „decorul” meu forte.

Am întrebat-o:

— De ce?

Și atunci a început povestea ochilor.

De când aveau câțiva anișori, „șefii” tatălui ei — care avusese anumite funcții în regimul comunist, chiar și pe aceea de primar la Ciclova Română — îi spuneau acestuia că fata trebuie neapărat să fie artistă.

Avea ochii albaștri și genele negre.

Și, după atâția ani, genele și sprâncenele îi erau încă negre, nevopsite.

La șaptesprezece ani, un tânăr student a invitat-o la cinema. Ea s-a considerat prea mică și a refuzat. Tânărul, rănit în orgoliu, i-a spus cu ciudă:

— Să nu te crezi frumoasă. Doar ochii îi ai frumoși.

Cuvintele au rămas.

Uneori, o propoziție aruncată de un om tânăr, într-o clipă de supărare, poate ajunge să locuiască zeci de ani în sufletul altuia.

Dar viața are și felul ei de a repara lucrurile.

Cu zece sau doisprezece ani în urmă, când încă mai călătorea cu trenul de la Reșița la Timișoara, o țigăncușă care cânta în tren pentru un bănuț s-a așezat lângă ea. Au început să vorbească. Fata i-a povestit despre viața ei.

Și, la un moment dat, i-a spus simplu:

— Vai, tanti, ce ochi frumoși aveți!

Au mai fost și alte asemenea întâmplări.

Chiar și anul trecut, în tramvaiul din Timișoara.

Și atunci, după o viață întreagă, ea a ajuns singură la concluzia că poate acel tânăr de la șaptesprezece ani avusese dreptate doar pe jumătate.

Ochii erau frumoși.

Dar poate că frumusețea nu fusese niciodată numai în ochi.

Poate că frumusețea era în ceea ce ochii văzuseră și păstraseră.

Apoi conversația noastră a schimbat direcția.

Am întrebat-o dacă o cunoscuse pe Lopița Onofrei.

O cunoscuse.

Fuseseră colege la liceul din Oravița, în clase paralele. Ea la real, Lopița în cealaltă clasă.

— Era frumoasă, cu părul creț. Toate surorile îmi amintesc că erau frumoase.

Am întrebat-o de ce murise atât de tânără.

— Cancer la sân.

Am rămas o clipă în tăcere.

Atât de aproape suntem uneori unii de alții și atât de puțin știm despre drumurile care se desfășoară în spatele vieților noastre.

— Cât de aproape suntem... Vezi cum lucrează destinul?

Apoi am întrebat-o dacă Lopița îmi fusese doar colegă sau dacă fusese ceva mai mult.

— Ai cunoscut-o în tinerețe? Ai simpatizat-o sau ți-a fost chiar „drăguță”?

I-am spus adevărul.

Eram îndrăgostit de ea din vedere.

În pauzele de la seral mă plimbam după-amiezile prin fața casei ei, doar-doar să o văd în balcon.

A fost mult timp un joc al privirilor.

Nu ne-am spus aproape nimic.

Dar uneori doi oameni pot vorbi luni întregi fără să-și rostească un singur cuvânt.

Într-o zi, un văr venit din Moldova în vizită la noi mi-a schimbat însă întreaga poveste.

Am descoperit că eram neamuri.

Și am mers împreună la casa părinților ei.

Dintr-o dată, fata pe care o priveam de la distanță a devenit verișoara mea.

Destinul are uneori un simț al ironiei pe care nici cel mai bun scenarist nu l-ar putea inventa.

Ea știa că o iubeam.

Eu știam că mă privea.

Ne jucasem jocul iubirii din priviri luni de zile.

Și totuși nu fuseserăm niciodată prezentați.

Iar când, în sfârșit, ne-am apropiat, nu ne-am apropiat ca doi îndrăgostiți, ci ca două rude care descoperiseră prea târziu că se cunosc prin sânge.

Ea era din neam de moldoveni. Și ai ei veniseră, ca atâția alții, spre minele de uraniu.

Atunci am înțeles încă o dată că viața nu merge niciodată drept.

Și poate că tocmai de aceea ne fascinează.

Când am luat-o în brațe și am sărutat-o pentru prima și ultima oară, nu știam că acela avea să fie sfârșitul poveștii noastre.

După aceea am fugit în Occident.

Aveam douăzeci și ceva de ani și în mine era o lume care mă împingea înainte.

Nu știam că uneori, când pleci, nu lași în urmă doar o țară.

Lași oameni.

Lași străzi.

Lași ferestre.

Lași priviri.

Lași posibilități care nu vor mai exista niciodată.

Au trecut patruzeci de ani.

Și într-o zi am regăsit-o pe internet.

Nu mai era fata din balcon.

Nu mai era fata cu părul creț pe care o priveam de la distanță.

Era pe patul de moarte.

Singură.

Tunsă zero.

Imaginea aceea a fost mai puternică decât orice fotografie din tinerețe.

Pentru că între cele două imagini nu mai era doar timpul.

Era viața.

Și atunci am înțeles că poate povestea nu fusese niciodată despre frumusețe.

Nici despre iubirea aceea care nu a apucat să devină iubire.

Nici măcar despre Lopița.

Era despre felul misterios în care destinul ne pune oamenii în cale, ni-i apropie, apoi îi îndepărtează.

Uneori ne lasă să-i iubim doar din priviri.

Uneori ne transformă iubita în verișoară.

Uneori ne trimite în celălalt capăt al lumii.

Și uneori, după patruzeci de ani, ne lasă să vedem pe ecran chipul celui pe care l-am iubit cândva, exact în clipa în care viața lui se stinge.

Poate că există iubiri care nu trebuie consumate.

Trebuie doar să rămână.

Ca niște flori presate între paginile unei cărți.

Numai că florile obișnuite își păstrează culoarea.

Acestea, după atâția ani, devin negre.

Trandafiri negri.

Nu pentru că ar fi fost urâți.

Ci pentru că au crescut în întunericul timpului.

Și poate tocmai de aceea sunt mai greu de uitat.

Totul este mister.