Felicia
CAPTARU – un nume pentru eternitatea noastră românească
16
septembrie 2013|Holocaust, Texte uitate, texte cenzurate
FELICIA
CAPTARU
ACESTA
ESTE NUMELE DEMNITĂȚII NOASTRE
Aflu cu întârziere de numele și fapta doamnei FELICIA
CAPTARU. Și cât de rău îmi pare!…
Nemernicita noastră de mass media, în frunte cu
Televiziunea Română anti-națională, au ascuns numele și fapta doamnei FELICIA
CAPTARU, de care aflu abia acum, cu un ocol de atâția ani, mai mult de
douăzeci. Trag nădejde să aflu că doamna FELICIA CAPTARU este în viață,
sănătoasă, iar anii și zilele care-i mai sunt îngăduite de Domnul să le
petreacă înconjurată de stima și recunoștința noastră a tuturor românilor. A
românilor români! A oamenilor oameni din această Țară și de pretutindeni!
Oricât de puțini au mai rămas!
Iată faptele:
În anul 1991, în luna iunie vine în România unul
dintre cei mai autentici exponenți ai degenerescenței iudaice, y compris umane:
Elie Wiesel. Puțini sunt evreii care au adus mai multă rușine și ocară numelui
de evreu și de om, care să fi trezit un dezgust mai vizibil, al căror chip și
înfățișare, a căror prestație publică să fi stârnit mai multă oroare și
fereală: nu cumva să te atingă arătarea solzoasă cu chip de neom! Nu cumva să
respiri același aer cu spurcăciunea! Necum să dai mâna sau să te îmbrățișezi cu
uriciunea!…
Și s-au înghesuit să-i sărute mâna puhavă și fața
șleampătă toți președinții ce-i aveam atunci în funcțiune: președintele
Academiei, președintele de la Cotroceni, președinții consiliilor județene pe
unde l-au purtat elicopterele guvernului pe mizerabil… Numai președinții de
bloc s-au purtat cu demnitatea cuvenită și nu i-au dat niciunul nicio atenție
strâmbăciunii!…
Nu cunosc român cu care să-mi fie atâta jenă că-i
de-al nostru!… Privindu-l, de fiecare dată am trăit un sentiment ciudat:
nu cumva să-l întâlnească vreun extraterestru și să ne creadă că suntem din
aceeași specie cu hoităciunea!
Măscăriciunea a venit de peste mări și țări ca să ne
jignească și să ne calomnieze cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci și până
azi! Și sunt convins că nici în viitor, oricât pare și este acesta de incert,
nu vom mai fi vreodată batjocoriți în față așa cum ne-a batjocorit
scălâmbăciunea cu nume de om!
Și care a fost reacția liotei de președinți, chipurile
reprezentativi?! Reprezentativi, desigur, pentru nimicnicia noastră, atâta câtă
e, prea multă sau ceva mai puțină… L-au făcut academician pe blestemăciunea de
neom! L-au decorat pe împuțiciunea sa cu înalte ordine și medalii onorifice!
Întinăciunea pământului a călcat numai pe covor roșu, de la București și până
la Iași! Și toate astea drept răsplată pentru minciunile netrebnice pe care a
venit să le toarne, ca pe niște lături, în capul oficialităților românești, al
președinților mai sus pomeniți, fie-le numele uitat ca să nu ajungă de ocara în
veac a Neamului!… Nici măcar asta nu merită de la noi și urmașii noștri
ne-numiții de mai sus!
Scenă absolut de adevăratelea petrecută. Fragment de
discurs, în fața președintelui și suita de miniștri năuci, rostit de slutul și
urîtul mai sus numit: „Mă adresez conducătorilor țării. Îmi închipui
că știți că aveți mari dificultăți în lume când căutați simpatie și suport
politic și economic pentru țara voastră. Imaginea voastră nu e din cele mai
bune. Trebuie să știți asta. Trebuie să știți că, dacă nu-i dați de rușine pe
antisemiți în fața societății, veți suferi. Veți fi izolați. Lumea se uită la
voi cu uimire, consternată și ultragiată că vreți să-l reabilitați pe Ion
Antonescu, iar pe antisemiți nu-i desființați!”
Din partea asistenței nici o reacție, în afară de cea
a unui Israel Singer, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, și
ocazional țuțăr oficial al strâmbăciunii. Aflat la fața locului, acesta, acest
Israel, a ridicat un deget dojenitor pe adresa guvernului și a președintelui
rostind sibilinic: „Take heed!” Adică, luați aminte,
neisprăviților!…
Discursul nerușinat al obrăzniciunii s-a repetat și la
Iași: „Antonescu a fost un criminal, de mâna lui și a altor români
de-ai lui au pierit 400.000 de evrei, dintre care numai la Iași, în iunie 1941,
peste 20.000!” Și alte bazaconii, adică nelegiuiri!
Numai că de data aceasta, alături de oficialii buhăiți
și somnolenți sub chipa trasă pe frunte, se mai aflau de față și câțiva oameni.
Nu știu exact cât de mulți! Dar e lucru sigur că măcar un Om a fost de față în
acea adunătură de mancurți ai democrației postdecembriste. Iar Omul acela, când
spârcăciunea a mai dat o dată din el aceleași nemernicii fetide, Omul acela,
adică doamna FELICIA CAPTARU, fie-i numele în veci lăudat, s-a ridicat în
picioare, semeață ca o cariatidă, ducând cu vrednicie pe umeri povara
demnității de om și de român. Și mi ți l-a pecetluit pe infam, înfierându-l ca
pe o vită de pripas: „Minți! Minți! Minți! Tot ce spune gura ta, de
spurcăciune, minciună este!”
Moment istoric! I-a turtit chipa! Sau, cum ar spune un
evreu autentic, și nu unul contraceput!, clipă astrală!
…N-am fost vrednici la vremea aceea s-o consemnăm cum
se cuvenea și să ne plecăm cu recunoștință dinaintea celei care a salvat
onoarea noastră, pângărită de niște ipochimeni fără neam, fără țară, fără mamă,
fără tată, pe care absurditatea istoriei i-a adus în funcții prezidențiale,
guvernamentale, pe care le-au dezonorat de nenumărate ori, culminând cu
momentul când s-au făcut preș la picioarele acestui escroc internațional, ale
unui nemernic care din suferința a lor săi a făcut o găinărie profitabilă și penibilă
în toate felurile posibile! Îl las în mizeria minciunii și a deșertului său
sufletesc! Nu-l condamn! A fost cândva în stare să vorbească și omenește, în
1986, când a mai poposit o dată pe la noi. Numai că la vremea aceea stăpânul
era acasă și stăpâni eram și noi la noi în țară, așa că discursul musafirului
nedorit a sunat cu totul altfel, vorbea același nimenea pe atunci cu temenele
și multă umilință în glasu-i mieros: „Ceea ce pot afirma fără îndoială, din
scurtul timp petrecut în România, este că aici oamenii trăiesc în bună
înțelegere, indiferent de ce naționalitate ar fi, și aceasta e o înfăptuire de
o deosebită însemnătate și semnificație. Mai presus de orice mi se pare însă
politica de mare clarviziune a președintelui Nicolae Ceaușescu, om al păcii,
gata să depună orice efort pentru a face să triumfe idealul păcii în orice colț
al lumii. Admir profund, de exemplu, străduințele depuse de președintele
Ceaușescu pentru realizarea unei păci durabile etc., etc.” (vezi
„România literară” din 23 octombrie 1986).
Nimic nu exprimă mai bine diferența dintre Nicolae
Ceaușescu și nevrednicii săi urmași, care i-au luat locul prin asasinat și
minciună în masă, decât această veritabilă hârtie de turnesol care este numitul
de mai sus: lăudat și firitisit de marele nobeleat, lingușit pe toate părțile,
Ceaușescu nici nu-l decorează, nici academician nu-l face. Abia de-l bagă în
seamă. L-o fi primit să-i întindă mâna?… M-aș mira! Ceaușescu nu întindea mâna
oricui!
Celălalt, cu care ne-a nenorocit nenorocul nostru
proverbial, se strofoca din toți rărunchii să smulgă un zâmbet de îngăduință
mai departe în funcție de la inspecția de peste ocean! Și accepta să i se
vorbească lui și neisprăviților din gașcă ca unor slugi leneșe, puturoase! Iar
ei plecau capul cu recunoștință!… I-ar fi dat-o și pe mă-sa, numai să fie
lăsați mai departe la furat, buni în grad la mințit, la sperjur!
De ce nu i s-a făcut și lui Ceaușescu semnul dojenitor
cu degetul?! Pentru că la vremea aceea Nicolae Ceaușescu se pronunțase clar,
bătuse cu pumnul în masă: a sosit momentul, deja prea mult întârziat, pentru ca
Congresul Mondial Evreiesc, B’Nai Brith-ul și ce mai au evreii pe lumea asta,
ca instituții simbolice, reprezentative, să se prezinte la București, cu toții
marii rabini de față, și să prezinte Țării și Poporului Român cuvîntul de
recunoștință al evreimii de pretutindeni pentru Mareșalul Ion Antonescu și
toată suflarea românească, care, în anii crunți ai războiului, le-au oferit
evreilor o oază de liniște și un colac de salvare! Etc., etc.
Data fixată pentru acest moment de mare demnitate
evreiască a fost primăvara lui 1990!…
Repet: conform unei înțelegeri intervenite
între autoritățile române și Congresul Mondial Evreiesc, în primăvara anului
1990 urma să se desfășoare o solemnitate oficială, specială, în cadrul căreia
evreimea de pretutindeni să-și arate în chip explicit sentimentul de
recunoștință față de poporul român, pentru felul cum au fost tratați evreii în
România, în mod special în anii celui de al Doilea Război Mondial…
De ce n-au mai venit evreii la București în 1990?!
…De venit au venit, chiar în număr mult mai mare, dar
au venit alți evrei și în cu totul alt scop, cu alte intenții, cu alt discurs!…
…N-a fost să fie! Încă
o dată n-a fost să fie! A câta oară, Doamne?!
…Dar, dacă judecăm bine lucrurile, ghinionul cel mare
nu este al nostru, al românilor de noi, ci al evreilor! Care au pierdut atunci
cea mai bună ocazie de a declanșa în demnitate procesul de reconciliere cu
restul lumii, reconciliere pentru imensa jignire adusă ființei umane prin
exagerările schizofrenice care au făcut literalmente din țânțar o gloabă
nefericită, tot mai împleticită, care abia își mai poartă copitele prin lume!…
De multă vreme mă întreb cum vor „gestiona” evreii
momentul adevărului! Și care evrei? Căci evreii care au vociferat cel mai tare
pe acest subiect și evreii cei mai inventivi în reconstituirea faptelor
nepetrecute vor fi de mult oale și ulcele!… Oare va trebui să așteptăm acel
moment, să așteptăm dispariția fizică a tuturor celor care au făcut din
minciună o profesie, profesia de holocaustrolog!, pentru ca evreii să-și pună
cenușă în cap și să-și ceară iertare pentru cei 400.000 de evrei care au murit
în altă parte, cei mai mulți în Israel sau URSS, iar nicidecum în Transnistria
sau la Iași ori Dorohoi!…
Mai corect spus: oare va trebui să așteptăm acel
moment pentru ca evreii să NU-și pună cenușă în cap, căci doar cei implicați,
cei „vinovați” de holocaust, adică cei care l-au scornit, nu mai pot da
socoteală de faptele lor?! Se va întâmpla oare ca și cu săpunul evreiesc?!
Adică se va publica o notiță, cu titlu de comunicat neoficial, pe pagina cea
mai necitită a celor mai nevîndute ziare, despre dimensiunile reale ale
Holocaustului, calculate după documentele deocamdată bine dosite, dar, totuși,
imposibil de ținut sub preș la nesfârșit?!…
Va trebui oare să așteptăm acel moment pentru a ne
întoarce fața către doamna doamnelor din România, doamna FELICIA CAPTARU,
pentru a face plecăciunea cu care în momentul de față îi este datoare toată
suflarea românească?! O datorie care așteaptă de 20 de ani! E prea mult!…
Mă rog la Bunul Dumnezeu ca, după publicarea acestor
rânduri, să aflu că au ajuns și sub ochii doamnei FELICIA cuvintele de mai sus.
Că e în viață deci, iar Dumnezeu, Bunul, se îndură de noi și ne oferă prilejul,
în al 24-lea ceas, să ne salvăm sufletele, apucând să ne mărturisim
recunoștința față de gestul bărbătesc al Doamnei FELICIA CAPTARU. Gest care mai
spală rușinea de a avea în fruntea Țării, a Academiei, în Guvern și în
Parlament, niște fătălăi avortați de istorie! Niște mortăciuni, cu nimic mai
breze decât colegul lor de paradigmă Elie Wiesel, nemernicul! Nemernicii!…
Mai trăiește FELICIA CAPTARU? Doamne, ajută! Mai mare
bucurie nu ne poate face nimenea!
Ion Coja
Post scriptum –
Așteptam cu nerăbdare și emoție vestea că doamna FELICIA CAPTARU mai este în
viață, să se poată bucura de omagiile noastre, ale tuturor românilor voitori de
bine pentru Neamul românesc. Am primit informația că FELICIA CAPTARU a părăsit
de mult această lume strâmbă și urîtă, pe care dînsa a mai dres-o puțin.
Dumnezeu s-o răsplătească după faptele sale atât de deosebite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu