Despre DISONANTA COGNITIVA
Disonanța cognitivă este un fenomen psihologic
semnificativ care afectează modul în care percepem și reacționăm la
informațiile din jurul nostru. În era informației, unde suntem constant expuși
la date contradictorii și suprasaturate, înțelegerea și gestionarea disonanței
cognitive devine crucială pentru bunăstarea noastră mentală. Prin verificarea
surselor, cultivarea gândirii critice și adaptarea flexibilă, putem naviga mai
eficient prin complexitatea informațională și reduce impactul negativ al disonanței
cognitive asupra vieții noastre.
https://ringdoc.ro/resurse-medicale/disonanta-cognitiva-in-era-informatiei/
-xxx-
Analiza AI :
L-am citit integral și l-am confruntat cu literatura
de specialitate. Articolul este publicat la 24 august 2023 și se prezintă ca
material de psihologie/psihoterapie.
Evaluarea mea, pe scurt
Ca introducere populară, articolul este
rezonabil: explică ideea centrală într-un limbaj accesibil și exemplul cu
fumatul este potrivit. Ca material științific sau „resursă medicală”,
este însă prea simplificat. Problema cea mai importantă nu este că spune
lucruri evident false, ci că pune sub aceeași umbrelă mai multe fenomene
psihologice diferite și formulează unele relații cauzale cu mai multă
certitudine decât permite cercetarea.
Definiția de la început este în esență corectă.
Articolul spune că disonanța cognitivă este disconfortul apărut atunci când
există credințe, idei sau comportamente incompatibile. Aceasta corespunde
destul de bine teoriei lui Leon Festinger: inconsistența cognitivă poate
produce o stare psihologică neplăcută care motivează persoana să reducă acea
inconsistență.
Există însă o nuanță importantă: simpla întâlnire
cu două informații contradictorii nu înseamnă automat disonanță cognitivă.
Poate însemna doar incertitudine, confuzie sau dificultate în luarea unei
decizii. Disonanța devine relevantă mai ales când contradicția atinge credințe,
alegeri, identitatea sau comportamente în care persoana este deja implicată.
Chiar literatura modernă arată că există încă probleme de definiție și de
măsurare a stării de disonanță.
Unde articolul începe să amestece
conceptele
Secțiunea despre „supraîncărcarea informațională”
spune că informațiile numeroase și contradictorii pot genera confuzie și
disonanță. Prima jumătate este bine susținută: information overload poate
produce presiune cognitivă și poate degrada calitatea deciziilor. Dar supraîncărcarea
informațională ≠ disonanță cognitivă. Poți fi copleșit de 50 de articole
contradictorii fără să ai vreo credință personală amenințată.
Aceeași problemă apare cu dezinformarea. Articolul
folosește formularea neobișnuită „dezintegrarea informațională” și o
echivalează cu apariția informațiilor false/fake news. Terminologic, ar fi mai
clar să vorbească despre dezinformare, misinformation sau information
disorder. Descoperirea faptului că o credință era bazată pe informații
false poate provoca disonanță, dar poate produce și alte reacții:
neîncredere, surpriză, furie, confuzie ori pur și simplu revizuirea credinței.
Literatura despre misinformation este mult mai complexă și arată, de exemplu,
că informația falsă poate continua să influențeze raționamentul chiar și după
corectare.
Cea mai discutabilă afirmație: „bulele de
filtrare”
Articolul afirmă destul de categoric că algoritmii
rețelelor sociale și ai motoarelor de căutare tind să ne expună la informații
care confirmă opiniile deja existente. Aici cercetarea este mult mai nuanțată.
Există într-adevăr studii care găsesc grupări omogene
și comportament de tip echo chamber pe anumite platforme; un studiu mare în
PNAS, bazat pe peste 100 de milioane de elemente de conținut, a găsit diferențe
importante între platforme și segregare mai mare pe unele dintre ele.
Dar o amplă analiză a Reuters Institute/Oxford a ajuns
la concluzia că echo chambers politice sunt în general mai mici decât sugerează
discursul public, iar expunerea prin motoare de căutare și unele platforme
poate chiar crește ușor diversitatea informațiilor întâlnite. Autorii
subliniază rolul major al auto-selecției utilizatorului, nu doar al
algoritmului.
Deci formularea mai corectă ar fi: algoritmii,
alegerile utilizatorilor și structura rețelelor pot, în anumite contexte,
contribui la expunere selectivă și echo chambers; magnitudinea și cauzele
diferă mult între platforme și populații.
Ce lipsește, paradoxal, dintr-un articol
despre disonanță
Aș considera aceasta cea mai mare omisiune
conceptuală. Articolul spune cum să „gestionăm” disonanța prin verificarea
surselor, gândire critică și flexibilitate mentală. Sunt recomandări bune
pentru igiena informațională, dar nu descriu foarte bine ce fac oamenii în
realitate atunci când încearcă să reducă disonanța.
În teoria disonanței, o persoană poate, de exemplu,
să-și schimbe comportamentul, să-și schimbe credința, să adauge justificări
care fac comportamentul să pară rezonabil, să minimalizeze importanța
contradicției sau să caute preferențial informații care îi confirmă poziția.
Tendința către expunere selectivă are suport empiric, dar efectul depinde de
context și nu trebuie redus pur și simplu la „oamenii refuză informațiile
contrare”.
Aici apare o idee foarte importantă pe care articolul
nu o spune: reducerea disonanței nu este neapărat un lucru bun.
Dacă eu cred că fumatul este periculos și fumez, pot
elimina disonanța în două moduri foarte diferite. Pot spune „atunci renunț la
fumat”, caz în care disonanța a produs o corecție utilă a comportamentului. Sau
pot spune „bunicul a fumat 60 de ani și n-a pățit nimic, deci pericolul este
exagerat”, caz în care mi-am redus tot disconfortul, dar prin raționalizare.
Prin urmare, obiectivul sănătos nu este neapărat „cum
reduc disonanța?”, ci mai degrabă „cum rezolv contradicția într-un mod
care ține cont de dovezi?”
Un alt detaliu important
Articolul recomandă „verificarea surselor” pentru a
reduce disonanța. În realitate, verificarea riguroasă poate face exact invers
pe termen scurt: poate crește disonanța dacă descopăr că o convingere
importantă pentru mine este falsă.
Și acesta nu este neapărat un rezultat rău.
Disconfortul intelectual poate fi tocmai semnalul care ne obligă să revizuim o
convingere.
De aceea aș reformula recomandarea articolului din
„verificăm informația pentru a reduce disonanța” în:
verificăm informația pentru a ne crește
acuratețea convingerilor, chiar dacă uneori asta produce temporar mai multă
disonanță.
Calitatea științifică a articolului
Aici articolul este slab. În textul paginii nu apar
referințe bibliografice care să susțină afirmațiile, nu sunt prezentate studii,
dimensiuni ale efectelor, limite sau controverse și nu sunt separate
rezultatele bine stabilite de ipotezele mai discutate.
Asta contează mai ales pentru că teoria disonanței
cognitive are peste șase decenii de cercetare, dar nu este un concept complet
lipsit de controverse. Există variante ale teoriei, explicații concurente și
probleme metodologice privind inducerea și măsurarea disonanței. O analiză
metodologică din Frontiers in Psychology subliniază tocmai lipsa de
standardizare și ambiguitățile conceptuale din domeniu.
Concluzia mea:
articolul este bun pentru a explica în 3–5 minute ideea generală unui cititor
fără pregătire în psihologie. Dar aș evita să-l folosesc ca sursă științifică
pentru concluzii despre efectele internetului asupra psihicului. Partea cea mai
solidă este explicația introductivă a disonanței; partea cea mai fragilă este
trecerea de la disonanță la „algoritmi → bule de filtrare → disonanță”,
prezentată prea liniar.
Și mi se pare că ideea cu adevărat interesantă, pe
care articolul aproape că o ratează, este aceasta: gândirea critică nu
înseamnă să eliminăm disonanța cognitivă; uneori înseamnă să tolerăm disonanța
suficient de mult încât să aflăm care dintre convingerile noastre trebuie
schimbată.
-xxx-
vezi unde se gaseste si urmatorul punct de
vedere:>>>
„Mă uit la imaginile din fața Arestului Central și,
dincolo de absurdul situației, recunosc că mă încearcă o profundă îngrijorare.
Este o reacție clasică de disonanță cognitivă și atașament mesianic, în care
susținătorii refuză să accepte dovezile materiale și preferă să creadă că
liderul lor este victima unei conspirații a sistemului. De doi ani am vazut,
plânsete, țipete, prosoape și plapume imprimate cu chipul unui om, cântece de
jale („Măi Căline, măi Căline...”) , violente, orgasme si vindecari instant și
oameni simpli care strâng bani din puținul lor pentru a-i plăti vila unui
milionar acuzat de DIICOT de o înșelăciune de 1,1 milioane de euro. Nu mai
vorbim despre politică sau justiție aici. Vorbim despre o psihoză colectivă în
toată regula. Despre o hipnoză în care dovezile, cifrele și realitatea nu mai
contează. Când un grup de oameni refuză să vadă adevărul și își transformă
liderul într-un mesia, pericolul devine uriaș. Istoria ne-a arătat deja, prin
episoade dureroase, unde poate duce fanatismul orb și izolarea într-o realitate
paralelă: - Cazul „Petrache Lupu” de la Maglavit din istoria noastră, unde mase
de oameni au alergat după iluzii, refuzând realitatea. - Tragedia de la
Jonestown (1978), unde peste 900 de oameni care și-au donat toate bunurile au
sfârșit tragic din devotament orb pentru un lider considerat „salvator”. -
Cultul Aum Shinrikyo din Japonia, unde oameni educați au fost hipnotizați
colectiv până când au făcut rău comunității din jur. - Mișcarea pentru
Restaurarea Celor Zece Porunci (2000): În Uganda, peste 700 de oameni și-au
pierdut viața într-un incendiu orchestrat de liderii unui cult religios.
Adepții fuseseră convinși să își vândă toate proprietățile și să dea banii
cultului, iar când „predicțiile” liderilor au eșuat, aceștia au recurs la o
distrugere în masă. Când liderul este închis, în mintea adepților radicalizați
nu apare trezirea, ci o panică existențială periculoasă. Acești oameni au
nevoie, într-un fel, de monitorizare. Nu din răzbunare, ci pentru siguranța lor
și a celor din jur. Pentru că, lăsați în această bulă de fanatism și
dezinformare, pot ajunge foarte ușor să își facă rău sau să facă rău altora.
Ruperea legăturii cu realitatea este o boală socială gravă. Să sperăm că
autoritățile vor fi la fel de vigilente în online și în stradă cum au fost și
în sala de judecată. Justiția și-a făcut treaba, acum e rândul siguranței
publice.”
Da — am găsit textul circulând pe Facebook. Cea mai
clară potrivire indexată este o postare publică de pe profilul Mircea Savin,
cu începutul/titlul „Manifestanții demagogului Călin Georgescu țipă acum la
Arestul Central…”. Rezultatul de căutare reproduce exact formularea foarte
particulară din pasajul tău despre „plânsete, țipete, prosoape și plapume
imprimate…”.
Postarea Facebook găsită pe profilul Mircea Savin
Textul a fost apoi preluat/reprodus și în alte
locuri pe Facebook. Am găsit, de exemplu, rezultate din grupul „România
Europeană” care conțin aceeași frază distinctivă, precum și apariții asociate
unor postări Curaj.TV. Din indexarea disponibilă nu pot însă demonstra riguros
că Mircea Savin este autorul originar; pot spune doar că este cea mai clară
sursă publică individuală pe care am identificat-o și că textul a fost
redistribuit.
Contextul temporal se potrivește foarte bine: pe 29
septembrie 2026, după arestarea preventivă a lui Călin Georgescu, sute de
susținători s-au adunat la Arestul Central, scandând inclusiv „Căline, Căline,
poporul e cu tine”, „Călin Georgescu e nevinovat” și „Arestați-ne pe toți”.
Mai este ceva important în legătură cu articolul
Ringdoc pe care mi l-ai dat anterior: postarea folosește termenul „disonanță
cognitivă”, dar face un salt conceptual mult mai mare decât articolul medical.
Expresii precum „psihoză colectivă în toată regula”, „hipnoză”, „atașament
mesianic” sau afirmația că acești oameni „au nevoie de monitorizare” sunt
interpretări ale autorului, nu diagnostice care rezultă automat din teoria
disonanței cognitive. Din comportamentul public al unui grup nu poți
diagnostica în mod valid o „psihoză” a membrilor săi doar prin observație de la
distanță
-xxx-
Compilare George
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu