N. Grigorie Lăcrița - Dacă toate țările lumii sunt datoare, cine este creditorul acestora?

 

Dacă toate țările lumii sunt datoare,

cine este creditorul acestora?

 

24.09.2026                                                                                  Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

 

„Bogatul stăpânește peste săraci,

și cel ce ia cu împrumut este robul celui ce-i dă cu împrumut.”
(Proverbe 22:7)

 

 

1. Introducere: Paradoxul economiei moderne și întrebarea fundamentală

2. Paradoxul datoriei universale: Toți datornici, dar față de cine?

3. Cine sunt adevărații creditori ai lumii?

4. Mecanismul rezervelor fracționare: Cum creează băncile bani din nimic?

5. De unde au marii creditori sume cu adevărat halucinante?

6. Excepția istorică a României: Anul 1989

7. Concluzie: Banii moderni ca acord social și împrumutul din viitor

Bibliografie

 

1. Introducere:

Paradoxul economiei moderne și întrebarea fundamentală

 

Trăim într-o eră în care economia mondială pare guvernată de o contradicție flagrantă.

Pe de o parte, ni se spune că planeta se îneacă sub un munte de datorii.

Potrivit Institutului de Finanțe Internaționale (IIF), datoria globală a depășit, la mijlocul anului 2026, 365 de trilioane de dolari, adică peste 365.000.000.000.000 de dolari.

Este o sumă de peste trei ori mai mare decât întreaga producție economică anuală a omenirii.

Pe de altă parte, aproape fiecare stat suveran raportează deficite și datorii publice din ce în ce mai mari, de la superputeri economice precum SUA sau Japonia până la economii emergente precum România.

Pentru orice minte logică, apare o întrebare fundamentală:

Dacă toată lumea este împrumutată, cine este împrumutătorul?

Nu cumva împrumutăm bani de pe o altă planetă?

Misterul nu provine din lipsa datelor, ci din modul în care funcționează sistemul financiar modern.

Datoria globală nu este un deficit față de un extraterestru, ci o rețea uriașă de obligații interconectate, în care omenirea este datoare... ei înseși.

 

2. Paradoxul datoriei universale:

Toți datornici, dar față de cine?

 

Cea mai mare capcană este să privim datoria unui stat în același mod în care privim datoria unei persoane fizice.

Când un om se împrumută la bancă, el primește azi bani pe care îi va restitui mâine, cu dobândă.

În același timp, banca dobândește o creanță asupra lui.

Datoria unuia este, simultan, activul celuilalt.

Altfel spus: dacă „X” îi împrumută lui „Y” 1.000 de lei, datoria de 1.000 de lei a lui „Y” este exact creanța (activul) de 1.000 de lei a lui „X”.

La fel se întâmplă și atunci când între cei doi se află o bancă. Dacă „Y” ia un împrumut de la bancă, datoria lui „Y” este activul (creanța) băncii. La rândul lor, banii pe care „X” îi are depuși la bancă sunt activul lui „X” și, în același timp, o datorie a băncii față de el.

Oriunde am privi, fiecare datorie a cuiva este averea altcuiva.

La nivel macroeconomic, această regulă devine lege universală: fiecare datorie reprezintă, în oglindă, o creanță sau o investiție a altcuiva.

Banii nu dispar în neant și nici nu sunt stocați într-un seif secret.

Dacă privim bilanțul Planetei ca pe un întreg, suma tuturor datoriilor este egală cu suma tuturor creanțelor.

Contabil, omenirea în ansamblu nu poate fi datoare decât ei înseși.

Practic, statele lumii s-au îndatorat masiv, dar creditorii lor sunt entități din interiorul aceluiași sistem global.

Acești creditori pot fi împărțiți în trei mari categorii:

2.1. Proprii cetățeni și companiile interne (creditorii interni). În mod surprinzător pentru mulți, o parte uriașă din datoria unei țări este deținută chiar de populația și instituțiile sale. Japonia, de exemplu, are una dintre cele mai mari datorii publice din lume, de peste 230% din PIB. Totuși, riscul de faliment este considerat redus, deoarece cea mai mare parte a datoriei este deținută de banca centrală, de băncile, fondurile de pensii și societățile de asigurări japoneze. Statul este dator, în principal, propriului popor. Un exemplu apropiat este România, unde milioane de cetățeni au cumpărat titluri de stat Tezaur și Fidelis, devenind creditori direcți ai propriului stat.

2.2. Alte state suverane (creditorii bilaterali). Unele țări produc mai mult decât consumă și acumulează surplusuri masive de valută, în special dolari. Pentru a nu lăsa acești bani să fie erodați de inflație, ele cumpără titluri de stat emise de alte țări. Japonia și China sunt cele mai elocvente exemple: ambele dețin sute de miliarde de dolari în titluri ale Trezoreriei SUA, iar China a devenit și un creditor important pentru numeroase țări din Africa și Asia.

2.3. Piețele financiare internaționale și instituțiile multilaterale. Aici intră fondurile private de investiții și băncile comerciale globale, alături de instituții de ultimă instanță precum Fondul Monetar Internațional (FMI) sau Banca Mondială.

 

3. Cine sunt adevărații creditori ai lumii?

 

Dacă spargem mitul conform căruia statele datorează bani doar altor state, descoperim o rețea de actori privați și publici care finanțează circuitele planetare:

3.1. Fondurile de pensii și asigurările. Când plătiți contribuții pentru pensia dumneavoastră privată sau pentru o asigurare de viață, acele fonduri nu țin banii în conturi curente. Legea le obligă să îi plaseze prudent, iar titlurile de stat reprezintă o parte importantă a portofoliilor lor. Prin urmare, milioane de viitori pensionari din SUA, Europa sau România sunt, fără să știe, creditorii propriilor guverne sau ai altor guverne.

3.2. Băncile comerciale. Băncile plasează o parte importantă a resurselor lor în titluri de stat. Pentru ele este un plasament sigur și lichid, întrucât statul plătește dobânda din taxe și impozite prezente și viitoare.

3.3. Marile corporații multinaționale. Companii gigant precum Apple, Microsoft sau Alphabet (Google) dețin rezerve de numerar și plasamente pe termen scurt de zeci până la peste o sută de miliarde de dolari. În loc să le țină în conturi neproductive, investesc o parte în obligațiuni, inclusiv în cele emise de Trezoreria SUA.

3.4. Băncile centrale. În momente de criză, când investitorii privați devin reticenți, băncile centrale intervin și cumpără titluri de stat de pe piață, precum Rezerva Federală în SUA, Banca Centrală Europeană sau Banca Japoniei. În Japonia, banca centrală a ajuns să dețină peste jumătate din titlurile de stat ale țării, iar abia în 2026 ponderea a coborât sub 50%.

 

4. Mecanismul rezervelor fracționare:

Cum creează băncile bani din nimic?

 

„Procesul prin care băncile creează bani este atât de simplu,

încât mintea refuză să-l accepte.”
(John Kenneth Galbraith, „Money: Whence It Came, Where It Went”, 1975)

Pentru a înțelege de unde au acești creditori sume atât de uriașe, trebuie să demontăm cea mai mare neînțelegere din istoria finanțelor: mitul conform căruia băncile comerciale sunt doar niște intermediari, care iau banii de la deponenți și îi dau mai departe ca împrumut.

În realitate, băncile pot împrumuta mult mai mult decât au primit în depozite, deoarece ele creează bani nou-nouți atunci când acordă credite.

Banca Angliei a recunoscut oficial acest lucru, în 2014: nu depozitele creează creditele, ci creditele creează depozitele.

„Ori de câte ori o bancă acordă un împrumut, ea creează simultan un depozit corespunzător în contul bancar al împrumutatului, creând astfel bani noi.” (McLeay, Radia, Thomas, „Money creation in the modern economy”, Bank of England Quarterly Bulletin, 2014)

Altfel spus, băncile comerciale creează bani practic din nimic.

Cum funcționează această „fabrică de bani” a băncilor? Cum reușesc, concret, băncile să creeze bani din nimic?

Cel mai simplu mod de a înțelege acest fenomen este mecanismul rezervelor fracționare, prezentat în manualele de economie din întreaga lume.

4.1. Depozitul inițial. Să presupunem că un cetățean „C1” depune 10.000 de lei cash la o bancă comercială.

4.2. Rezerva obligatorie. Statul, prin Banca Centrală, impune o rată a rezervei minime obligatorii.

Să spunem că această rată este de 10%.

Asta înseamnă că banca este obligată să păstreze doar 1.000 de lei, în seif sau în contul său de la Banca Centrală, pentru a acoperi eventualele retrageri zilnice.

(În practica de astăzi, rata rezervei minime obligatorii este chiar mai mică: 1% în zona euro, iar în SUA a fost redusă la zero în 2020.

Cifra de 10% este folosită aici doar pentru ca exemplul să fie ușor de urmărit.)

4.3. Crearea creditului. Ce face banca cu restul de 9.000 de lei?

Îi dă cu împrumut unui alt client „C2”, care vrea să își cumpere o mașină.

Însă banca nu îi dă acești bani fizic, în mână.

Ea îi deschide un cont curent și înscrie în calculator suma de 9.000 de lei.

4.4. Multiplicarea. În acest moment exact, masa monetară din țară a crescut!

Primul cetățean, „C1”, are în continuare un extras de cont care arată că deține 10.000 de lei.

Al doilea cetățean, „C2”, deține și el 9.000 de lei.

Din cei 10.000 de lei inițiali, în economie există acum 19.000 de lei.

Procesul nu se oprește aici.

„C2” cumpără mașina și plătește cei 9.000 de lei vânzătorului, cetățeanului „C3”.

„C3” depune cei 9.000 de lei la o altă bancă.

Noua bancă oprește și ea o rezervă de 10%, adică 900 de lei, și împrumută restul de 8.100 de lei unui alt client, „C4”.

„C4” folosește acești bani pentru a cumpăra, de exemplu, mobilă, și plătește cei 8.100 de lei vânzătorului de mobilă, cetățeanului „C5”.

„C5” depune și el banii la o bancă, aceasta păstrează o rezervă de 10% (810 lei) și împrumută restul de 7.290 de lei unui alt client, „C6”.

Și lanțul continuă, la fel, de la o bancă la alta și de la un client la altul, cu sume din ce în ce mai mici.

Matematic, prin acest efect de multiplicare, depozitul inițial de 10.000 de lei poate ajunge să susțină în sistemul bancar aproape 100.000 de lei.

De unde această cifră, de 100.000 de lei?

Să adunăm banii din conturile cetățenilor, pas cu pas:

10.000 de lei (depuși de „C1”) + 9.000 de lei (depuși de „C3”) = 19.000 de lei;

19.000 de lei + 8.100 de lei (depuși de „C5”) = 27.100 de lei;

27.100 de lei + 7.290 de lei (depuși de „C7”, vânzătorul de la care „C6” a cumpărat ceva) = 34.390 de lei;

și tot așa, adunările continuă cu sume din ce în ce mai mici.

Dacă lanțul continuă până la capăt, totalul se apropie tot mai mult de 100.000 de lei, fără să îl depășească.

De ce tocmai 100.000?

Pentru că la fiecare pas, băncile păstrează ca rezervă 1 leu din fiecare 10 lei depuși.

Lanțul se oprește abia atunci când toți cei 10.000 de lei cash, depuși la început de „C1”, au ajuns să stea, bucată cu bucată, ca rezervă în băncile prin care au trecut.

Iar dacă 10.000 de lei reprezintă a zecea parte din totalul depozitelor, atunci totalul este de 10 ori mai mare: 100.000 de lei.

Dintre aceștia, 10.000 de lei sunt banii depuși inițial, iar aproape 90.000 de lei sunt bani noi, apăruți prin credit.

Nimeni nu i-a muncit, nimeni nu i-a tipărit: au apărut prin câteva apăsări de taste, în calculatoarele băncilor.

Când vorbim despre datoriile de trilioane ale statelor, vorbim, de fapt, în mare măsură, despre acest tip de bani: sume create prin calculator în conturile băncilor, care aduc dobândă celor care le dețin, la fel ca niște bani adevărați.

Banii moderni nu mai sunt o resursă fizică rară, precum aurul.

Cea mai mare parte a lor sunt bani noi, „creați din nimic”, prin simpla acordare de credite, iar cantitatea lor poate crește enorm.

Pe internet circulă un citat atribuit lui Henry Ford, a cărui autenticitate nu a putut fi însă confirmată: „Este bine că oamenii acestei națiuni nu înțeleg sistemul nostru bancar și monetar, pentru că, dacă l-ar înțelege, cred că ar izbucni o revoluție înainte de ziua de mâine.”

Principalele frâne sunt regulile impuse băncilor, dobânda stabilită de Banca Centrală și numărul clienților capabili să ramburseze împrumuturile.

 

5. De unde au marii creditori sume cu adevărat halucinante?

 

Dacă băncile comerciale creează bani prin credit la nivelul cetățenilor și al firmelor, ce se întâmplă atunci când guvernele au nevoie de sute de miliarde sau de trilioane de dolari?

Intervine al doilea motor al „tiparniței” virtuale: băncile centrale.

În trecut, în epoca standardului aur, cantitatea de bani era legată, cel puțin în principiu, de aurul din seifurile băncilor centrale, ceea ce limita emisiunea monetară.

Legătura a fost slăbită treptat, iar în 1971 SUA au renunțat la convertibilitatea dolarului în aur, punând capăt sistemului de la Bretton Woods.

De atunci, banii au devenit bani fiat, adică bani bazați pe încredere și emiși prin decizia autorităților monetare.

Când economia intră în criză, băncile centrale pot folosi „tiparnița digitală” supremă.

Ele creează rezerve noi, practic din nimic, printr-un proces numit relaxare cantitativă (quantitative easing), și cumpără masiv titluri de stat de pe piață.

Acest proces inundă băncile comerciale și fondurile de investiții cu o cantitate uriașă de lichidități.

Fondurile se trezesc cu munți de bani proaspăt creați, pe care trebuie să îi plaseze undeva pentru a genera profit.

Și unde îi plasează?

În bună măsură, îi împrumută înapoi statelor, cumpărând noi emisiuni de obligațiuni.

Este un circuit perpetuu:

Statul emite datorie → Banca Centrală creează bani pentru a susține sistemul → Piețele financiare acumulează acești bani → Piețele împrumută banii înapoi statului.

Sumele halucinante nu provin, așadar, doar dintr-o bogăție reală, preexistentă, ci și din capacitatea sistemului de a genera credit.

Această capacitate are însă limite.

Valul de inflație din anii 2021–2023 a arătat că banii creați în exces se întorc sub forma scumpirilor.

„Printr-un proces continuu de inflație, guvernele pot confisca, în secret și fără să fie observate, o parte importantă din averea cetățenilor lor.” (John Maynard Keynes, „Consecințele economice ale păcii”, 1919)

Băncile centrale au fost nevoite să majoreze dobânzile și să reducă programele de cumpărare de titluri.

Astăzi, costul uriaș al dobânzilor a devenit una dintre marile probleme ale bugetelor lumii.

 

 

6. Excepția istorică a României: Anul 1989

 

În acest peisaj global dominat de datorii eterne, România deține o poziție cu totul unică în istoria economică modernă.

Până în aprilie 1989, sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, România a devenit singura țară din lume care și-a lichidat complet datoria externă, ce se ridica la peste 11 miliarde de dolari la începutul anilor '80.

Deși performanța a fost prezentată de propaganda regimului drept un triumf absolut, ea a demonstrat un adevăr dureros al macroeconomiei: plata forțată și rapidă a unei datorii mari, fără o economie restructurată, se face cu un cost social deosebit de mare.

Pentru a face rost de valuta necesară, resursele țării (alimente, energie, carburanți) au fost trimise masiv la export, lăsând populația într-o privațiune extremă.

Contrastul cu prezentul este grăitor.

România de azi se află din nou pe o pantă ascendentă a îndatorării: potrivit Eurostat, datoria publică a depășit 60% din PIB la începutul anului 2026, fiind împărțită aproape egal între creditori interni și externi.

Lecția este una singură: în economie, datoria nu este un rău în orice condiții; folosită productiv, ea poate deveni un carburant.

Datoria devine însă toxică atunci când este folosită pentru consum curent și risipă electorală, în loc să fie direcționată către investiții cu valoare adăugată: infrastructură (autostrăzi, căi ferate), tehnologie, educație.

 

7. Concluzie: Banii moderni ca acord social și împrumutul din viitor

 

Misterul datoriei globale se dizolvă atunci când înțelegem că banii moderni nu sunt o resursă fixă, ci un acord social bazat pe încredere.

Omenirea nu este datoare unei forțe exterioare.

Datoria globală este, în esență, un sistem uriaș prin care generațiile actuale utilizează astăzi resurse financiare create prin credit.

Acestea urmează să fie rambursate din munca și taxele generațiilor viitoare.

Creditorii suntem noi înșine, prin fondurile noastre de pensii, prin asigurările și conturile noastre bancare, prin titlurile de stat pe care le cumpărăm.

Suntem prinși într-un carusel financiar administrat de computerele băncilor comerciale și centrale.

Există totuși o nuanță esențială: „noi înșine” nu înseamnă toți în aceeași măsură.

Cei care economisesc și dețin active încasează dobânzi, iar contribuabilii de mâine le plătesc.

Unele țări sunt creditori neți ai lumii, iar altele debitori neți.

De aceea, adevărata întrebare nu este „cui îi datorăm?”, ci „pentru ce ne-am împrumutat și cine va plăti nota?”.

 

Bibliografie

 

Institute of International Finance (IIF) – Global Debt Monitor, ediția septembrie 2026 și ediția februarie 2026, Washington D.C., www.iif.com.

Fondul Monetar Internațional (FMI) – Global Debt Database și Fiscal Monitor, Washington D.C., www.imf.org.

McLeay, Michael; Radia, Amar; Thomas, Ryland – „Money creation in the modern economy”, Bank of England Quarterly Bulletin, 2014, trimestrul I.

Ministerul Finanțelor – Buletinele lunare privind datoria publică a României, 2026, www.mfinante.gov.ro.

Eurostat – Datele trimestriale privind datoria guvernamentală, comunicatul din 21 iulie 2026.

Ministry of Finance Japan / Bank of Japan – Structura deținătorilor de titluri de stat japoneze (JGB), 2026.

Mises, Ludwig von – Teoria banilor și a creditului (ediția originală germană 1912; ediția engleză 1934).

Samuelson, Paul A.; Nordhaus, William D. – Economie politică, Editura Teora, București (capitolele privind băncile și crearea monedei).