Academicianul
Ioan Aurel Pop, reacție la un raport întocmit sub auspiciile Președinției
României:
Ne
pândește lipsa identității naționale
Un raport relativ recent elaborat sub
auspiciile Președinției României susține că identitatea românească este de dată
recentă, că ar fi un produs al imaginarului colectiv și că exagerarea
identității (inclusiv prin apelul la romanitate/ latinitate) ar fi
primejdioasă, atrage atenția academicianul prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop,
într-o postare pe pagina personală de socializare. Istoricul clujean spune că
nu ne pândește supra-identitatea, ci mai degrabă diminuarea și lipsa
identității naționale. În lămurirea acelor români care nu știu de ce sunt
români, a conaționalilor care renunță ușor la specificul lor, topindu-se cu
alte neamuri, distinsul profesor prezintă dovezi de netăgăduit: corespondența
dintre Ioniță cel Frumos (cunoscut și ca Ioniță Caloian sau Ioan I al Vlahiei
și Bulgariei) și Papa Inocențiu al III-lea, purtată între anii 1199 și 1204.
„De
neam și chip ești roman”
În postarea sa, academicianul Ioan Aurel Pop scrie că
în anul 1199, papa Inocențiu al III-lea îi scria lui Ioniță Caloian, „regele
vlahilor și bulgarilor”, despre gloria strămoșilor săi romani, iar „felul în
care monarhul vlah îi mulțumește înaltului pontif („ne-a readus la amintirea
sângelui și patriei noastre din care descindem”), ca și felul în care îi scrie
papa lui Ioniță („de neam și chip ești roman, precum poporul și țara ta, care
din sângele romanilor își consideră trasă originea”) atestă existența deja pe
la 1200 a unei tradiții privind descendența românilor din „colonii de demult ai
celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui
Leon Vatatzes de la 1166, ajunsă în Ungaria). „Această tradiție a romanității
românilor includea, după câte se pare, și cunoașterea dublului nume al acestui
popor din sud-estul Europei, anume a numelui de „valahi”, dat de străini și a
numelui de „rumâni” sau „români”, dat de românii înșiși. Notăm că înaltul
pontif îl numește pe Ioniță „roman” și nu „vlah” și spune că înșiși românii se
considerau de origine romană. Explicația poate să fie următoarea: martori
oculari i-au relatat papei cum se numeau românii pe ei înșiși și ce credeau
aceștia despre originea lor”, informează academicianul.
Corespondența,
păstrată în Arhivele Vaticanului
În opinia istoricului, corespondența dintre țarul
Ioniță (Caloian) și Papa Inocențiu al III-lea reprezintă un izvor istoric
esențial în care ideea romanității românilor ocupă un loc central: „În
scrisorile schimbate, Papa recunoaște originea romană a vlahilor (românilor),
menționând că a aflat că aceștia își trag descendența din „nobilă viță a
Romei”. Rapoartele diplomatice s-au materializat la 8 noiembrie 1204, când
trimisul papal l-a uns pe Ioniță ca „rege al vlahilor și bulgarilor” (rex
Blachorum et Bulgarorum) și i-a oferit însemnele regale. Corespondența
diplomatică originală se păstrează în Arhivele Vaticanului (Archivio Apostolico
Vaticano), în registrele oficiale ale pontificatului Papei Inocențiu al
III-lea. Pentru istorici și publicul larg, textul latin integral al acestor
scrisori a fost publicat și compilat în colecții celebre de izvoare istorice,
precum „Patrologia Latina” (tomul CCXIV, editat de J.-P. Migne, Paris, 1890),
lucrarea de referință la nivel internațional care conține scrierile oficiale
ale papilor, și în „Fontes Historiae Daco-Romanae” (Izvoarele Istoriei
României, volumul III, București, 1975), culegerea oficială din România unde
scrisorile sunt traduse și comentate academic. Schimbul de scrisori reflectă un
joc diplomatic inteligent. Ioniță cerea recunoașterea coroanei de împărat,
invocând originea sa romană, în timp ce Papa îi amintea de aceeași origine
pentru a-l atrage sub autoritatea Bisericii Catolice”.
Știri
România
Scrisoarea Papei Inocențiu al III-lea către Ioniță
(decembrie 1199) este prima scrisoare oficială în care Vaticanul deschide
dialogul, menționând clar sângele roman al vlahilor, scrie istoricul citând din
documentul scris în latină „Inocențiu, episcopul … nobilului bărbat Ioanițiu …
Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a
orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul
curat de credință … ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus … să te
vizităm”.
Uns
„rege al vlahilor și bulgarilor”
Răspunsul lui Ioniță către Papă, din 1202, este semnat
„domnul vlahilor și bulgarilor” (dominus Blacorum et Bulgarorum) și în el
valahul caută legitimarea papală, invocând trecutul, scrie profesorul Ioan
Aurel Pop, citând din scrisoare: „Cerem de la Biserica Romană, mama noastră,
coroană și sceptru, așa cum au avut și vechii noștri împărați. Noi am căutat în
scrierile și cărțile noastre vechi … și am aflat că acești vechi împărați ai
noștri au avut originea din nobila cetate a Romei”. Totodată, istoricul explică:
„Ioniță își dorește legitimarea sa de împărat, pe temeiul că el era urmaș al
împăraților romani din vechime: „împărații noștri” (ai lui Ioniță și ai
vlahilor) și-au avut originea în nobila Romă. Prin urmare, Ioniță se consideră
roman, ca și împărații romani, iar Papa îi ținea isonul”.
În scrisoarea Papei din 1204 (de dinainte de
încoronare) se oferă coroana de rege lui Ioniță, accentuându-se unirea
bisericească forțată (din Constantinopolul cucerit de latini la 1204) și
descendența, precizează profesorul clujean, citând documentul: „Ca să-ți ofere
coroana regală și sceptrul… pentru ca tu, care ești de neam roman, să primești
rânduielile și dragostea Bisericii Romane.” În detaliu: „Innocențiu, episcopul,
servul servilor lui Dumnezeu, nobilului bărbat Caloian, domn al bulgarilor și
vlahilor … Fiindcă așadar am cunoscut limpede din dovezi vădite că te tragi din
neamul roman (neamul romanilor) și că poporul supus ție susține de asemenea
acest lucru, scaunul apostolic, care te-a iubit pe tine și pe ai tăi cu o
dragoste neprefăcută de multă vreme încoace, aducându-și aminte de vechea
iubire… a avut grijă să-ți trimită prin iubitul nostru fiu Leon … coroana
regală și sceptrul. (Innocentius episcopus, servus servorum Dei, nobili viro
Calojoanni, domino Bulgarorum et Blachorum … Cum igitur ex indiciis manifestis
liquido cognovimus quod de Romano genere propagatum te geris, et id quoque
subjectus tibi populus asseveret, apostolica sedes, quae te ac tuos a multis
retro temporibus charitate non ficta dilexit, ad memoriam revocans antiquam
dilectionem… coronam regalem et sceptrum… per dilectum filium Leonem …
destinare curavit). Formularea Romano genere propagatum („descins din neamul
roman”) este expresia latină exactă care atestă că Vaticanul recunoștea oficial
originea romană a lui Ioniță, dar nu calitatea de împărat, ci pe aceea de
rege”.
Academicianul
concluzionează că pentru Ioniță, invocarea Romei era o armă politică împotriva Bizanțului, spre a obține
recunoașterea ca suveran legitim de către Occident, iar pentru Papă, formula
originii romane era utilizată cu scopul de a flata orgoliul noului lider și a-l
desprinde de sub influența Constantinopolului, trecându-l sub autoritatea
papală.
Cruciada a IV-a din 1203-1204 (cucerirea
Constantinopolului de către latini și crearea, pentru circa șase decenii, a
Imperiului Latin de Răsărit) avea să golească alianță de orice conținut real,
subliniază istoricul precizând că Ioniță a continuat să poarte războaie
sângeroase și a obținut victorii împotriva statelor cruciate catolice până la
moartea sa în 1207.
Poziționări
ale istoricilor
Invocarea de către Ioniță a descendenței romane a sa
și a poporului său și recunoașterea de către Papă a acestei origini au stârnit
discuții aprinse, menționează Ioan Aurel Pop: „Istoricii bulgari nici nu i-au
prea pomenit pe vlahi, ignorându-i complet, considerând că sunt menționați din
greșeală sau socotindu-i bulgari. Istoricii români – mai ales în secolul al
XX-lea – au arătat cu mândrie aceste pasaje care atestă așa de timpuriu
romanitatea românilor. Au fost, însă, și ei precauți, mai ales că era vorba în
aceste texte despre valahii de la sud de Dunăre, de unde adepți teoriei
imigraționiste (fără argumente scrise, fără izvoare) îi aduceau pe români în
Transilvania în secolele al XIII-lea – al XIV-lea. Azi se știe clar că românii
de la nord de Dunăre i-au ajutat pe românii balcanici, conduși de frații români
Petru și Asan (frații mai mari ai lui Ioniță), în răscoala lor contra
bizantinilor din 1185-1186”.
Români-vlahi,
într-un concert al națiunilor europene
Academicianul Ioan Aurel Pop le mai răspunde acelora
care neagă menționarea pe la 1200 a românilor ca urmași ai romanilor: „Ceea ce
este iarăși de necontestat este pomenirea în jurul anilor 1200 a românilor ca
urmași ai romanilor. Se arată că unii români și unii străini știau acest lucru
și-l susțineau. Cum s-a aflat această origine, dacă ea vine din amintirea cultă
sau populară, dacă susținerea ei la 1200 a avut numai sens politic, se poate
discuta, iar răspunsurile găsite nu schimbă cu nimic situația. Azi se știe de
asemenea că în tradiția populară românească există prezența împăratului Traian
cu „primul său descălecat”. Unii se întreabă dacă vlahii de la 1200 sunt români
sau nu. Întrebarea este fără rost și vine din clișeele politice ale unor vecini
– mai ales ruși – care voiau să-i facă pe vlahi și volohi două popoare
distincte în Evul Mediu, predecesoare ale românilor și, respectiv, moldovenilor
din Epoca Modernă. Dacă bulgarii de la anii 800 sunt bulgari și la 1800, dacă
ungurii de la 896 sunt totuna cu cei din 1896, dacă grecii lui Homer sunt tot
greci și azi, dacă evreii de la anii 500 î. Hr. sunt mereu evrei până la anii
2000, de ce românii să nu fie tot români și la 1200 și la 2026? Este evident că
toate popoarele s-au schimbat treptat (grecii de la anul 500 î. Hr. nu pot fi
la fel cu cei de la 1500 d. Hr.), dar numele le-a rămas. Susținerea diferenței
dintre vlahi (volohi, olahi etc.) și români în sud-estul Europei este aberantă,
în condițiile în care avem izvoare clare care ne spun că străinii i-au numit pe
români vlahi (cu variante), dar că între ei, în interiorul poporului lor,
românii s-au chemat pe sine mereu români sau rumâni. La fel este cu grecii,
care se numesc ei pe ei eleni, cu ungurii, care se numesc pe sine maghiari, cu
germanii, care se cheamă între ei Deutchen, cu finlandezii, numiți suomi, cu
albanezii, numiți schipetari și așa mai departe. Multe popoare au câte un nume
interior și unul (cel puțin) exterior. Romanitatea românilor este menționată de
peste o sută de izvoare scrise străine dintre secolele XIII-XVI, iar după 1500
până pe la 1600 sunt cunoscuți patru savanți lingviști occidentali (relevați de
Eugen Coșeriu) care plasează româna între limbile romanice, alături de
italiană, spaniolă, franceză și portugheză. Mai mult, câteva izvoare de
necontestat din secolele XIV-XVI arată că românii înșiși (firește, anumiți
români) știau atunci că ei se trăgeau de la Roma, așa cum maghiarii știau că se
trag din huni, polonezii din sarmați, francezii din troienii lui Paris,
germanii din vechii germani blonzi și cu ochi albaștri, evocați de Tacitus (în
secolul al II-lea d. Hr.). Unele origini evocate aici sunt mitice, altele
parțial adevărate (românii nu se trag numai din romani, ci și din alte neamuri
vechi; ungurii nu provin din huni, ci din fino-ugrici etc.). Dar nu există
popor pe lumea asta care să nu se întrebat de unde vine și să nu fi găsit
răspunsuri, așa cum nu este om care să nu-și fi știut sau căutat părinții,
bunicii, strămoșii. Această „știință” a popoarelor referitoare la strămoși face
parte din identitatea lor, din felul lor de a fi. Românii au și ei propria lor
identitate, care-i ajută să fie buni europeni, în condițiile în care Europa nu
este o masă fără formă, ci un „concert” al națiunilor sale”.
trimis de: Ion COJA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu