În
viitorul apropiat nu vom mai avea nevoie de mîini
Maria Diana Popescu
Editoriale
29
Septembrie 2026
Am reușit, oameni buni! Evoluția biologică s-a oprit,
lăsînd locul unei mutații mult mai glorioase: Homo App-sapiens. Am atins acel
stadiu sublim de dezvoltare în care efortul fizic a devenit o jignire adusă
intelectului, iar activitatea manuală - o barbarie preistorică. De ce să mai
facem ceva cu propriile mîini, cînd avem o aplicație care face acel „ceva” mai
repede și, evident, cu livrare gratuită în 20 de minute? Sîntem mîndra
generație a de-a gata-ului. Omenirea a petrecut milenii învățînd să facă focul,
să cultive pămîntul, să construiască adăposturi. Ce pierdere de timp! Astăzi,
dacă un tînăr modern ar fi lăsat singur într-o pădure cu un topor și un rucsac,
s-ar uita disperat după un cod QR pe scoarța copacilor ca să-și comande un cort
gata montat și o porție de sushi cu livrare prin dronă.
Bogdaproste! Avem aplicații care ne numără pașii, ne
amintesc să bem apă, ne spun cînd și cît să dormim. Am externalizat instinctul
de supraviețuire către niște servere din Silicon Valley. Gătitul a devenit un
mit arhaic. Bucătăriile moderne, dotate cu electrocasnice demne de NASA, au
rămas simple decoruri pentru pozele de pe Instagram, simple piese de muzeu,
spații folosite ca fundal pentru selfie-uri. Singurul aparat care funcționează
la capacitate maximă este degetul mare, care glisează apocaliptic pe ecrane,
mutînd averi virtuale și comandînd burgeri gata mestecați. De ce să mai cureți
un cartof, să pui mîna pe o tigaie, cînd poți plăti triplu ca un curier
disperat să-ți aducă un burger rece prin ploaie? Am externalizat pînă și cel
mai de bază instinct de supraviețuire - hrănirea - către o aplicație care ne
livrează calorii gata mestecate, ambalate în trei straturi de plastic
biodegradabil, ca să ne spălăm și conștiința ecologică în timp ce zăcem pe
canapea. Lenea noastră este profundă și are nevoie de infrastructură, de
satisfacția prostiei. Marea ironie este că ne credem „conectați”, dar am
devenit sclavii unor intermediari virtuali. Ne cumpărăm legume tăiate la pungă,
haine alese de algoritmi și ne trăim vacanțele prin filtrele altora. Am
înlocuit bucuria de a crea ceva cu satisfacția anemică a unui ecran care spune
„Comandă finalizată”.
Felicitări! Sîntem complet evoluați, perfect
optimizați și absolut neputincioși. Ne-am cumpărat confortul cu prețul propriei
autonomii. Am devenit sclavii voluntari ai ecranelor. Specia umană a atins, în
sfîrșit, apogeul degradării confortabile. Am evoluat atît de mult încît am
devenit perfect inutili. Trăim în epoca de aur a digitalizării, o eră în care
efortul fizic sau mental este privit ca o ofensă adusă progresului. Sîntem
generația aplicațiilor virtuale, o masă inertă de consumatori care nu mai știu
să facă absolut nimic manual, în afară de a valida, cu un deget, tîmpi de atîta
scroll, profiturile unor băieți deștepți.
În fruntea acestei parade a absurdului stau noii
profeți ai nimicului: influencerii. Acești regi și regine ai ecranelor, mufați
la dos, siliconate cu bot de rață sau de porc, care cîștigă averi uriașe stînd,
la propriu, degeaba. Care este geniul lor? Își filmează micul dejun, se strîmbă
în fața camerei și mimează o viață perfectă, în timp ce armate de naivi le
finanțează opulența cu fiecare vizualizare și fiecare click pe codurile de
reducere. Pentru orice problemă există un influencer care ne explică, în 47 de
secunde, cum să scăpăm de griji. Influencerul modern este un fascinant şi
mizerabil fenomen. Nu știe să planteze un pom, dar ne învață cum să avem „un
mindset de succes”. Nu a construit în viața lui o masă, dar ne explică „cum
să-ți construiești viața”. Nu a crescut o găină, dar ne vorbește despre
alimentație sănătoasă. Nu a ținut o lopată în mînă decît, eventual, la o
ședință foto, dar ne explică despre disciplină, muncă și „ieșirea din zona de
confort”. Zona lui de confort, fiind fotoliul, cu telefonul în mînă. Asta e
partea frumoasă: omul care nu poate schimba o priză îți explică într-un reel
cum să-ți schimbi viața. „Trebuie să ai curaj!” „Trebuie să crezi în tine!”
„Trebuie să muncești pentru visul tău!”. Ce mizerii de fraze cu aspect hidos de
politică! Doar că, dacă se arde becul în timpul discursului, trebuie să cheme
electricianul. Electricitatea nu se repară cu citate motivaționale. Dar, pentru
generația „știu eu de pe internet”, orice lucru pare simplu pînă cînd trebuie
făcut cu mîna. Influencerii moderni, de unde mamă-sa lor au scos termenul
acesta abject, au văzut un tutorial şi le pare că știu. Au văzut trei
videoclipuri despre tîmplărie. Sînt tîmplari. Au urmărit un clip despre cum se
schimbă uleiul la mașină, sînt mecanici. Au citit un articol despre nutriție,
sînt nutriționiști. E plin internetul de manipulări ai hrănitului și
slăbitului, şi de naivi care muşcă momeala. Au ascultat un podcast despre
relații, sînt şi psihologi. Școala a pierdut teren. Experiența a devenit
opțională. Ucenicia li se pare o formă de sclavie. Meseriașul adevărat a ajuns
aproape o specie dispărută, în timp ce internetul este plin de oameni care știu
exact cum se face orice, cu condiția să nu fie puși să facă. Și pare că aici
este adevărata lor performanță. Au reușit să transforme nepriceperea în
autoritate pentru naivi. Nu mai contează să știi. Contează să vorbești
convingător despre ceea ce nu știi. Dacă ai suficient machiaj pe faţă, nişte
buze cu silicon, un microfon în faţă, poți deveni expert în orice, chiar dacă
vorbeşti agramat.. folosind cuvîntul „ genˮ de zece ori într-o frază. Am
ajuns să plătim oameni doar ca să existe public, transformînd lipsa unei
profesii în cea mai profitabilă meserie din istorie.
Peste această amorțeală generală tronează acum noua
divinitate: Inteligența Artificială. Pentru că ne era lene să mai și gîndim, am
inventat algoritmi care să ne livreze răspunsuri la secundă, fără să realizăm
ironia tragică: în timp ce mașinile devin tot mai inteligente, noi trecem
printr-un proces accelerat de idiotizare voluntară. De ce să mai gîndești
singur cînd există Inteligență Artificială? Ai o întrebare? Întrebi AI-ul. Ai o
problemă? Întrebi AI-ul. Ai o idee? Întrebi AI-ul dacă e bună. Ai o decizie de
luat? Întrebi AI-ul ce să faci. Te doare în fund? Întrebi AI-ul dacă ești în
pericol. În ritmul acesta, în curînd vom întreba AI-ul dacă mai avem nevoie de
inteligență naturală, adică de cap. Probabil că ne va răspunde politicos că nu.
Ne credem marii stăpîni ai internetului, dar sîntem niște consumatori captivi
într-o bulă digitală. Ne trăim viețile prin filtre, ne luăm validarea din
„like-uri” și ne cumpărăm fericirea la pungă, cu livrare rapidă. Sîntem perfect
conectați și absolut neputincioși. Felicitări, Homo App-sapiens! Ne-am
optimizat existența pînă cînd am eliminat din ea orice urmă de autonomie.
Rămîne doar o singură întrebare: cînd va veni acea pană de curent globală, iar
ecranele se vor stinge, oare va exista o aplicație care să ne învețe cum să mai
fim oameni? Sau vom rămîne privind lung la palmele noastre fine, întrebîndu-ne
ce se făcea, pe vremuri, cu zece degete care nu mai au pe ce să dea scroll?
Pentru ce să mai știi să faci ceva cu mîinile tale în
era AI-ului? Există aplicații! Există butoane! Există livrare la domiciliu!
Există „instant”! Cuvîntul acesta ar trebui să ne fie trecut în buletin, lîngă
nume și data nașterii: Instant - cetățean model al secolului XXI. Ți-e foame?
Apeși. Ți-e sete? Apeși. Ți-e frig? Apeși. Ți-e dor de bunici? Ei bine, pentru
asta încă nu s-a inventat butonul. Dar, se lucrează! În curînd vom putea
comanda și o amintire: „Bună ziua, aș dori două porții de copilărie, fără
sîmburi, cu miros de pîine caldă și bunică inclusă.” Ce rost mai are să știi să
faci ceva? Să repari un scaun? Pentru ce? Îl arunci și cumperi altul. Să coși
un nasture? Doamne ferește! Există magazine! Pentru ce să-ți mai bați capul? Îl
lași să cadă și, dacă mai ai nevoie de cămașă, comanzi alta. Să plantezi o
ceapă? Doamne ferește! Pentru asta există supermarketul. Să faci o pîine? Ai
înnebunit? Există brutărie. Să faci zacuscă? Există de-a gata. Să faci
murături? Există raftul de la hipermarket, între detergent și conservele cu
reducere.
Noi nu mai facem lucruri. Le achiziționăm. Am evoluat.
Omul de altădată se întreba: „Oare cum pot să fac asta?” Omul modern se
întreabă: „De unde pot să comand asta?” Și dacă nu există în aplicație, aproape
că nici nu mai există în realitate. S-a rupt clanța? Sunăm un specialist. S-a
înfundat chiuveta? Căutăm un specialist. S-a ars becul? Ei bine, aici încă ne
descurcăm singuri, dar numai dacă becul este „smart” și ne spune el, prin
aplicație, că s-a ars. În curînd, probabil, nici nu va mai trebui să ne ridicăm
din pat ca să schimbăm becul. Vom primi o notificare: „Becul din dormitor a
expirat. Doriți să comandați unul nou?” Da. „Doriți montaj?” Da. „Doriți să fie
montat în locul celui vechi?” Da. „Doriți să aruncăm becul vechi?” Da. „Doriți
să vă trimitem un videoclip de 17 minute despre cum ar fi putut fi schimbat
manual?” Nu, mulțumesc. Nu vrem să ne complicăm viața.
Asta a devenit deviza noastră națională: să nu ne
complicăm viața. Am simplificat-o atît de mult, încît am ajuns să nu mai știm
ce să facem cu ea. Nu mai știm să înnodăm o sfoară, dar știm parolele de pe
toate dispozitivele. Nu mai știm să ascuțim un cuțit, dar știm să dăm „swipe”.
Nu mai știm să batem un cui, dar știm să apăsăm „confirmă comanda”. Nu mai știm
să citim o hartă, dar știm exact cît mai are curierul pînă la ușă. Și, mai
ales, nu mai știm să așteptăm. Așteptarea a devenit o boală. Dacă pagina nu se
încarcă în trei secunde, sîntem revoltați. Dacă autobuzul întîrzie cinci
minute, ne uităm la ceas de parcă tocmai am pierdut un tren spre secolul
trecut. Dacă mîncarea nu vine în douăzeci de minute, avem impresia că am fost
abandonați de societate. Vrem totul instant. Cafea instant. Supă instant.
Dragoste instant. Succes instant. Bani instant. Fericire instant. Probabil că
și înțelepciunea va deveni, în curînd, instant. Descarci aplicația „Bun-simț
2.0”, accepți termenii și condițiile pe care nu-i citești, iar telefonul îți
trimite o notificare: „Felicitări! Ați devenit om matur. Pentru versiunea
Premium, vă rugăm să plătiți.” Dar dacă se strică ceva în noi? Aici lucrurile
devin mai complicate. Pentru că omul modern știe să schimbe aproape orice în
jurul lui, numai organele interne, nu. Nici nu există interes în această zonă.
Oamenii ar trăi prea mult și nu trebuie. Contravine „Marii Resetări”! Schimbăm
telefonul. Schimbăm mobila. Schimbăm mașina. Schimbăm casa. Schimbăm serviciul.
Uneori schimbăm și oamenii. Dar să reparăm? Nu. Reparatul presupune răbdare.
Pricepere. Timp. Și, mai grav decît toate, implicare. E mult mai simplu să
arunci. Așa am ajuns să trăim într-o lume în care lucrurile sînt de unică
folosință, hainele sînt de un sezon, telefoanele sînt de doi ani, iar răbdarea
ține cît bateria. Poate că într-o zi vom ajunge atît de eficienți, încît nici
nu vom mai avea nevoie de mîini. Vom comanda verbal totul de unică folosinţă şi
vom fi foarte mîndri, pentru că, în sfîrșit, nu mai știm să facem nimic. Dar
avem aplicație pentru asta. Și, dacă totul merge bine, mîine ne vine și
notificarea: „Felicitări! Ați economisit două ore din viață. Doriți să le
folosiți?” Nu.
În concluzie: Nu mai știm să lucrăm nimic cu mîinile
noastre. Nu mai împletim, nu mai coasem, nu mai reparăm. Luăm totul de-a gata.
Și nu doar lucrurile. Luăm de-a gata și ideile. Și opiniile. Și convingerile.
Și, mai nou, inteligența.
Foto-grafica, Ion Măldărescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu