Sergiu Găbureac – Londra, printre fumigene

Cât de xenofob era Eminescu? De ce nu-i suporta pe „grecotei”, „bulgăroi”, evrei şi de ce a scris versurile „Cine-au îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii”

de Cosmin Zamfirache

Sloganurile şi afirmaţiile antisemite ale lui Mihai Eminescu se întâlnesc atât în poeziile, cât şi în articolele scrise de acesta în diferite ziare din Iaşi şi Bucureşti. Xenofobia lui Eminescu îşi avea izvorul, spun specialiştii, în ideile sale naţionaliste de sorginte conservatoare, poetul fiind un adevărat patriot. În secolul al XIX-lea, evul în care a trăit poetul Mihai Eminescu, este considerat de istorici, un veac al naţionalităţilor, o adevărată ”primăvară a popoarelor”. În cei 100 de ani, mai multe naţiuni europene, printre care Italia şi Germania s-au născut din cenuşa lumii medievale şi a războaielor napoleoniene.

În 1848, popoarele se simţeau închegate, iar apartenenţa etnică era un prilej de mândrie. În acest context, şi în Principatele Române, tot în jurul anului 1848, tot mai mulţi locuitori ai Moldovei, Ţării Româneşti sau Transilvaniei se simţeau tot mai mult români.

Naţionalismul românesc prindea avânt, iar ideea de patrie şi naţiune se cuibărise bine în sufletul şi mintea intelectualilor români. Cu toate acestea, după un întunecat secol fanariot, Principatele Române, unite în 1859, nu aveau o burghezie bine formată. Mai precis, clasa meseriaşilor şi a negustorilor români era firavă şi nu putea susţine noile prefaceri economice şi sociale ale evului naţiunilor şi nici dorinţa domnitorilor de a moderniza galopant Principatele.

După tratatul de la Adrianopol din 1829, numărul evreilor a crescut în Principatele Române. Ei erau, în mare parte, negustori, meşteşugari. Cum primiseră interdicţia de a achiziţiona pământ s-au aşezat în oraşele Moldovei, în primul rând, şi au asigurat nevoia unei burghezii cu relaţii în ţările europene şi experienţă comercială. Creşterea numărului evreilor şi plângerile burgheziei româneşti au declanşat, după 1860, o atitudine antisemită, de sorginte conservatoare în care erau implicaţi parlamentari, scriitori, jurnalişti şi intelectuali români. Unul dintre cei mai virulenţi la adresa evreilor a fost poetul Mihai Eminescu, jurnalist în Iaşi şi Bucureşti.

”Cine-au îndrăgit strainii,/Mânca-i-ar inima câinii”

Despre xenofobia lui Eminescu au vorbit, de la sine, poeziile scrise de acesta, articolele din ziare dar şi referinţele criticilor literari. „Oricît ne-am da după cireş, îmi spune un amic, trebuie să recunoaştem că Eminescu era antisemit. Şi nu poţi să nu-i dai dreptate, oricât au încercat şi încearcă diverşi domni, bine intenţionaţi, mânaţi de cele mai pioase sentimente patriotice, să demonstreze că nu este aşa. Mai mult de atât, se poate spune că Eminescu era xenofob în genere”, precizează criticul literar Radu Părpăuţă, în articolul ”Xenofobia lui Eminescu” din revista ”Confluenţe literare”, din 15 ianuarie 2012.

În sprijinul spuselor criticului sunt aduse ca dovezi două dintre poeziile lui Eminescu. Este vorba de ”Doina” şi de „Scrisoarea a III-a”. În ”Doina”, Eminescu se arată împotriva străinilor, care ar înăbuşi spiritul românesc şi tradiţia agrară românească. ”De la Nistru pân' la Tisa/Tot Românul plânsu-mi-s'a, /Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate./Din Hotin şi pân la Mare/Vin Muscalii de-a călare,/De la Mare la Hotin/Mereu calea ne-o aţin;/Din Boian la Vatra-Dornii/Au umplut omida cornii,/Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”, scrie Eminescu în ”Doina”.

În aceeaşi poezie, Eminescu se plânge că străinii spoliază populaţia românească autohtonă şi ajunge la sloganuri antisemite de o violenţă extremă. ”Cine-au îndrăgit străinii, /Mânca-i-ar inima câinii, /Mânca-i-ar casa pustia,/Şi neamul nemernicia!” sau către finalul poeziei ”Toţi duşmanii or să piară/Din hotară în hotară/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”

”Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”

Accente xenofobe sunt întâlnite şi în celebra ”Scrisoarea a III”. În versurile acestei poezii, Eminescu devine şi explicit. Dacă în ”Doina” erau înfieraţi străinii în general, în ”Scrisoarea a III a” sunt şi nominalizaţi aceştia, care ”otrăveau” ţara din punctul de vedere al poetului. Eminescu se plânge că străinii au ajuns să conducă destinele naţiunii române.

”Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire/Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;/Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!/Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii”, se arată în ”Scrisoara III”.

Mihai Eminescu, în perioada în care era redactor-şef la ”Timpul”

Jurnalistul Eminescu şi ”chestiunea izraelită”

Garabet Ibrăileanu spunea despre jurnalistul ”Mihai Eminescu” că era ”un advărat adversar al evreilor”. Practic, afirmaţia lui Ibrăileanu are la bază articolele din ”Curierul de Iaşi” şi ”Timpul”, unde Eminescu, aborda problema evreiască, la modă în aceea perioadă. Eminescu, ca şi Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Vasile Conta, Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, aveau o atitudine xenofobă asupra importanţei pe care o avea evreii în societate, dar şi a numărului mare a acestora din oraşele României, iscând să paralizeze afacerile autohtonilor.

S-a înmulţit numărul de arendaşi evrei antamaţi de boieri pe moşiile lor pentru a scoate profit. Iar metodele arendaşilor nu erau, de multe ori, ortodoxe, obijduind, spun istoricii, ţăranii. De altfel, atitudinea lui Eminescu faţă de această realitate, este aceea a conservatorului, de influenţă junimistă, care vrea să apere lumea sătească pură şi spiritul românesc, de influenţa străină şi de o eventuală ”cotropire” economică a acestuia.

”Se observă uşor în articolele politice ale lui Eminescu cum pledează cauza civilizaţiei rurale, întoarcerea la satul de tip arhaic. El critică oraşul, văzut ca loc al pierzaniei, în vreme ce satul românesc este slăvit, căci conservă valorile tradiţionale. Adesea, în publicistica sa, poetul face dovada unui naţionalism moderat, el are o simpatie concretă pentru lumea satelor şi o înţelegere a vieţii celor umili. Când Eminescu îşi scria articolele cu tentă antisemită, România se afla, aşadar, în faza clarificărilor ideologice. Poetul lua socialul şi naţionalul împreună, raporta societatea la mitul ei, îşi însuşise repede virtutea băştinaşului”, spune scriitoarea Nicoleta Dabija în articolul ”Mihai Eminescu şi ”chestiunea evreiască”, din revista ”Dacia Literară”, numărul 5 din mai 2010.

Naţionalistul Eminescu contra ”lipitorilor” şi ”precupeţilor”

Eminescu publică articole privind chestiunea evreiască în preajma Conferinţei de la Paris din 1876, unde se punea problema, printre altele, de a acorda evreilor drepturi sporite în ţările ”gazdă”. Naţionalistul şi conservatorul Eminescu, a fost revoltat de aceste pretenţii. Eminescu spune în articolul său ”Iarăşi evreii” din 5 decembrie 1876, scris în ziarul ”Curierul de Iaşi”, că este inacceptabil ca evreul să aibă aceleaşi drepturi cu ţăranul român. Cu toate acestea, poetul nu este radical şi spune că evreii şi-ar putea continua negoţul, dar fără să aibă aceleaşi drepturi cu românii.

”Pentru români, egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi este pentru ei o chestiune de moarte şi viaţă, şi poporul nostru cred c-ar prefera moartea repede prin sabie, decât moartea lentă prin vitriol”, scria Eminescu în articolul său. Eminescu continuă seria articolelor şi apar, rând pe rând, ”Evreii şi conferinţa” în 1877, ”Din mare unitate etnică a tracilor” în 1879. Tonul lui Eminescu, devine din ce în ce mai abraziv în articole, ajungând să-i considere pe evrei o calamitate.

”Eminescu va declara din nou că seminţia evreiască vrea să câştige toate drepturile fără sacrificii şi fără muncă. În trecerea lui de la o ţară la alta, din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, evreul este pretutindeni purtătorul simptomului unei boli sociale, producând o criză în viaţa poporului, care, ca în situaţia Poloniei, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii. Eminescu îi consideră pe israeliţi corupţi, întrucât dispreţuiesc munca, astfel ei trăiesc din traficul unei munci străine, fac comerţ cu lucru străin”,scrie Nicoleta Dabija.

Poetul nu este pentru exterminare sau agresiuni. Nici gând. Eminescu preciza în articolele sale, ca evreii să primească drepturi egale cu români, doar în anumite condiţii. ”Singura cale admisibilă pentru Eminescu, prin care evreii ar putea să ajungă la egalitate cu cetăţenii statului român, ar fi aceea de a vorbi în familiile lor limba română şi de a realiza căsătorii interconfesionale cu românii”, arată în articolul ei din ”Dacia literară”,Nicoleta Dabija. Articolele lui Eminescu abundă în afirmaţii antisemite. Eminescu precizează în articolele sale din ziare că evreii care invadaseră ţara reprezentau un pericol pentru existenţa economică şi naţională. În articolul ”Ne e silă”, de exemplu, Eminescu, spune că evreii nu sunt românii şi nici nu ar putea fi vreodată.

Eminescu nu era xenofob, era doar patriot

Există şi critici sau specialişti care spun că Eminescu nu poate fi catalogat drept xenofob, mai ales în poeziile sale, şi că, de fapt, tot ceea ce avea de împărţit poetul era cu politicienii care acţionau cotra intereselor naţionale. De exemplu, profesorul universitar doctor Petru Zugun în articolul ”M. Eminescu-„Poetul naţional”, nu scriitor xenofob, antisemit şi rasist. Argumentare lingvistică şi stilistică”, din Revista ”Convorbiri Literare”, îşi propune tocmai să demonstreze că Eminescu nu a fost antisemit sau xenofob.

”Acuzaţia, cunoscută, de xenofobie, adusă, uneori, dar repetat, şi acum, lui Mihai Eminescu, pe baza, în special, a poeziei Doină şi a finalului Scrisorii III, precum şi, adesea, a unor citate rupte, ca de obicei, din contextele lor jurnalistice, practică critica aspră obişnuită, a fost contrazisă cu argumente, în general, extratextuale, precum relaţia amical-profesională cu Moses Gaster, important şi cunoscut cărturar român de origine evreiască, ori lauda adusă de marele nostru publicist violonistului Toma Micheru, de asemenea român evreu, în ei Eminescu văzând oameni de valoare, care îşi onorează atât ţara în care s-au născut, cât şi etnia, precizeză în articolul său profesorul Zugun.

Totodată, specialistul aduce argumente de ordin lingvistic şi logic prin care susţine faptul că Eminescu nu era deloc xenofob. Nici măcar în articolele sale, aparent îndreptate împotriva evreilor. ”În ceea ce-i priveşte pe evreii români, în unele articole politice ale lui, Eminescu, departe de a-i respinge, a dat şi soluţia integrării lor în societatea naţională: căsătoria mixtă interconfesională. Ziaristul Eminescu propune, deci, coexistenţă familială şi, implicit, naţională, nu discriminare religioasă, economică, politică etc.”, arată în acelaşi articol Petru Zugun. Argumentarea profesorului continuă şi cu alte dovezi extrase din opera poetului, precum personaje de alte etnii privite cu simpatie de poet.

***

“Se pare ca intreaga omenire a ales vitriolul.” Ben Todică

Înflorire Cu Drept De A Fi Pom (Poem)

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Lui Nicolae Prelipceanu

Motto: "Ce sameni, răsare".

(Ciupe Reghina"Chițoaca", Ciubăncuța, CJ.)

"Când ești tânăr nici nu-ți dai seama/Cum se duc anii de-a valma."

(Gherghe Jitaru rapsod emerit)

Cine ce ști de tulburări,

de supărări și-ntristări

cu neguri, nepăsări de mări

cu iz de cult din vremuri de demult

și scandaluri,

câr și mâr în vremuri de colind,

că mere-n sus și mere-n jos Iisus Cristos și vântu'bate răcoros

și hainele is cam ude,

uscate n-avea de unde,

dar mă hotărâ pe mine un timid

să pun candid picioru-n prag

înjugând boii-n jug,

în splendid

cu-ntins de drag pe mălăină la plug,

arând cu lumină,

s-avem după brazdă belșug,

duh de adevăr cu simetrie cu verde de măr

în strălucire de luceafăr

și complicație-n ecuație mergând și badea social-uman la plug pe coastă

cu boii de la nevastă,

c-o-nflorit spinii pe coastă

făcâdu-se ca-n joacă aprilie cu vremea de muncă  social-uman să placă

la Dumnezeu,

dar cine mai știe ce energie, ce magie,

dă aripilor cu proprii pene zbor și tupeu propriului eu

poetic, liric,

cu drept de a fi zi de zi și prozaic.

În anevoia de a fi om hotărât,

Om în toată firea dulce, doină dulce ca mierea și amară ca fierea

în vremuri de colind

în nevoia de om inteligent cu înflorirea savantă

de pom, de Iov,

care responsabil, sustenabil, în lațul încercărilor capul și-a pus,

în stradă, în mașină cu roțile-n sus,

în treburile voastre murdare,

laudă de zestre cu zări omenești albastre,

mitocan amestecate cu Iisus

pâine de toate zilele cât un munte,

uneori injust amestecate, furibunde, băligate de alcol, demente, spectacol ieftin, mireasă pe dealul gol

fără balț și fără țol

până a tunde câinele

și i-a face mirele,

deși Ascleopterix fix-pix

e prea departe de Dacia Felix

și de Zamolxis,

renăscută pasăre Phonex, că-n voia Domnului e

cu înviere și iubire

roada câmpului,

preț a evadării în nemurire

fifinică fiind harnică

în ocolul dialectic

și pragmatic a pământului

cu-n bob de grăunte zăbavă,

ducând în spate

cu ispravă,

deși buturga mică bravă, hăbăucă, răstoarnă carul mare

scoțându-l din munca destoinică

ce vroiește bine s-o facă,

s-o isprăvească pâine de o ființă

și națională școală

cu orânduială

de pe orizontală pe verticală lan-conștiință de pace și pâine

pentru cel care aduce falnică ziua de mâine

în anevoia de a fi om,

înflorire cu drept de pom.

P.S. La mulți ani, fericiți ani, cu sănătate și drept la înviere! S-aveți sărbătorile cu drag, pace și bine!

Pavel Rătundeanu Ferghete