Cuvinte de folos spre mântuire –
Sfântul Ierarh Nifon
A
întrebat oarecare frate pe Fericitul Nifon, zicând:
‒ Spune-mi,
părinte, cuvânt de folos, cum să mă mântuiesc?
Şi a răspuns
stareţul, zicând:
‒ Dacă
voieşti, fiule, în mijlocul oamenilor a locui, aceasta eşti dator a păzi: a
nu prihăninicidecum pe cineva, a nu osândi, a nu ocărî, a
nu te întărâta, a nu defăima, nici a te socoti pe
sineţi ca şi cum vreun lucru bun ai făcut cândva, şi a te păzi de a
zice: «Cutare bine petrece, iar cutare întru neînfrânare», că aceasta este
aceea, adică «nu judecaţi»; ci pe toţi cu deopotrivă ochi, cu o punere
înainte, cu un gând şi cu proastă (smerită) inimă vezi-i; şi-i primeşte pe
toţi ca pe Hristos. Să nu pui urechea ta lângă omul ce cleveteşte,
nici să te îndulceşti cu unul ca acesta, ci cu tăcere multă ţine-ţi gura ta,
zăbavnic fiind la grăire şi grabnic la rugăciune, şi să nu prihăneşti cândva pe
cel ce cleveteşte, nici pe altul oarecare ce lucrează fărădelege, ci de-a
pururea caută la ale tale greşeli, şi prihăneşte-te pe sineţi şi defaimă-te în
fiecare zi.
‒ Aceasta,
părinte, a nevoitorilor celor desăvârşiţi este! a zis fratele.
Şi a zis
fericitul:
‒ Fiule, tinereţea,
dacă are smerenie, destul este ei. Că nimic nu cere Dumnezeu de la
tânăr, fără numai curăţie şi smerenie. Deci tu, fiule, fii blând şi paşnic,
îndurat şi milostiv, şi ţine-te pe sineţi dedesubtul tuturor oamenilor şi vei
fi întru adevăr sălăşluindu-te cu Dumnezeu; şi nevoieşte-te şi de a nu năluci
cu mintea cum că ai ajuns la măsurile cutărui sfânt, ci grăieşte-ţi ţie însuţi
de-a pururea aşa: «Suflete, cunoşti că întru păcate am covârşit şi pe draci,
iar vreun lucru bun încă n-am făcut pentru Dumnezeu; şi vai nouă, smeritule, ce
vom face în ziua Judecăţii?».
Şi fie-ţi
rugăciunea ta, fiule, în toată vremea vieţii tale ca a unui păcătos, zicând în
fiecare clipă: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu,
miluieşte-mă»; şi aceea, adică: «Doamne, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul».
Zi şi graiul acesta totdeauna: «Doamne, de cele ascunse ale mele
curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău».
Cunoaşte
încă şi aceasta, că niciodată să nu te mulţumeşti cu lucrurile cele bune
ale tale, nici a cuteza spre dânsele, că nu ştii de sunt plăcute lui Dumnezeu
sau neplăcute. Pentru aceasta, cutează mai vârtos spre Dumnezeu şi spre puterea
Lui, ca nişte ţărână nefolositoare socotindu-te pe sineţi, şi de aici este
îndreptarea”.
Zis-a iarăşi
fratele:
‒ Părinte, cum
poate omul să biruiască toată ispita ce-i vine lui asupra de la vrăjmaşul?
Răspuns-a
stareţul:
‒ Fiule, orice
fel de ispită de ţi-ar veni ţie asupra, tăcerea este biruinţa ei şi smerenia şi
a zice: «Blagosloveşte, Părinte»; şi toate lucrurile celui smerit cugetător
cunoscute sunt la Dumnezeu şi lăudate de îngerii Lui, iar tuturor dracilor de
spaimă şi înfricoşate. Deci tu, fiule, fă-te smerit cu inima şi zdrobit foarte,
ca să dorească Duhul Sfânt a Se sălăşlui întru tine, şi să-ţi dea ţie putere de
a goni de la tine toată grija lumească.
Întrebat-a
iarăşi:
‒ Oare
precum acum s-au înmulţit sfinţii întru toată lumea, aşa şi la sfârşitul
veacului?
Zis-a lui
fericitul:
‒ Fiule, până
la sfârşitul veacului nu va lipsi prooroc Domnului Dumnezeu; aşijderea nici
satanei slujitor. Însă în zilele cele mai de apoi, câţi întru adevăr vor
sluji lui Dumnezeu, se vor ascunde pe sineşi cu bună isteţime despre oameni, şi
nu va fi întru dânşii de a săvârşi semne şi minuni precum în zilele de acum, ci
pe cale lucrătoare şi măsurată vor călători cu smerenie, şi mai mari decât
Părinţii cei purtători de semne se vor afla întru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru că atunci nimeni nu va fi în ochii lor ca să facă semne, ca dintr-o
pricină ca aceasta, de a doua oară aţintindu-se oamenii foarte cu osârdie să se
ducă către nevoinţă.
Că vor fi
cei ce împodobesc scaunele preoţiei întru toată lumea cu totul neiscusiţi,
neştiind ştiinţă de faptă bună; aşijderea încă şi cei mai mari ai monahilor vor
fi, căci se vor birui cu totul de lăcomie de pântece toţi, şi de mărirea
deşartă, şi vor fi mai vârtos sminteală oamenilor, şi nu pildă.
Pentru
aceasta mai vârtos va fi nebăgată în seamă fapta bună, căci atunci iubirea de
arginţi va împărăţi. Şi vai monahilor celor ce sunt bogaţi cu aur! Că ocară vor
fi aceştia lui Dumnezeu, şi nu vor vedea faţa Domnului Celui Viu. Monahul sau
mireanul care îşi dă aurul său cu dobândă, de nu se va depărta de o lăcomie ca
aceasta, întru adâncul tartarului se va afunda, că nu vrea să le aducă pe
dânsele roadă lui Dumnezeu prin facerea de bine a săracilor. Pentru aceasta,
fiule, precum mai-nainte am zis, de necunoştinţă ţinuţi fiind, cei mai mulţi se
vor prăpăstui întru lăţimea căii late şi largi, rătăcindu-se.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul
românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 148-149)
Să fim mereu în luptă cu patimile -
Sfântul Ierarh Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti
11 August
2016 Arhimandritul Ioanichie Bălan
A întrebat
un frate pe Fericitul Nifon:
‒ Spune-mi
mie, părinte, cum unii îşi necăjesc trupurile lor prin înfrânare, şi
patimile împărăţesc întru dânşii ‒ mânia, vrajba, pomenirea de
rău, zavistia, şi, cea mai rea decât toate, nemilostivirea şi zgârcenia ‒, iar
alţii din cei îmbunătăţiţi, şi mănâncă, şi beau vin, şi nici un lucru al
păcatului nu se află întru dânşii? Ce oare este aceasta?
Cuviosul a
zis:
‒ Precum
mi se pare, fiule, că cei ce postesc mult şi nu se îndreptează, din gura lor
pătimesc; că cel ce nu are păzire gurii sale totdeauna, măcar tot anul
de ar posti, nimic nu se foloseşte. Pentru că, dacă diavolul te zădărăşte
pe tine spre iuţime, tu să nu grăieşti, şi ai biruit patima. Iarăşi spre
zavistie de te duce pe tine vrăjmaşul, tu să nu cleveteşti, şi cu totul ai
biruit pe vicleanul, că rodul zavistiei clevetirea este.
Dacă te va
înfoca pe tine bântuitorul spre curvie, să nu deschizi gura ta spre vorbire de
muiere, nici la mâncare şi la băutură prea mult să intri, şi l-ai biruit pe
dânsul; şi, luând vreun lemn mic, bate-te pe sineţi, şi durerea goneşte
războiul. Că de folos îţi este ţie ca unul din mădularele tale să îl pierzi, şi
nu tot trupul să se arunce în focul gheenei. Dacă vierul şi porcul sălbatic vor
porni pofta spre bucate de mult preţ, mergând la ieşitoare, învaţă-te putoarea
lor.
Dacă te va
ocărî pe tine cineva sau te va osândi sau te va jigni, şi tu smereşte-ţi gândul
tău şi osândeşte-te pe sineţi ca pe un păcătos. Şi adu-ţi aminte că Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, scuipat a fost, batjocorit de oameni păcătoşi, şi cu trestia
capul I-a fost bătut; şi atunci socoteşte-te pe sineţi nevrednic de a trăi.
Iar pentru
cei îmbunătăţiţi ce mănâncă şi beau, cunoaşte, fiule, că aceia ostaşi viteji
sunt, care au călcat capetele păcatului; că acum sunt domni şi stăpânitori,
fiindcă au luat darurile nepătimirii de la Dumnezeu, că mai întâi înfrânându-se
şi nevoindu-se au dobândit scopul pe care îl doreau. Însă sunt şi cei ce fac pe
aceasta, iar apoi, iarăşi liniştindu-se, pe cele ale înfrânării le lucrează,
împlinind pe urmă în chilie prin nemâncare pe acele ce au lipsit înaintea
oamenilor.
În anul
1512, potrivit proorociei sale, Neagoe
Basarab, ucenicul său, ajunge domn al Ţării Româneşti. În anul 1515,
moaştele Sfântului Nifon au fost aduse în Muntenia, la Mănăstirea Dealu,
unde au stat doi ani de zile şi au fost aşezate de evlaviosul domn într-un
chivot de argint mare, donat de el. În anul 1517, la 16 august, Sfântul Nifon a
fost canonizat ca sfânt la Mănăstirea Curtea de Argeş de patriarhul ecumenic
Teolipt cu tot sinodul. Aceasta a fost prima canonizare de sfinţi cunoscută în
ţara noastră.
Apoi,
sfintele sale moaşte au fost trimise cu mare cinste la Mănăstirea Dionisiu, unde se află şi astăzi.
Drept
recunoştinţă, obştea de la Dionisiu a dat în dar voievodului Neagoe Basarab
capul şi mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nifon, care au stat la Mănăstirea
Curtea de Argeş, iar din anul 1949 se păstrează în Catedrala Mitropoliei
din Craiova.
Sfinte
Ierarhe Nifon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul
românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 149-150)
Unei
tinere îi este rușine să afirme în fața colegilor că ține post, din teama de a
fi considerată retrogradă, așa că preferă să mănânce de dulce când sunt ei
prezenți, pentru a nu fi luată în râs.
Luna
aprilie, anul 1951, închisoarea de la Pitești. Nicolae Purcărea, un tânăr
deținut politic de 28 de ani a coborât în infern. Reeducare prin tortură. După
11 ani de închisoare, în care a suferit pentru a-și păstra credința și
demnitatea, stătea drept înaintea lui Eugen Țurcanu, cel mai cumplit torționar
al României comuniste. Țurcanu îl întreabă cu dispreț:
-Mai crezi
în Dumnezeu?
-Cred, a
răspuns fără teamă Nicolae.
-Câtă
otravă, cât putregai mai ai în tine! Dar de fier să fii și tot te voi topi!, a
spus Țurcanu, cu mânie.
În urma
acestui dialog, chinurile au mai continuat, cu întreruperi, până în anul 1964,
când au fost grațiați deținuții politici.
63 de ani
mai târziu, după 38 de ani de comunism și 25 de ani de libertate. O societate
democratică, tolerantă, care luptă pentru libertatea de exprimare și este împotriva
discriminării:
Un tânăr
este picat la un interviu pentru un post într-o multinațională, pentru că, spre
sfârșitul evaluării, atunci când este întrebat ce face în timpul liber, afirmă
că este voluntar într-o asociație pro-viață.
O studentă
cu convingeri creștin-ortodoxe refuză să-și primească în camera de cămin câțiva
prieteni care mergeau cu preotul de Bobotează, pe motiv că vor râde colegii de
ea.
O studentă
la Asistență Medicală este trimisă în restanță, după ce afirmă la un examen că
avortul este o traumă și are consecințe fizice, psihice și sufletești asupra
femeii.
Unei tinere
îi este rușine să afirme în fața colegilor că ține post, din teama de a fi
considerată retrogradă, așa că preferă să mănânce de dulce când sunt ei prezenți,
pentru a nu fi luată în râs.
Cu toate că
unii dintre cei menționați își afirmă clar valorile în care cred, în aer
plutește aceeași presiune nerostită public – de a renunța la credință și valori
pentru a fi integrat în societate, la fel ca în anii ’50; diferența ar fi că,
în prezent, tortura fizică este înlocuită cu marginalizarea, disprețul și lipsa
de respect, eventual cu o remarcă de genul celeia pe care am primit-o eu în
urmă cu două săptămâni: „într-o țară normală, tu ar trebui să fii în închisoare”.
Despre acest episod voi mai scrie, acum l-am amintit doar pentru a ușura
comparația între cele două momente menționate și a reflecta despre cum poate fi
înțelesă normalitatea.
Una dintre
deosebirile între cele două perioade este faptul că din sufletele noastre s-au
„topit” tăria morală, demnitatea, puterea mărturisirii credinței, pe care le-au
avut acea generație de intelectuali, oameni de cultură și clerici care au
suferit în temnițele comuniste.
Nu numai
societatea este de vină pentru ceea ce ni se întâmplă, ci și lipsa noastră de
verticalitate și curaj în afirmarea adevărului în care credem. Sfântul Nectarie
al Eghinei identifică această stare ca fiind o lipsă de bărbăție morală și
spune că este cea mai gravă neputință sufletească, pentru că din cauza ei apar
toate greșelile: „Cel lipsit de vigoare morală nu are forța de a se împotrivi
nici ispitelor care vin dinafară, și nici celor care se nasc dinlăuntrul
inimii; nu este în stare să respingă păcatul; recunoaște frumusețea harului și
a virtuții și mărturisește duhoarea și urâțenia păcatului, dar îi este cu
neputință să se împotrivească și să rămână ferm în dorirea binelui. Cel care nu
are tărie morală ajunge un om foarte rău și primejdios pentru toți.”
Lipsa
bărbăției morale are drept consecințe lașitatea, compromisul și, în final,
imoralitatea, fiindcă la început ești tentat să faci un rău pentru a te
integra, iar în final ajungi să crezi că acel lucru rău este, de fapt, bun și
te obișnuiești cu el.
| Vlad
Herman
- August 13, 2016
–
Domnule profesor, sunt amețit de atâtea discuții pe care le aud zilnic despre
existența lui Dumnezeu. Care este părerea dumneavoastră? a întrebat un elev pe
profesorul său.
– Ai
văzut vreodată o albină? a răspuns el. Ai auzit vreodată zumzetul ei? De îndată
ce va găsi nectarul florilor, îl absoarbe cu toată puterea ei, oprindu-se
astfel din zumzetul ei.
Vezi acest
vas pe care îl am în fața mea? Voi începe să-l umplu cu apă. Ascultă sunetul
care-l face apa când îl umple. Va înceta să se audă când se va umple până la
buză și apoi se va revărsa.
Ai văzut cât
de neliniștit este pruncul, care plânge când îi este foame și caută sânul mamei
sale? Cum de îndată ce-l află, se liniștește, se odihnește, iar atunci când se
satură, adoarme în brațele ei?
Același
lucru se întâmplă și cu oamenii. Cu cât mai mare este căutarea lui Dumnezeu, cu
atât mai mare este zgomotul pe care-l fac oamenii. Când însă Îl găsesc, Îl
adoră în tăcere…
- August 12, 2016
Karyes, 28
iulie 2016
Nr.
F.2/32/1760
În legătură
cu cele publicate recent în presă, din partea unor auto-intitulați
reprezentanți ai Sfântului nostru Loc, este imperios să reamintim că Sfântul
nostru Loc, în ceea ce privește subiectele de interes public, se exprimă prin
intermediul organismelor sale oficiale și instituționalizate, respectiv Sfânta
Chinotită și Sfânta Sinaxă Dublă Extraordinară. Orice alt document reflectă
părerile personale ale autorilor și nu ale Sfântului Munte sau ale părinților
aghioriți.
Sursa:
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Toți reprezentanții și
întâistătătorii celor douăzeci de sfinte mănăstiri ale Sfântului Munte Athos,
adunați în Sinaxă comună.
Sursa: amen.gr. via : basilica.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu