Povestea târfelor mele triste 3

Gabriel García Márquez

Povestea târfelor mele triste

Memoria de mis putas tristes, 2004

„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, l‑a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să‑i vârâţi degetul în gură fetei ador­mite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta."

Yasunari Kawabata,

Casa frumoaselor adormite

---------

3

Cum se numea oare? Madama nu‑mi spusese. Când vorbea de ea, spunea doar: copila. Iar eu am prefăcut cuvântul în nume de botez, ca lumina ochiului^[1] sau cea mai mică dintre caravele^[2]. În plus, Rosa Cabarcas le punea pupilelor ei câte un nume diferit pentru fiecare client. Pe mine mă amuza să le ghicesc după feţe şi, de la bun început, am fost sigur că acela al copilei era lung, ca Filomena, Saturnina sau Nicolasa. La asta mă gândeam când ea s‑a întors pe partea cealaltă în pat, rămânând cu spatele la mine, şi mi s‑a părut că lăsase o baltă de sânge de mărimea şi forma trupului. A fost o spaimă instantanee, până am constatat că era umezeala sudorii pe cearşaf.

Rosa Cabarcas mă sfătuise să mă port dedicat cu ea, pentru că nu‑i trecuse încă sperietura de prima oară. Mai mult, cred că însăşi solemnita­tea ritualului îi agravase frica şi a fost nevoie să‑i mărească doza de valeriană, căci dormea atât de liniştită, că ar fi fost păcat să fie trezită fără dezmierdări. Aşa încât am început s‑o şterg cu prosopul, cântându‑i în şoaptă cântecul Delgadinei, fata cea mică a regelui, iubită cu dragoste neîngăduită de părintele ei. Pe măsură ce o ştergeam, ea îmi arăta pe toate părţile trupul asudat în ritmul cântecului meu: „Delgadina, Delgadina, tu‑mi vei fi comoara dragă". A fost o plăcere neţăr­murită, deoarece ea asuda iar pe o parte când tocmai o ştersesem pe cealaltă, ca să nu se termine în veci cântecul. „Scoală‑te, Delgadina, pune‑ţi fusta de mătase", îi cântam la ureche. La sfârşit, când servi­torii regelui o găsiră moartă de sete în pat, mi s‑a părut că, auzind numele, copila mea fusese gata să se trezească. Aşadar era ea: Delgadina.

M‑am întors în pat cu chiloţii aceia imprimaţi cu sărutări şi m‑am întins lângă ea. Am dormit până la cinci în torsul respiraţiei ei domoale. M‑am îmbrăcat în grabă mare fără să mă spăl şi numai atunci am văzut sentinţa scrisă cu ruj de buze pe oglinda de deasupra chiuvetei: „Tigrul nu mănâncă departe". Ştiu că azi‑noapte nu era şi nimeni nu putuse intra în cameră, aşa încât am luat‑o drept darul diavolului. Un tunet înfiorător m‑a făcut să încremenesc în uşă, iar odaia s‑a umplut de mirosul prevestitor al pământului ud. N‑am avut timp să scap neatins. Înainte de a găsi un taxi, s‑a dezlănţuit un potop dintre cele care devastează, de obicei, oraşul din mai până în octom­brie, fiindcă străzile cu nisip arzător care coboară spre fluviu se prefac în puhoaie ce duc cu ele tot ce întâlnesc în cale. Ploile din acel septembrie ciudat, după trei luni de secetă, puteau fi şi providenţiale, şi pustiitoare.

De îndată ce am deschis uşa casei, m‑a întâmpinat senzaţia concretă că nu eram singur. Am reuşit să văd blana trandafirie a pisicii care a sărit de pe sofa şi s‑a furişat pe balcon. În farfuria ei rămăseseră nişte resturi de mâncare pe care nu i‑o dădusem eu. Duhoarea urinei stătute şi a excrementelor calde însă spurcaseră totul. M‑am apucat să studiez manualul cum studiasem latina. Scria acolo că pisicile scor­monesc în pământ să‑şi ascundă murdăria şi că, în casele fără curte, ca a mea, o fac în glastrele de plante sau în oricare alt loc ferit. Este bine ca din prima zi să li se pregătească o lădiţă cu nisip, pentru a le deprinde să‑şi facă treburile acolo, şi am procedat întocmai. Mai scria că în casă nouă motanii îşi mar­chează de la început teritoriul urinând pretutindeni şi aşa s‑a şi întâmplat, dar manualul nu spunea şi ce trebuie făcut. Mergeam pe urmele lui ca să‑i aflu obi­ceiurile, dar nu i‑am descoperit ascunzişurile tainice, locurile de dormit, pricinile toanelor lui volubile. Am încercat să‑l învăţ să mănânce la anumite ore, să folosească lădiţa cu nisip de pe terasă, să nu se urce la mine în pat în timp ce dormeam şi să nu adulmece alimentele de pe masă, însă nu l‑am putut face să priceapă că acea casă era şi a lui de drept, nu ca o pradă de război. Aşa încât l‑am lăsat în voia lui.

Pe înserat, am înfruntat potopul şi vânturile ca un uragan ce ameninţau să dărâme casa. M‑au apucat nişte strănuturi unul după altul, mă dureau oasele capului şi făceam febră, dar mă simţeam stăpânit de o forţă şi o hotărâre pe care nu le‑am avut în veci, la nici o vârstă şi pentru nici o cauză. Am pus găleţi pe jos să curgă apa din crăpăturile tavanului în ele şi mi‑am dat seama că apăruseră altele noi de iarna tre­cută. Cea mai mare începuse să inunde partea din dreapta a bibliotecii. M‑am repezit să salvez autorii greci şi latini care îşi făceau veacul acolo, dar, scoţând cărţile, am dat de un şuvoi puternic care curgea dintr‑o ţeavă spartă în spatele zidului. L‑am oprit înfundând nişte cârpe cât am putut mai bine, ca să am răgazul să pun la adăpost cărţile. Zgomotul aversei şi urletul vântului se înteţiră în parc. Pe neaşteptate, un fulger fantomatic şi tunetul ce‑l însoţea au impregnat aerul cu un miros pătrun­zător de pucioasă, rafalele sparseră geamurile bal­conului şi furtuna cumplită dinspre mare rupse zăvoarele şi năvăli în casă. Totuşi, nu trecură zece minute şi se opri ca prin farmec. Un soare splen­did zvântă străzile pline de mormane de resturi, şi căldura reveni.

După ce a trecut potopul, aveam în continuare senzaţia că nu eram singur în casă. Singura mea explicaţie e că, aşa cum se uită faptele reale, pot stărui în minte şi unele care n‑au existat niciodată, de parcă s‑ar fi petrecut aievea. Căci, dacă evocam furia potopului, nu mă vedeam doar pe mine în casă, ci veşnic însoţit de Delgadina. O simţisem atât de aproape în noaptea aceea, încât îi percepeam susurul respiraţiei în dormitor, zbaterile obrazului pe perna mea. Numai astfel am înţeles că am putut face atâtea într‑un timp atât de scurt. Mi‑aminteam de mine cocoţat pe scaunul biblio­tecii şi mi‑o aminteam pe ea trează, cu rochiţa‑i înflorată, primind cărţile spre a le pune la loc sigur. O vedeam fugind dintr‑o parte într‑alta a casei, luptându‑se cu furtuna, udă leoarcă de ploaie şi cu apa până la glezne. Mi‑aminteam cum a pregătit a doua zi un mic dejun care n‑a existat niciodată şi cum a pus masa în vreme ce eu ştergeam pe jos şi făceam ordine în casă după naufragiu. N‑am să uit vreodată privirea ei întunecată pe când mâncam: De ce m‑ai cunoscut atât de bătrân? I‑am răspuns adevărul: Vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simţi.

De atunci am avut‑o în minte atât de limpede, că făceam cu ea tot ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea mea de spirit: de culoarea apei dimineaţa la trezire, de culoarea siropului când râdea, de culoarea focului când o supăram. O îmbrăcam potrivit vârstei şi împrejurărilor ce ţineau seama de schimbările mele de dispoziţie: neştiutoare îndră­gostită la douăzeci de ani, târfă de salon la patruzeci, regină a Babiloniei la şaptezeci, sfântă la o sută. Cântam duete de dragoste de Puccini, bolerouri de Agustín Lara, tangouri de Carlos Gardel şi ne încre­dinţam încă o dată că acela care nu cântă nu‑şi poate nici măcar imagina ce înseamnă fericirea de a cânta. Astăzi ştiu că nu a fost o nălucire, ci încă un mira­col al primei iubiri din viaţa mea aflate abia la nouăzeci de ani.

Când casa a fost orânduită, am sunat‑o pe Rosa Cabarcas. Sfinte Dumnezeule! a exclamat, auzindu‑mi vocea, am crezut că te‑ai înecat. Nu putea înţelege cum de petrecusem încă o noapte cu copila tot fără s‑o ating. Ai tot dreptul să nu‑ţi placă, dar cel puţin poartă‑te ca un adult. Am încercat să‑i explic, însă ea schimbă brusc subiectul: Oricum am în vedere pentru tine alta, puţin mai mare, fru­moasă şi tot fecioară. Tatăl vrea s‑o dea în schim­bul unei case, dar se poate aranja să‑ţi iasă mai ieftin. Mi‑a stat inima în loc. Asta‑mi mai lipsea, am protestat îngrozit, o vreau tot pe cealaltă şi fără greşeli, fără certuri, fără amintiri triste. La telefon s‑a aşternut un moment de tăcere şi, în sfârşit vocea supusă cu care a spus parcă pentru ea însăşi: Mă rog, asta trebuie să fie ceea ce doctorii numesc demenţă senilă.

M‑am dus la zece noaptea cu un şofer renumit pentru ciudata virtute de a nu pune întrebări. Am luat cu mine un ventilator portabil şi un tablou de Orlando Rivera, dragul nostru Figurita, un ciocan şi un cui să‑l atârn. În drum, m‑am oprit să cumpăr periuţe de dinţi, pastă, săpun parfumat, apă de colo­nie, pastile mentolate. Am vrut să aduc şi o vază fru­moasă şi un buchet de trandafiri galbeni ca să alung piaza rea a florilor de hârtie, dar n‑am găsit nimic deschis şi‑am fost nevoit să fur dintr‑o grădină străină o creangă de caprifoi înflorit de curând.

Urmând instrucţiunile madamei, am ajuns prin strada din spate, de pe partea cu apeductul, pentru ca nimeni să nu mă vadă intrând pe poarta mare a grădinii. Şoferul m‑a prevenit: Ai grijă, învăţatule, în casa asta se omoară. I‑am răspuns: Dacă o fac din dragoste, nu‑mi pasă. Curtea era în beznă, dar licăreau lumini pline de viaţă în ferestre şi din cele şase camere se auzea o babilonie de melodii. Într‑a mea, am desluşit glasul cald al lui don Pedro Vargas, tenorul Americii, cu un bolero de Miguel Matamoros. Am simţit că eram gata să mor. Am împins uşa cu sufletul la gură şi am văzut‑o pe Delgadina în pat, ca în amintirile mele: goală şi dormind liniştită pe partea inimii.

Înainte de a mă culca, am făcut ordine pe măsuţa de toaletă, am pus ventilatorul nou în locul celui ruginit şi am atârnat tabloul în locul în care ea l‑ar putea vedea din pat. M‑am întins lângă ea şi am cercetat‑o încetul cu încetul. Era aceeaşi de la mine de acasă: aceleaşi mâini care mă recu­noşteau pe bâjbâite în întuneric, aceleaşi picioare cu paşi gingaşi ce se confundau cu cei ai motanu­lui, acelaşi miros de sudoare ca al cearşafuri­lor mele, degetul cu degetarul. De necrezut: văzând‑o şi atingând‑o în carne şi oase, mi se părea mai puţin reală decât în amintirile mele.

E un tablou pe peretele din faţă, i‑am spus. L‑a pic­tat Figurita, un om pe care l‑am iubit mult cu toţii, cel mai bun dansator de bordel care a existat vre­odată şi cu un suflet atât de mare, că‑i era milă şi de diavol. L‑a pictat cu vopsea de corăbii pe pânza pârlită de un avion care s‑a izbit de munte în Sierra Nevada de Santa Marta şi cu pensule înjghebate de el din fire de păr de la câinele lui. Femeia pictată e o călugăriţă pe care a răpit‑o dintr‑o mănăstire şi s‑a căsătorit cu ea. Îl las aici, să fie primul lucru de care dai cu ochii când te trezeşti.

Nu‑şi schimbase poziţia când am stins lumina, la ora unu, iar respiraţia îi era atât de uşoară, că i‑am luat pulsul ca s‑o simt vie. Sângele îi alerga prin vene cu fluiditatea unui cântec ce se ramifica până în col­ţurile cele mai îndepărtate ale trupului ei şi revenea la inimă, purificat de dragoste.

Înainte de a pleca în zori, am desenat pe o hârtie liniile mâinii sale şi i le‑am dat să le citească Divei Sahibi, ca să‑i cunosc sufletul. Şi mi‑a zis aşa: o fiinţă care spune numai ce gândeşte. E desăvârşită la tre­buri manuale. Are contacte cu cineva care a murit, de la care aşteaptă ajutor, dar se înşală: ajuto­rul căutat e chiar lângă ea. Nu a cunoscut bărbat, dar va muri bătrână şi măritată. Acum are un bărbat oacheş, care n‑o să fie bărbatul vieţii ei. Ar putea face opt copii, însă o să se hotărască numai pentru trei. La treizeci şi cinci de ani, dacă face ce‑o îndeamnă inima şi nu mintea, o să mânuiască bani mulţi, iar la patruzeci o să primească o moştenire. O să călăto­rească mult. Are viaţă dublă şi noroc dublu şi‑şi poate influenţa propriul destin. Îi place să încerce totul, din curiozitate, dar o să se căiască dacă nu se lasă călăuzită de inimă.

Chinuit de dragoste, am pus să se repare rava­giile furtunii şi am profitat să mai fac multe alte cârpeli pe care le tot amânam de ani de zile, din lipsă de bani sau din lene. Am reorganizat biblioteca, în ordinea în care citisem cărţile. La sfârşit, am des­fiinţat pianola, fiind o relicvă de demult cu cele peste o sută de tuburi ale sale, şi am cumpărat un pick‑up vechi, dar mai bun decât al meu, cu difu­zoare de înaltă fidelitate care au făcut casa şi mai spaţioasă. Aproape că m‑am ruinat, dar m‑am simţit răsplătit cu prisosinţă de miracolul de a mai fi în viaţă la vârsta mea.

Casa renăştea din cenuşa ei, iar eu pluteam în iubirea pentru Delgadina cu o intensitate şi o feri­cire de care n‑am avut nicicând parte în viaţa mea. Graţie ei m‑am confruntat pentru prima oară cu felul meu firesc de a fi, în vreme ce mi se scurgeau cei nouăzeci de ani. Am descoperit că obsesia mea ca fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la tim­pul ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit nu era răsplata cuvenită a unei minţi ordonate, ci, dimpo­trivă, un întreg sistem de simulare inventat de mine ca să ascund neorânduirea naturii mele. Am desco­perit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca reacţie împotriva neglijenţei mele; că par generos pentru a‑mi masca micimea de suflet, că exagerez cu pru­denţa din neîncredere, că sunt tolerant ca să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puţin mă interesează timpul altora. Am descoperit, în sfârşit, că dragostea nu e o stare a spiritului, ci un semn al zodiacului.

Am devenit altul. Am încercat să‑i recitesc pe clasicii care m‑au călăuzit în adolescenţă şi n‑am fost în stare. M‑am cufundat în lecturi romantice la care renunţasem atunci când mama a vrut să mi le impună cu străşnicie şi prin ele am ajuns să fiu conştient că forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită. Când gusturile mele muzicale au intrat în criză, m‑am descoperit învechit şi bătrân şi mi‑am deschis sufle­tul desfătărilor în voia hazardului.

Mă întreb cum m‑am putut lăsa pradă acestei ameţeli perpetue provocate de mine însumi şi de care mă temeam. Pluteam printre nori rătăcitori şi‑mi vorbeam în faţa oglinzii cu vaga speranţă de a afla cine sunt. Starea mea de delir era atât de intensă, încât într‑o manifestare a studenţilor cu pietre şi sti­cle am fost nevoit să mă înfrânez din răsputeri ca să nu mă pomenesc în fruntea lor cu o lozincă ce mi‑ar fi proclamat adevărul: „Sunt nebun de dragoste".

Istovit de amintirea de neîndurat a Delgadinei adormite, am schimbat fără umbră de rea‑voinţă spiritul articolelor mele duminicale. Oricare ar fi fost subiectul, le scriam pentru ea, pe ea voiam s‑o fac să râdă sau să plângă, şi în fiecare cuvânt îmi puneam întregul suflet. În locul comentariilor tradiţionale dintotdeauna, le‑am făcut sub forma unor scrisori de dragoste pe care oricine şi le putea însuşi. Am propus la ziar ca textul să nu fie cules la linotip, ci să se pu­blice cu caligrafia mea florentină. Redactorului‑şef, bineînţeles, i s‑a părut încă o dovadă de vanitate senilă, dar directorul general l‑a convins cu o frază care încă mai circulă slobodă prin redacţie:

— Nu te lăsa înşelat: nebunii înţelepţi o iau înain­tea viitorului.

Reacţia publică a fost neîntârziată şi entuziastă, prin nenumărate scrisori de la cititori îndrăgostiţi. Unele texte ale mele erau citite în buletinele de ştiri de la radio, ca urgenţe de ultimă oră, şi s‑au făcut copii la şapirograf sau la indigo, care se vindeau ca ţigările de contrabandă pe la colţurile străzii San Blas. De la bun început a fost limpede că erau rodul dorinţei mele arzătoare de a mă exprima, dar m‑am deprins să ţin seama de asta când mă aşterneam la scris şi veşnic foloseam cuvintele unui bărbat de nouăzeci de ani care n‑a învăţat să gândească precum un bătrân. Comunitatea intelectuală, ca de obicei, s‑a arătat timorată şi împărţită şi până şi grafologii la care te aşteptai cel mai puţin au iscat controverse prin analizele eratice ale caligrafiei mele. Ei au fost cei care au semănat discordie, au înteţit polemica şi au făcut ca nostalgia să fie la modă.

Înainte de sfârşitul anului mă înţelesesem cu Rosa Cabarcas să las în odaie ventilatorul electric, obiectele de toaletă şi tot ce aveam să mai aduc în viitor spre a ne face viaţa mai uşoară. Soseam la zece, întotdeauna cu ceva nou pentru ea sau pentru plă­cerea amândurora, şi petreceam câteva minute scoţând recuzita ascunsă ca să montez decorul nopţilor noastre. Înainte de a pleca, nicicând mai târziu de cinci, puneam din nou totul la loc sub cheie. Odaia rămânea atunci la fel de dezolantă cum fusese la început, când era destinată iubirilor triste ale clienţilor întâmplători. Într‑o dimineaţă, am auzit că Marcos Pérez, glasul cel mai ascultat la radio încă din zori, hotărâse să‑mi citească articolul duminical în bule­tinul de ştiri de luni. Când am izbutit să‑mi ţin în frâu sila, am spus speriat: Ştii tu, Delgadina, faima e o cucoană extrem de grasă care nu doarme cu noi, dar când ne sculăm ne pomenim că stă şi ne priveşte mereu din faţa patului.

Într‑una din zile am rămas să iau micul dejun cu Rosa Cabarcas, care începea să‑mi pară mai puţin decrepită, în pofida doliului strict şi a bonetei negre care‑i acoperea sprincenele. Gustările ei de dimineaţă erau renumite ca grozav de gustoase, având o canti­tate de piper care te făcea să plângi. La prima îmbu­cătură ca focul viu i‑am spus cu lacrimile şiroindu‑mi: La noapte n‑o să am nevoie de lună plină să‑mi simt fundul în flăcări. Nu te plânge, a replicat ea, dacă te arde, e pentru că‑l ai încă, slavă Domnului.

A fost surprinsă când i‑am pomenit numele Delgadinei. Nu se numeşte aşa, zise, se numeşte... Nu‑mi spune, i‑am tăiat vorba, pentru mine e Delgadina. Ea dădu din umeri: Mă rog, la urma urmelor e a ta, dar mi se pare un nume de diuretic^[3]. I‑am povestit de cuvintele despre tigru pe care copila le scrisese pe oglindă. Nu se poate să fi fost ea, a spus Rosa, pentru că nu ştie să citească şi nici să scrie. Atunci cine? Ea dădu din umeri: Poate să fi fost cineva care a murit în odaie.

Eu profitam de gustările acelea să mă destăinui Rosei Cabarcas şi‑i ceream vreun hatâr neînsemnat pentru comoditatea şi înfăţişarea atrăgătoare a Delgadinei. Ea încuviinţa fără să stea pe gânduri, ca o şcolăriţă pusă pe ştrengării. Ce caraghios! mi‑a spus într‑un rând. Mă simt de parcă mi‑ai cere mâna ei. Şi fiindcă veni vorba, i se năzări: De ce nu te însori cu ea? Am rămas încremenit. Serios, a stă­ruit, îţi iese mai ieftin. La urma urmelor, la vârsta ta, problema e dacă mai eşti în stare sau nu mai eşti, dar mi‑ai spus c‑ai rezolvat‑o. I‑am ieşit în întâmpinare: Sexul e consolarea care‑ţi mai rămâne când nu‑ţi ajunge dragostea.

Ea izbucni în râs: Ah, învăţatule, am ştiut întot­deauna că eşti un bărbat grozav, că ai fost mereu, şi mă bucură că eşti tot aşa, în vreme ce duşmanii tăi se dau bătuţi. Pe bună dreptate se vorbeşte atâta despre tine. L‑ai auzit pe Marcos Pérez? Toată lumea îl aude, i‑am răspuns ca să punem punct acestui su­biect. Dar ea a insistat: Şi profesorul Camacho y Cano, la emisiunea Despre toate câte puţin, a spus ieri că lumea nu mai e cum era fiindcă n‑au mai rămas mulţi bărbaţi ca tine.

La sfârşit de săptămână, am găsit‑o pe Delgadina cu febră şi tuşind. Am trezit‑o pe Rosa Cabarcas ca să‑mi dea vreun leac făcut în casă şi mi‑a adus în odaie o trusă de prim ajutor. După două zile, Del­gadina zăcea fără vlagă şi nu se putea întoarce la rutina de a coase nasturi. Doctorul îi prescrisese un tratament ca pentru o gripă obişnuită ce avea să treacă într‑o săptămână, dar s‑a alarmat de starea ei generală de malnutriţie. Am încetat s‑o mai văd, dar am simţit că‑i duceam dorul şi am profitat să aranjez camera fără ea.

Am adus şi un desen în peniţă de Cecilia Porras pentru Toţi stăteam în aşteptare, cartea de povestiri a lui Alvaro Cepeda. Am adus apoi cele şase volume din Jean Cristophe, de Romain Rolland, ca să‑mi amăgesc nopţile de veghe. Şi astfel, când Delgadina s‑a putut întoarce, a găsit camera vrednică de o fericire sedentară: aerul purificat cu un insecticid parfumat, pereţii trandafirii, lămpile cu lumini diferite, flori proaspete în vaze, cărţile mele favorite, tablourile frumoase ale mamei atârnate altfel, după gusturile de azi. Schimbasem radioul vechi cu unul cu unde scurte, pe care îl puneam numai pe postul de muzică clasică, pentru ca Delgadina să înveţe să doarmă cu cvartetele de Mozart, dar într‑o noapte l‑am găsit pe un post specializat în bolerouri la modă. Era gus­tul ei, de bună seamă, şi mi l‑am asumat fără să sufăr, căci şi eu îl cultivasem cu tot entuziasmul în zilele mele cele mai bune. Înainte de a mă întoarce acasă a doua zi, am scris pe oglindă cu batonul de ruj: „Copila mea, suntem singuri pe lume".

Cam în perioada aceea am avut ciudata impresie că se maturiza înainte de vreme. I‑am comentat Rosei Cabarcas, iar ei i s‑a părut firesc. Împlineşte şaptesprezece ani pe cinci decembrie, mi‑a zis. Un Săgetător perfect. M‑a neliniştit că era atât de reală încât împlinea ani. Ce i‑aş putea face cadou? O bicicletă, mi‑a spus Rosa Cabarcas. Trebuie să străbată tot oraşul de două ori pe zi ca să meargă la cusut nasturi. Mi‑a arătat în magazia din spatele prăvăliei bicicleta pe care o folosea, şi într‑adevăr mi s‑a părut o rablă nevrednică de o fată iubită atât de mult. Însă m‑a impresionat ca dovadă palpabilă că Delgadina exista în viaţa reală.

Când m‑am dus să cumpăr cea mai bună bicicletă pentru ea, n‑am putut rezista tentaţiei de a o încerca şi am dat câteva raite la întâmplare pe platforma magazinului. Vânzătorului care m‑a întrebat ce vârstă am i‑am răspuns cu cochetăria bătrâneţii: Merg pe nouăzeci şi unu. Vânzătorul mi‑a spus exact ce doream: Arătaţi cu douăzeci mai puţin. Eu însumi nu‑mi explicam cum de nu‑mi pierdusem practica de pe vremea liceului şi m‑am simţit în al nouălea cer. Am început să cânt. Mai întâi pentru mine, în şoaptă, iar apoi în gura mare, cu ifose de mare Caruso, printre tarabele pestriţe şi circulaţia nebună din piaţa centrală. Oamenii mă priveau amuzaţi, îmi strigau, mă îndemnau să particip la înconjurul Columbiei în scaun cu rotile. Eu le făceam cu mâna un salut de navigator fericit, fără să‑mi întrerup cântecul. În săptă­mâna aceea, în chip de omagiu pentru luna decem­brie, am scris alt articol îndrăzneţ: „Cum să fii fericit pe bicicletă la nouăzeci de ani".

În noaptea zilei ei de naştere i‑am cântat Delgadinei cântecul întreg, i‑am sărutat tot trupul până am rămas fără suflare: şira spinării, vertebră cu vertebră, până la fesele gingaşe, partea cu aluniţa, cea a inimii ei neistovite. Pe măsură ce o sărutam, căldura trupu­lui îi sporea şi împrăştia un parfum de sălbăticiune. Ea mi‑a răspuns cu înfiorări noi în fiecare palmă de piele şi în fiecare am găsit o căldură diferită, o savoare proprie, alt geamăt, şi la toate a răsunat pe dinăuntru într‑un arpegiu, iar sfârcurile i‑au înflo­rit fără să le ating. Începeam să aţipesc către ziuă, când am simţit un fel de zvon de mulţime în largul mării şi o panică printre catarge care îmi înfiorară sufletul. Atunci m‑am dus la baie şi am scris pe oglindă: „Delgadina, comoara mea, a început să adie briza Crăciunului".

Una dintre amintirile mele cele mai fericite a fost tulburarea care m‑a cuprins într‑o dimineaţă ca aceea ieşind de la şcoală. Ce‑i cu mine? învăţătoarea mi‑a spus buimacă: Vai, copile! Nu vezi că adie briza? După optzeci de ani, am simţit‑o iar, când m‑am tre­zit în patul Delgadinei, şi era tot decembrie, care se întorcea punctual cu cerul lui diafan, furtunile de nisip, vârtejurile de pe străzi care smulgeau acoperişuri şi le ridicau fustele fetelor de liceu. Oraşul căpăta atunci o rezonanţă fantomatică. În nopţile cu briză strigătele din piaţa mare se puteau auzi până în car­tierele cele mai înalte, de parcă ar fi fost la o aruncă­tură de băţ. Nu de puţine ori se întâmpla ca rafalele din decembrie să ne ajute să ne găsim prietenii împrăş­tiaţi prin bordeluri îndepărtate, luându‑ne doar după sunetul vocilor lor.

Totuşi, o dată cu briza, mi‑a sosit şi vestea proastă că Delgadina nu putea petrece Crăciunul cu mine, ci cu familia. Dacă detest ceva pe lumea asta sunt sărbătorile obligatorii în care lumea plânge fiindcă e fericită, focurile de artificii, colindele aiurite, ghirlandele de hârtie creponată fără nici o legătură cu un Prunc care s‑a născut acum două mii de ani într‑un staul sărman. Cu toate acestea, când s‑a înnoptat, n‑am putut ţine piept nostalgiei şi m‑am dus în odaia fără ea. Am dormit bine şi m‑am trezit lângă un urs de pluş care mergea în două labe, de parcă ar fi fost polar, şi un bilet care spunea: „Pentru tăticul urât". Rosa Cabarcas îmi spusese că Delgadina învaţă să citească de la lecţiile mele scrise pe oglindă şi literele ei frumoase mi s‑au părut admirabile. Însă Rosa m‑a dezamăgit cu vestea proastă că ursul era darul ei, aşa că în noaptea Anului Nou am rămas acasă, băgându‑mă în pat de la opt, şi am dormit fără gânduri triste. Am fost fericit, pentru că atunci când s‑a făcut douăsprezece, printre bătăile furioase de clopote, sirenele fabricilor şi ale pompierilor, gemetele vapoarelor, zgomotele de împuşcături şi de petarde, am simţit că Delgadina a intrat în vârful picioarelor, s‑a culcat lângă mine şi m‑a sărutat. Atât de reală, că mi‑a stăruit în gură mirosul ei de mentă.

---

[1] Niña (sp.) „copilă" şi niña del ojo (sp.) înseamnă şi „lumina ochiului, pupilă".

[2] Cea mai mică dintre cele trei caravele cu care a pornit Columb în prima sa călătorie din 1492, când a descoperit Lumea Nouă, se numea Niña

[3] Delgadina este diminutiv de la delgada (sp.) „slabă, subţire (la trup)".