]
Dumnezeu ne colorează clipa
*
Pe drumul către eternitate,
în căutarea viselor,
o lumină fantastică
pătrunde
prin faliile gândului.
Dintr-o picătură de sânge
amintirile se-nvârt prin
timp,
peste nisipul deşertului
marele flux de emoţii ne-aruncă
toate umbrele
de pe dantela timpului.
Păşind în lumina din soare,
pornirea a fost sfâşiată,
gândurile s-au unit,
până la sâmbure
simţirile dătătoare de
viaţă
s-au căutat,
umplându-ne spaţiul,
dar undeva dorul
rămâne treaz, mereu
crescând.
O iubeşti pentru că există
dar dincolo de orice
minune,
dincolo de drumul pornit,
ai înţeles, ea te-a
iubit!
Dumnezeu ne colorează clipa
contopită în rotunjimile
sunetului,
surprinsă-n echilibru, cu
fiecare
nouă picătură,
cu fiecare respiraţie
adâncă.
Un strop de nemurire,
o clipă doar în dansul
nostru cosmic!
Iubito, ce cuvânt, ce
minune, ce prezenţă!
Veşnic îndrăgostit, fără
tine nu ştiu ce fac,
respir, dar oare respir?!
Nu mai ştiu de când nu eşti
aici,
nu mai ştiu dacă trăiesc,
lacrima să şteargă
orice netrăire a
depărtării,
chiar dacă nu îmi spui
nimic,
dacă te simt e totul.
Îmi era cerul pustiu,
stelele au căzut,
nu erai aici să mi le
cobori în suflet.
Cum să le-aduc când
numai tu ştii să le dai
strălucirea?!
Cu o privire îţi cuprinzi
întreaga viaţă,
ascunse sunt toate în tine,
niciodată nu vei rămâne
singur!
Dacă tu eşti, cerul îmi va
vorbi din nou,
în mine eşti tu,
cea mai frumoasă dintre
femei!
Scăldată în privirea ta,
povestea
începe şi se termină cu
noi.
Acolo, la înălţimi, vântul
şi soarele
se luptă la fiecare pas!
Când apari nu mai ştiu
cine sunt,
eşti cu un pas mai departe,
chiar mai departe,
te-aş săruta vieţi şi alte
vieţi,
sunt fericit, simţindu-te,
în apele tale vindecătoare
mă pierd.
Dă-mi să beau,
te privesc şi nu mă mai
satur!
- în aburii dimineţii, îi
şopteşti.
Irina Lucia Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu