APOLLO ÎN
OLTENIA
“Omul a venit în contact mai întâi
cu zgomotul şi apoi cu sunetul muzical” (Ion Dumitrescu, vide Un clasic modern
Ion Dumitrescu, Editura Academiei Române, 2006). Richard Wagner se interesează
„dacă aveţi în Bucureşti o orchestră care să poată interpreta binişor o
simfonie de Beethoven” - tăcere - „ei bine, domnul meu, nu sunteţi încă
civilizaţi”. „Omul se poate considera civilizat numai în măsura în care
înţelege un suflet de pisică” (Bernard Shaw). „Nu se poate muzician fără
pisică” (Cecilia Niţulescu-Lupu). Wagner „caută efecte noi acolo unde nu se
găsesc decât defecte şi neant”. (Nicolae Filimon)
Toate citate de Ion Dumitrescu, în
filele sale de calendar, ca şi din părintele profesor Nae Popescu (era
preferatul nostru”): „Şi s-a suit Nicodim-Sfântul la Tismana, pe-un buric de
munte, la locul ce-i zicea 'La Pişătoare', că izvodea fir de apă limpede ce se
prăvălea în prăpastie, şi-a ales acolo scaun de mânăstire”. Compozitorul membru
al Institutului Franţei: „trebuie că se întâmplă ceva misterios în Oltenia,
acolo, în adâncurile de unde pornesc iradiaţiile emoţionale care transformă
cântecele în vrăji, şi cântăreţele în păsări măiestre”.
Ilinca Dumitrescu, într-un
interviu: „Fratele tatălui meu a fost compozitorul Gheorghe Dumitrescu. Cei
trei veri primari – muzicieni: violonistul şi compozitorul Ştefan Rodescu
(stabilit la Paris de mulţi ani, concert-maestru solist al uneia dintre cele
mai importante orchestre franceze – „Île-de-France”) şi soţia sa, Marie-Laure,
violonistă de origine franceză; pianistul şi compozitorul Tudor Dumitrescu,
dispărut tragic la cutremurul din 1977; pianista şi profesoara Oana
Velcovici-Rădulescu şi soţul său Corneliu Rădulescu, la rândul său pianist şi
profesor. Aş mai aminti şi pe unchiul Alexandru Şerban, actor, societar al
Teatrului Naţional din Cluj, frate al bunicului meu din partea mamei, Nicolae
Şerban. Sau, şi mai demult, în sec. al XIX-lea, pe pictorul Dumitru Marinescu –
rudă din partea bunicii mele materne –, stabilit în Franţa şi având carieră în
epocă. Mai sunt şi alţii, familia mea are multe ramificaţii. /.../ Şi, aşa cum
spunea mama mea în poezia „Lebăda”: „Gâtul tău,/ Ca o cravaşă de fildeş,/
Ţine-l drept peste ape…// Ochiul tău, / Ţintă spre cer …/ Ceru-i aproape…//
Strânge umbra florilor/ Sub aripa ta,/ Şi priveşte mereu spre înalt,/ Sufletul
meu, / Lebăda mea…”. O poezie-testament.”
“Gheorghe Dumitrescu (1914-1996)
face parte dintre acei compozitori care s-au identificat cu spiritual
cântecului popular românesc şi a creat în acest sens un număr mare de lucrări
cantabile, simple, deosebit de accesibile. Lista opusurilor sale de-a dreptul
impresionantă, cuprinzând toate genurile musicale;cântece de masă, muzică
instrumentală, muzică de cameră, lucrări simfonice, lucrări concertante, ample
opera şi oratorii, muzică de scenă, şi muzică de film. Muzica vocală - şi mai
ales cea corală- constituie o dimensiune importantă a creaţiei sale, cea mai
apropiată de temperamental său artistic, şi conţine un număr mare de piese
concepute pentru cor de voci egale, cor mixt şi cor bărbătesc. Multe din
creaţiile sale corale au fost incluse în creaţiile sale vocal-simfonice şi de
operă: oratoriul Tudor Vladimirescu, Cantata festivă, operele Ion Vodă cel
cumplit, Meşterul Manole, dar şi creaţii a cappella: Foicica bobului, Cântec
din Oaş, Cântecele Oltului.”
Tudor Dumitrescu a debutat în
calitate de pianist în timpul liceului, participând la concertele de tineret
susţinute de Ateneul Român. Au urmat recitaluri la Radioteleviziune şi
participarea la Festivalul Naţional al Tinerilor Muzicieni. De-a lungul
carierei sale, susţine în ţară recitaluri individuale, alături de orchestre
simfonice (Bucureşti, Cluj-Napoca, Satu Mare, Craiova, Timişoara, Iaşi, Sibiu,
Galaţi) sau în diferite ansambluri camerale. Este prezent în emisiuni
radiofonice şi televizate. Este remarcat pentru prima oară în afara ţării la
ediţia din 1973 a Festivalului Interforum, organizat la Fertőd, Ungaria; piesa
cu care intră în concurs este Sonata de Franz Liszt.[ Peste hotare, mai susţine
recitaluri la Weimar, Geneva şi în Polonia, fiind acompaniat de filarmonicele
din Jena şi Weimar. Repertoriul său include lucrări de Domenico Scarlatti,
Johann Sebastian Bach, Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven, Frédéric Chopin, Franz
Liszt, Johannes Brahms, Piotr Ilici Ceaikovski, Serghei Rahmaninov, Alecsandr
Skriabin, Serghei Prokofiev, George Enescu etc. Discografia sa cuprinde
înregistrări din concert efectuate de Radiodifuziunea Română.
Tânărul compozitor a scris piese
pentru pian, lieduri, o lucrare pentru violoncel solo, un sextet pentru corn
francez şi coarde ş.a. În viziunea compozitorului Doru Popovici, muzicii lui
Dumitrescu „nu-i lipseşte cantabilitatea de amplă respiraţie, după cum nici
combinaţiile armonice cromatice îndrăzneţe nu îi sunt necunoscute. Relevă o
mare afinitate pentru varietatea ritmică şi timbrală şi, totodată, un
apreciabil simţ al arhitecturii. Muzica lui – ca şi arta-i interpretativă – se
înscrie în orbita unui neoromantism cu nostalgii clasice. Nu odată recurge la
intonaţii populare, pe care reuşeşte să le «alchemizeze» şi să le integreze
expresiv în neliniştitul său discurs sonor.”
Ultimul proiect de program al lui
Dumitrescu, redactat cu câteva zile înaintea cutremurului, viza un recital
pianistic la Ateneul Român, în luna aprilie. El cuprindea Sonatele op. 9, nr. 4
(în Mi major) şi op. 10, nr. 2 (în Re
major) de Ludwig van Beethoven şi Sonata în fa minor, op. 5, de Johannes
Brahms.
Ilinca Dumitrescu are o discografie
semnificativă, în România şi S.U.A., cu lucrări de Scarlatti (cele 14 Sonate au
fost considerate în 1986 de către "International Record Critics
Award", reunit la New York, printre cele mai bune albume ale anului, stând
alături de cele ale unor Emil Gilels, Radu Lupu, Murray Perahia, Bernard
Haitink, Claudio Abbado, Riccardo Muti, Mstislav Rostropovici, Placido Domingo,
cf. articolului "Cele mai bune discuri ale anului" în "Journal
de Genève",19 iulie 1986), Mozart, Beethoven, Schumann, Liszt, Enescu. Repertoriul
său extrem de vast include lucrări din epoci şi stiluri diverse - concerte cu
orchestră (marile opusuri din creaţia clasică şi romantică), piese de recital
solo (printre care programe de autor - Bach, Scarlatti, Mozart, Beethoven,
Chopin, Schumann, Schubert), muzică de cameră, lied, o preocupare aparte fiind
promovarea muzicii româneşti clasice şi contemporane, dar şi a creaţiei
universale din sec.XX.
Iar familia Dumitrescu. Mă
gândisem, actually, la imnuri. De ce văzusem skalzii epici, până la Wagner,
printre himnodişti? Atunci şi Poem psaltic (1940) de Gheorghe Dumitrescu ori
Symphony of Psalms de Igor Stravinsky. Iarăşi Homer, protoepic, muzical, cu
Phoebus Apollo (de tine cântă şi lebăda cu voce limpede bătând din aripi),
Apollo Pythianul (când îşi înstrunează lira în imnuri despre darurile zeilor şi
suferinţele oamenilor, Graţiile pletoase şi anotimpurile vesele dansează cu
Armonia, Hebe, Afrodita), Apollo Delianu (cel mai dulce cântăreţ, orbul din
stâncosul Chios), nu fără Pan (pantes - delectând toate inimile cu fluierele-i
de trestie, neîntrecut nici de păsări, între coruri de nimfe şi ecouri).
În Vede, nada este şi sunet şi
zgomot. Ca şi logosul, shabda Brahman este dumnezeul cuvânt. Universul se naşte
din sunet şi dispare prin el. Agni, te chem – începe Rigveda. Om, glorie întru
Samaveda . Revarsă-te, o, Soma, dulce degustului lui Indra (întreaga
mandala/cartea a 9-a a Rigveda, ca şi bună parte din Samaveda sunt dedicate
poţiunii mistice Soma Pavamana). Faraonicul Anten glorifică soarele divin – o,
singur zeu, cum altul nu mai este – în consonanţă cu Psalmul 104.
Soma oltenească va fi transformând
muzica şi în doctorate e.g.:
Ion Dumitrescu – Idealuri şi
afirmări – Luminiţa-Carmen Gheorghe („Se remarcă opţiunea sa pentru estetica
clasică (în creaţia simfonică predomină forma de sonată, suită, lied), care se
îmbină cu predilecţia pentru genuri populare specifice folclorului românesc
(doina, balada, cântecul şi jocul popular)”;
Dramaturgia
şi retorica muzicii în liturghie, în cântul vocal cultic creştin – Theodore
Coresi („...lucrarea focalizează valori ale muzicii de cult în limba greacă,
latină, germană – ca expresii ale celor trei mari confesiuni – la care se
adaugă limba franceză, rusă, bulgară şi mai ales română. Toate lucrările
analizate sunt urmărite din punctele de vedere ale evoluţiei retoricii şi
dramaturgiei, scoţând în evidenţă trăsături stilistice inedite, utile unor
interpretări adecvate din perspective ecumenice.”);
Mariologia
în muzica românească de tradiţie bizantină, sec. XIX-XX - Eugen-Dan Drăgoi („lucrarea de faţă, prin
structura ei şi modul în care îmbină abordări diferite (teologie dogmatică,
traductologie, istorie a cultului, muzicologie, bizantinologie etc.) reuşeşte
să impună o nouă privire asupra unui vast domeniu de cercetare cum este
mariologia muzicală românească de tradiţie bizantină, dintr-o perspectivă
transdisciplinară şi integratoare.”);
Armonica de
gură – această necunoscută – Cornel Ionescu;
Cultura
muzicală românească de tradiţie românească bizantină din zona Neamţ – secolele
XVIII – XX - Pavel Lungu („ În partea a
II-a intitulată „Reprezentanţii culturii muzicale de tradiţie bizantină din
Mânăstirea Neamţ de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1819” sunt
prezentaţi: Anastasie Vaias, Iosif Moldoveanul Schismonahul, Zosimo Monahul,
Theodor Popovici, Visarion Ieromonahul, Dorothei Iordachin Ieromonahul, Agapie
Râscanu Schismonahul. Apoi se referă la contribuţiile altor personalităţi
monahale de la mânăstirile din zona Neamţ – Bistriţa – Ceahlău, pentru a
încheia cu seminariile monahale şi şcolile bisericeşti de la Mânăstirea
Neamţ.”);
Muzica un
reper al interpretării actoriceşti – Mitică Lupu („teatrul ca muzică, filmul
muzical, spectacolul muzical de televiziune, teatrul muzical. Lucrarea se
încheie cu problemele aplicative ale formării interpretării actoriceşti prin
muzică: vocea şi tehnica vocală, urechea, dramaturgia muzicală şi pregătirea
spectacolului.);
Colindul
tradiţional din Mărginimea Sibiului – Paul Valentin Miereanu;
Vocea umană
în complexul instrumentelor muzicale – Radu Mihuţ;
Muzica în
paginile scriitorilor români interbelici – Lucian Blaga, Eugen Ionescu, Mircea
Eliade şi Emil Cioran – Luminiţa-Heliana Munteanu („Geniul reprezentativ al lui
Lucian Blaga şi triada Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran se
constituie într-un savant contrapunct al unicităţii atât de complexe a unei
biografii culturale. La capătul unui parcurs pe cât de complicat, pe atât de
incitant s-a deschis o „cale estetică” a perceperii fenomenului muzical,
înscris în practica artei, şi structurarea experienţei comune a domeniului
artistic. Filozofia lor are ca rază de acţiune deplină arta, abstractizarea
artistică şi metafora muzicală în ordinea sensibilităţii metafizice. Imaginaţia
artistică şi creativitatea religioasă ce vorbesc despre sens, ar putea să
apropie diversitatea şi unicitatea limbajului de idei şi indică o angajare –
specifică temperamentului fiecăruia dintre ei – febrilă în operaţii
intelectuale al căror scop final este recunoaşterea şi restituirea esenţei
muzici, o pledoarie pentru diversitate şi creativitate.”)
Rcunoaşte-voi tare şi mare,
Ahuramzda (Zarathustra). Adaosul imnografic inconştient de pe aici va fi dând
şah măreţului tabu ori bumerang ori totem: „Comuniştii transformaseră Bibliile
în hârtie igienică, Democraţia îneacă literatura în lăturile pornografiei” (Ion
Dumitrescu, 1993)
George Anca
ARTUR
SILVESTRI, DE DOUĂ ORI OCULT(AT)
Ocultul literar, are, sub
comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri,
republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda,
dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda
tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în
publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu
“eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi
afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica
Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea
bisericesc”.
De o parte, arhetipul călugărilor
sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista
profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010,
exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase
blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem,
poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne
“înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de
istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”,
retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de
Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul
fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu
(acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul
horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu,
de la Păcui-Vicina.
În fapt, adevărata literatură a lui
Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism
medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în 'Curtea
miracolelor' dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele
răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi
paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi
uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în
cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o
viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai
vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală”
(Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar,
2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu
este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu
cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi,
alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).
Şi totuşi, în volumul Loc şi
persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede
afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la
Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a
înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului
pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de
împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în
prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani:
pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi
somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi
ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre
răsărit o singularitate neîntâmplătoare – acestea aparţin mai puţin lumii
moderne şi mai mult începutului de secol XVIII încă românesc. Un bazin de formă
dreptunghiulară, cu ape moarte şi invadate de nuferi şi de păpuriş, aminteşte
de parcul de la Mogoşoaia şi, în totul, pluteşte – peste ape, ierburi şi pietre
– un duh al vremurilor brâncoveneşti ce îngăduie asemuiri mai profunde decât
simpla examinare arhitecturală”. (Loc şi persoană, p.18-19).
Specularea patetică a dimensiunii
brâncoveneşti a modelului românesc - “De fapt, amândoi sunt martirii unei
Biserici ce nu s-a întemeiat” - fusese precedată, în alt registru, ocultat tot
“în două limbi”, de utopie: “În definitiv, civilizaţia este în Deliorman o
desfăşurare de coduri şi este de la sine înţeles că omul vieţuieşte într-o lume
de semne care adeseori spun repede şi pe căi nediscursive mai mult decât ajung
să priceapă neiniţiaţii. Acestea nu-s doar parimiile de preste an şi nu au cu
necesitate conţinut creştin, sunt o amestecare de structuri ritualice între
care nu puţine sunt arhaice şi păgâne şi, de aceea, cu osebire vechi. Colindul,
pluguşorul, 'Steaua mascată', 'clopotele', însă şi 'Iordănitul' de pe 7
ianuarie, 'Gurbanul' de pe 1 februarie, acestea pun să vieţuiască invocaţii şi
retrăiri de drame cu substrucţie metafizică de vârste din cele mai diferite şi
înfăptuiesc, în fond, o sinteză a componentelor succesive în etnogeneză.
Paparudele şi Caloianul stau alături aci de Lăsata- secului de câşlegi, când se
strigă fetele peste sat, şi cu Sânzienele din ziua de Drăgaică, cu Lăzăriţa şi
cu Căluşul jucat de Rusalii, ca formă de teatru mitic acesta.” (ibid. p.31).
Acest autor nu are nevoie de Tabula
Smaragdina, fie şi în traducerea lui Newton, pentru a-şi ermetiza propria
recepţie cosmică, românească, în dantelărie de concepte-arcane “acuzabile” de
ficţionism protocronist, iar, la urma urmei - “Gânduri de noapte; 'case';
tabuuri; copaci; şi un joc de domino (pagini răzleţe dintr-un jurnal
intermitent” : “ Există deci o realitate de gesturi, ritualuri şi dispozitive
peste care poate trece orice fel de vreme căci tot degeaba va fi; acestea nu se
includ în memoria individuală ci stau depuse mult mai adânc, acolo unde nu
există timp” (ibid. p. 39)/.../”De fapt, ştergerea casei de pe Pământ m-a
preocupat în aceste săptămâni, mai ales atunci când, apropiindu-se încheierea
'clăditului' şi casa nouă devenind o realitate, nu mai exista scăpare. Există o
enigmă a acestor momente, despre care oamenii se feresc să vorbească de parcă
ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunţă 'numele clipei aceleia' ci o desemnează
prin perifrază ('când o fi să fie') ori prin cuvinte cu aspect simbolic însă
fără un conţinut lămuritor ('la moment', 'la mutare', 'când n-o mai fi
nevoie'). Înţelese mai bine, acestea arată un final, un 'sfârşit de timp'. Însă
într-un fel este şi un 'sfârşit al timpului colectiv' ori, mai bine spus, al
'timpului ce priveşte un trib”
Artur Silvestri îşi autoocultează
timpul în formă de viaţă şi spaţiul în formă de casă.
George Anca
PROBLEMA
RENAŞTERII NAŢIONALE
de Aurel V.
David
Moto:„Suntem
români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptățire a națiunii noastre”
Mihai
Eminescu
Preambul:
„Dacia Mare”
a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al
XIX-lea de către boieri patrioți. El a fost reluat de către revoluționarii
paşoptişti şi continuat de patrioții români în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienței puterii politice față de marile
puteri, cât şi a presiunilor acestora.
Denumirea
proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise
țării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi
asumarea identității, dar şirecuperarea unor părți din vatra originară de
viețuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie națională şi o
problemă de conştiință.
Mihai
Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înțeles că refacerea unității
spațiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere națională,
iar nu o simplă„afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii
vecine în folos propriu.
Premise.
Între Dacia austriacă şi Dacia rusească
Precum se
cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman,
țarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de viețuire a neamului
românesc şi se confruntau pentru acest spațiu chiar în interiorul său, în
marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizaureconstituirea
Daciei, ca stat-tampon între acestea.
Ideea
constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii
ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene,
în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea.
Boierii români patrioți visau la unirea Principatelor în „Dacia”sau„Valahia
Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obțină foloase din unirea
Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]
Atât
imperiul habsburgic, cât şi cel țarist, au dorit, în anumite contexte
geopolitice, formarea unui stat-tampon, cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l
ia sub tutelă proprie: ,,Dacia austriacă” urma să încorporeze Ardealul unit cu
Principatele, iar ,,Dacia rusească” urma să încorporeze Ţara Românească
(Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare imperiu vecin voia o Dacie a lui,
şi nu o Dacie românească.
Numele
„Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluția
paşoptistă, a fost gândită refacerea statalității româneşti în vatra ancestrală
a neamului.
O pleiadă de
filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari reprezentând aşa-numita
„generație paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluționară de o
activitate laborioasă pentru redefinirea națiunii române.[3] Este important de
menționat că Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor,
îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor
sale la Viena.[4]
Pregătirea
proiectului „Dacia Mare”
Pregătirea
proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta,
a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi
acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.
Unirea
Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a
constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă
românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”,
ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era
considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră
de curând. De asemenea, instalarea unui prinț german pe tronul României, în
anul 1866, a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine
germană”.
La vârsta de
17 ani, Eminescu, simțind nevoia să reînvie mândria națională,[5] a publicat în
revista„Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie” şi a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei „În
unire e tăria”.[6] Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări spirituale
a întregii vetre de viețuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă
semnificație istorică: serbarea de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de
ani de la târnosirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Această
serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel
dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul
voievodal, Eminescu a recitat poezia„Doină populară” „prima variantă a
cunoscutei poeme „Doina-, primită, precum se cunoaşte, cu multă însuflețire de
către cei prezenți, întrucât reflecta dorința fierbinte de eliberare a
teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominație străină.
Propagarea
şi răspândirea ideii de „Dacia Mare”
După
revenirea în țară şi stabilirea la Iaşi, Eminescu a militat cu o energie
nemaiîntâlnită până atunci pentru reconstrucția unității etno-politico-statale
româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucție a statalității
româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici
fundamentale:„elementul de disoluțiune”, „demagogia României”, căruia i se
alătura aşa-numita„pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor
orientale şi occidentale, fără tradiții,
fără patrie sau naționalitate hotărâtă”.[7]
Posibilitatea
inițierii noului proiect etno-politico-statal românesc a fost întrevăzută odată
cu înființarea, la Cernăuți, în octombrie 1875, a Societății „Arboroasa”.[8] În
contextul izbucnirii „crizei orientale”, Eminescu a crezut că s-au ivit
condițiile pentru reconstrucția etno-politico-statală românească şi a trecut la
ofensivă. El a atras atenția că cea mai mare piedică în calea realizării
proiectului „Daciei Mari” era Austro-Ungaria.[9]
În
conlucrare cu conducerea Societății „Arboroasa”, Eminescu a gândit şi proiectat
acțiuni menite să atragă atenția asupra situației românilor încorporați în
Imperiul austro-ungar.[10] Astfel, a intrat în atenția serviciilor de
informații ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit canoanelor activității
serviciilor secrete.
În octombrie
1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte a
intelectualității române era angajată cu condeiul şi cuvântul scris în
susținerea războiului cu turcii, Societatea„Arboroasa” şi-a asumat riscul de a
înfrunta pe față autoritățile austro-ungare. Drept urmare, autoritățile
imperiale austro-ungare au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a
aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desființată. Eminescu a luat
cunoştință, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de autoritățile austriece
în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de
nesocotirea unității nației româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi
îngroaşe dosarul întocmit de către
Biroul Informativ din Viena, care începea să conceapă acțiuni menite să
anihileze manifestările sale „naționaliste”.[11] Însă, dezamăgirea lui a fost
mare, constatând că autoritățile statului român n-au sprijinit sub nici o formă
acțiunea Societății „Arboroasa”.
Pe acest
fond de evenimente, în noiembrie 1877 Eminescu a ajuns la Bucureşti, devenind
redactor la ziarul „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. Şi-a
început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie 1877 cu articolul
„Bălcescu şi urmaşii săi”.
În scut
timp, Eminescu s-a avântat într-o vastă activitate publicistică destinată
emancipării neamului şiapărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas
calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştiicare l-au recomandat pentru
ziarul „Timpul” nu şi-au dat seama că Eminescu era un naționalist neclintit,
care nu putea fi modelat în spirit politicianist decât zdrobindu-l fizic (ori
l-au adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ținea sub observare!).
Evenimentul
care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social a fost Congresul
de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene.
Eminescu,
care ştia că trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862,
a auzit că marile puteri foloseau încă sintagma „Principatele Unite Române”
pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese invitată acolo ca
țară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. El
a reacționat extrem de dur față de umilirea statului român şi, fără aprobarea
forurilor de conducere ale Partidului Conservator, a angajat ziarul „Timpul”
într-o campanie de presă împotriva modificării Constituției în sensul cerut de
marile puteri europene.[12] În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru
politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind considerate
„periculoase”.
Eminescu a
ajuns la concluzia că pentru a da viață proiectului respectiv era nevoie de
jertfă.Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri
literare” a publicat poezia „Rugăciunea unui dac” (dacul fiind considerat
simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine
Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi„fericire
lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea
morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția
majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri
i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în„vecinicul repaus”)
pentru această vinovăție.
Proiectul
etno-politico-statal gândit de Eminescu, eminamente anti-austro-ungar, s-a
lovit de obediența partidelor politice, mai ales a politicienilor, în primul
rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali față de Puterile Centrale.[13]
Împotriva lui Eminescu s-au coalizat toți cei care s-auauto-declarat din
interes politic apărători ai „românismului”. Cu toți aceştia, Eminescu s-a
simțit obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt ce i-a
creat şi mai mulți duşmani.
La rândul
lor, agenții serviciilor de informații austro-ungare, care au urmărit cu
rigoare ideile lui Eminescu şi erau la curent cu „visele” sale, numeau statul
preconizat de el„Dacisches Kaiserreich”.[14] Numele lui Eminescu devenise
cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar avertismentele au început
să-i sperie pe politicienii români.De la Viena, ambasadorul liberalilor,
conservatorul Petre P. Carp, a transmis în țară semnalul reducerii la tăcere a
lui Eminescu. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare trimisă lui Titu
Maiorescu, în care îi atrăgea atenția pe un ton imperativ: „Şi mai potoliți-l
pe Eminescu! „œ.[15]
Eminescu nu
şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalității româneşti, care trebuia să
aibă ca suport teritorial spațiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în
acel context nu trebuiau implicate „pe față” autoritățile tânărului şi
firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a
feri România de consecințele unei confruntări directe între cele două imperii.
Cu inteligența-i recunoscută, el a încercat să le explice politicienilor
momentului că „situația noastră excepțională ne învață că una din condițiile,
de nu ale existenței, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să
trăim în pace cu amândoi vecinii (imperiile țarist şi austro-ungar, n.ns.) şi
să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității
noastre”.[16]
În
condițiile înăspririi prigoanei autorităților austro-ungare împotriva românilor
încorporați în imperiu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, studenții
români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele
societății iridenta română („România Irridenta „œ), al cărui obiectiv imediat
era contracararea politicii de deznaționalizare şi de maghiarizare a românilor
din Ungaria.
În vara
anului 1881, „România Irridenta „œ a pus în circulație o hartă cu Banatul până
la Tisa, Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române „œ.[17]
Această hartă care proclama „teritorii române” provinciile istorice Banatul,
Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru
eliberarea românilor aflați sub stăpânirea Imperiului austro-ungar şi unirea
teritoriilor respective cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare.
Eminescu s-a
alăturat cu toată ființa şi priceperea sa reprezentanților românilor ardeleni
şi bucovineni stabiliți în Bucureşti, care se simțeau abandonați de către
puterea politică „din țară” în lupta pentru câştigarea drepturilor naționale.
Ideea „Daciei Mari „œ a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în
interiorul oştirii române. Cu ocazia deschiderii unei expoziții organizate la
Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului român şi generalul-medic
Carol Davilla, acesta „şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie „œşi a
dispus „să fie îndepărtate portretele împăratului şi împărătesei” şi înlocuite
cu cele ale „majestății româneşti „œ.[18]
Constituirea
nucleului politic al „Daciei Mari” (Societatea „Carpații”)
Loviturile
primite de Iredenta română din partea serviciilor secrete ale Austro-Ungariei
au determinat schimbarea de tactică. În acest context, la 24 ianuarie 1882, pe
suportul Iredentei române, a luat ființă, la Bucureşti, Societatea
„Carpații”,[19] în care a fost cooptat şi Eminescu. Scopul declarat al
societății a fost sprijinirea ardelenilor emigranți cu slujbe şi locuințe în
capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea
„Daciei Mari”. În acest sens, programul Societății a fost subordonat pregătirii
luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominația austro-ungară.
Societatea
„Carpații” a început să desfăşoare o acțiune susținută împotriva stăpânirii
dualiste şi în apărarea ființei naționale.[20] Unii membrii au primit sarcini
să difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate mijloacele de
comunicare pentru reîntregirea politică şi teritorială. Eminescu s-a remarcat
şi în noua situație prin poziția fermă adoptată față de interzicerea de către
autoritățile ungare a utilizării limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în
special de geografie, istorie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de
către Viena.[21]
Societatea
„Carpații” a fost considerată, chiar de la înființare, ca periculoasă pentru
siguranța Imperiului austro-ungar. Se pare că imediat după înființare,
serviciile secrete austriece au reuşit să o „penetreze” informativ.[22]
Zvonul
privind intențiile refacerii Daciei Mari au început să circule peste Carpați,
în Transilvania. În acest context, autoritățile de la Budapesta au intensificat
măsurile necesare prevenirii manifestărilor de simpatie sau de susținere a
luptei naționale a românilor.
Eminescu a
simțit ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români,
îndeosebi a liderilor Partidului Conservator față de proiectul „Daciei Mari”
sau a „statului daco-român”. El a fost tot mai conştient că poziția lui la
ziarul „Timpul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa politicianismului
antinațional, l-au transformat într-o adevărată țintă. În acelaşi timp, i s-a
întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era
menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor!
Dintr-o
astfel de cugetare de geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a
prezentat„şlefuit”, la „Junimea”, în 8 octombrie 1882. Versurile sale au
sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din
tinerețe, precum Gemenii, Povestea Dochiei, UrsitorilesauPovestea magului
călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări făceau parte din
patrimoniul ancestral al neamului, la renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu
gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.
În noul
context, Eminescu a fost atacat dur de către publicații din Austro-Ungaria, cu
care a început o polemică acerbă. Autoritățile Imperiului austro-ungar au
ațâțat asupra sa politicieni români obedienți Vienei, iar diverşi agenți
amenințau cu ocuparea „Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul „iredentism
românesc” nu era decât reacția firească față de ocuparea unor ținuturi
româneşti de către Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că
„România irredenta” nu exista decât „în imaginația maghiarilor”, iar
„Daco-Romania” constituia o „invențiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de
o putere celeilalte”. Însă, el s-a simțit obligat de propria-i conştiință să
afirme public faptul că mişcarea de eliberare a românilor „de peste munți” era
„un adevăr” şi „o realitate etnologică”.[23]
Precum se
ştie, viabilitatea proiectului a fost testată „pe viu” de către
Societatea„Carpații” la începutul lunii iunie 1883. Folosind prilejul
dezvelirii, la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de
Emmanuel Framiet), Societatea „Carpații” a dorit să testeze reacția
concomitentă a celor două imperii „austro-ungar şi țarist „față de proiectul
etno-politico-statal al cărui mentor principal era Eminescu.
La ceremonia
respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români
din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrâns de români
basarabeni. Eminescu a participat în calitate de delegat al ziarului „Timpul”,
în realitate ca reprezentant al Societății „Carpații „œ. El venise hotărât să
facă publică viziunea sa asupra proiectului etno-politico-statal, cu invocarea
voievodului Ştefan cel Mare, ca justițiar al nației româneşti. În acest sens,
pregătise ultima variantă dinDoina, scrisă în spiritul doctrinei Societății
„Carpații „œ, pentru a fi citită la ceremonie.
Însă, unii
politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând de faptul că
festivitățile au fost onorate de prezența regelui Carol I, au transformat
momentul, voit sau inconştient, într-o„serbare guvernamentală”. Incitările la
luarea prin forță a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-ungar,
omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori” care trebuiau eliberate,[24]
neînțelegerile între conservatori şi liberali în privința interesului,
necesității şi modalităților de susținere a proiectului, au dezvăluit lipsa de
coeziune a ideilor şi faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste
realități nepercepute de cei mai mulți dintre cei implicați în realizarea
proiectului au fost sesizate cu claritate de către Eminescu. Aşa se explică de
ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Ştefan cel
Mare[25] şi nici n-a prezentat poezia „Doina” la manifestația publică, citind-o
abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedința societății literare „Junimea”,
ținută în casa lui Iacob Negruzzi.
Pentru
mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv,
interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei
„pericolul iredentismului românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz
deosebit.
La rândul
lor, autoritățile țariste au dat o replică simbolică la acțiunea desfăşurată la
Iaşi,[26]lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala „guberniei
Basarabia”: statuia țarului Alexandru al II-lea (cel care răpise județele
Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României!) precum şi bustul scriitorului
Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, țarul Rusiei a ținut să exprime
public că nu era dispus să cedeze „gubernia Basarabia”!
Aflat sub
presiunea conjugată a autorităților austro-ungare şi țariste, guvernul român
s-a desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care eluda
„spiritul” congresului de la Berlin şi „ordinea germană” impusă şi apărată în
spațiul etnic românesc printr-o înțelegere tainică dintre cele două imperii
vecine. Pe cale de consecință, a fost dezavuată, practic, orice acțiune a
Societății „Carpații”, fiind pusă în discuție chiar existența acesteia.
Eminescu a înțeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură aplicată
proiectului „Daciei Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti. El
a simțit că puterea politică pregăteşte o acțiune de lichidare prin forță a
societății. De aceea, din spirit de apărare a proiectului, el a adoptat public
o atitudine preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra
viitorului mişcării naționale româneşti.
Agresivitatea
cu care cele două imperii au reacționat față de momentul respectiv, l-a convins
pe Eminescu că România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le putea rezista
decât prin inteligență politică, simț strategic şi efort național. El a fost
convins că ideea unirii politice a tuturor românilor în acel moment putea fi
periculoasă şi nepractică dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a
politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii
vecine.
Eminescu a
tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului „Timpul”, arătând că în România,
„o țară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini”, ideea de
luare prin forță a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru
moment e respinsă de toți oamenii politici şi chiar de patrioții înțelepți”.
Totuşi, s-a simțit dator să recunoască public că ideea de „Dacia Mare” exista
în subconştientul colectiv şi că „avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită
în cugetul câtorva nobili visători”.[27] Deci, el a conştientizat că planul de
a acționa în forță pentru refacerea „Daciei Mari”era nerealist şi că, în
contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat!
Reprimarea
politică a Societății „Carpații” şi jertfirea lui Eminescu
Momentul
„Iaşi” a transformat Societatea „Carpații” în duşman declarat al
Austro-Ungariei, iar pe Eminescu în „obiectiv” permanent pentru serviciile sale
de informații.[28] El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic,
apoi chiar armat între Austro-Ungaria, sprijinită de Germania şi regatul
României, care trebuia adus cu forța în
„ordinea germană”. De aceea, a încercat să tempereze agresivitatea unor
politicieni austrieci, incitați de Budapesta, care exagerau pericolul
acțiunilor româneşti vizând constituirea Daciei Mari. Însă, guvernanții de la
Bucureşti, preocupați mai ales de împărțirea şi reîmpărțirea demnităților
publice şi a resurselor de putere, au acceptat fără împotrivire sau alte explicații
ideea anihilării Societății „Carpații” şi „potolirii” Eminescu, ca soluții
necesare reducerii stării de tensiune între regatul României şi Imperiul
austro-ungar.
Aşa-numitele
„discursuri iredentiste” de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul
pentru declanşarea, de către Puterile Centrale, a acțiunii de aducere a
României în „ordinea germană”. Atât Germania, cât şi Austro-Ungaria i-au cerut
în mod imperativ regelui Carol I să se integreze urgent în„noua ordine”
europeană, deci în sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din
anul 1878. Această integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi
semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia),
în 28 iunie 1883. Proiectul de tratat prevedea că România era obligată să se
orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi interzicea orice
proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării era anihilarea
revendicării Ardealului de către România. Consecința imediată a semnării
tratatului respectiv era eliminarea aşa-zisei influențe franceze în România şi
desființarea Societății „Carpații”. Guvernul român a acceptat destul de greu şi
cu rezerve regulile care îi erau impuse României. Discuțiile care au urmat au
reprezentat o veritabilă bătălie diplomatică, din care va ieşi un tratat secret
şi defensiv, care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor
Centrale.
Dar,
intrarea României în sfera de influență a Triplei Alianțe excludea existența
„Daciei Mari”. Iar politicienii interni (atât conservatori, cât şi liberali
aflați la guvernare, puternic şi continuu„flagelați”direct şi indirect de
Eminescu) au lucrat „mână-n mână” cu „Oculta” internă şi externă, n-au lăsat să
le scape momentul pentru a-l elimina pe Eminescu şi Societatea „Carpații”. În
această acțiune s-au arătat deosebit de zeloşi unii fruntaşi ai Partidului
Conservator, criticați vehement de către Eminescu pentru politica lor
antinațională.[29] „Loja” din spatele Societății „Junimea” şi-a avut rolul ei,
iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi „regizorul” intern al întregii acțiuni.
Aşa a fost
fabricată, în timp, „nebunia lui Eminescu”. S-a recurs la această soluție,
întrucât„nebunia”declarată public excludea automat din viața publică pe cel ce
nu putea face dovada credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta
putea fi invocată, fără nicio răspundere, ori de câte ori venea vorba de
scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vremuri. Deci, scopul
urmărit era scoaterea lui Eminescu din viața publică!
„Prindeți-l
pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”
Ca variantă
de rezervă, Eminescu trebuia să ajungă în fața organelor de Poliție, care
n-aveau nimic cu poetul ci cu ziaristul politic „ziarist al opoziției. Cei care
i-au gândit soarta erau convinşi că dacă Eminescu va intra în conștiința
publică drept nebun, nimic din ceea ce a scris nu va mai fi luat în
considerare.
Momentul
exploatării aşa-zisei „nebunii a lui Eminescu” a venit în ziua de 28 iunie
1883, când, amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria, a izbucnit
flacăra conflictului. Invocând acțiunile„subversive” ale Societății „Carpații”,
Austro-Ungaria a notificat suspendarea relațiilor diplomatice cu România şi a
rupt relațiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore. În acelaşi
timp, efective militare executau manevre armate în Carpați, iar presa ungară
striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”. La rândul său, cancelarul
Germaniei, Otto von Bismack, a amenințat Regatul României, printr-o telegramă
secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua
ordine”. Totodată, guvernului I.C.Brătianu i s-a cerut să verifice
Societatea„Carpații”, sub motivul că desfăşura activitate subversivă, urmărind
unirea Ardealului cu regatul României. Astfel, guvernul a dispus măsuri
radicale împotriva Societății „Carpații”.
Poliția a
trecut, în forță, la percheziționarea sediului acesteia din strada Ştirbei Vodă
şi a domiciliului membrilor comitetului de conducere,[30] iar toți cei dovediți
ca membri activi ai organizației fiind ulterior expulzați. Apoi s-a lansat
semnalul: „Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”Scenariul
sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi
obiectul unor ample analize şi dezbateri.
Fapta
odioasă comisă împotriva lui Eminescu este confirmată, în primul rând, de modul
în care a fost acoperită oficial, în stil balcanic. El a fost internat la „sanatoriul”
dr. Alexandru Şuțu la„Caritatea”(Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de
„alcoolism şi sifilis”. Deci, agresiunea împotriva sa a fost acoperită,
oficial, cu un certificat medical.
Ştirea că „a
înnebunit Eminescu”, nu a apărut în ziarul „Timpul”, unde Eminescu fusese
redactor principal, ci în ziarul „Românul” „oficiosul guvernului, de fapt, al
aripii rosettiste din partidul liberal, care se aflase în polemică permanentă
cu Eminescu.
Eminescu a
fost ținut în sanatoriul dr. Alexandru Suțu până când România a aderat la
Tripla Alianță, apoi a fost târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente
de libertate, până la sfârşitul vieții.[31]
Niciunul
dintre cei care au participat la săvârşirea mârşavei fapte nu şi-a asumat
vreodată nicio parte de vină. Unii au inventat momente şi scene ireale, dar
credibile pentru cei „săraci cu duhul”[32], pentru a scăpa de urmări, iar
alții, laşi, au acceptat să vorbească la mulți ani de la evenimentul respectiv,
când Eminescu era perceput de mulți semeni aşa cum îl proiectaseră «epigonii»
săi.
Încercare de
reconstituire a scenariului sacrificării lui Eminescu în 28 iunie 1883[33]
Cu puțin
timp înainte de această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în
acel moment de familia Slavici, a simțit, probabil, că era supravegheat de
aproape, cu complicitatea lui Titu Maiorescu, a cărui răceală față de el era
tot mai pregnantă. Aşa se explică intenția de a se muta la inginerul Constantin
Simțion, din conducerea Societății «Carpații», care devenise deja un fel de
gazdă de rezervă. El îşi transportase în casa acestuia, puțin câte puțin,
bunurile – înțelegând că nu mai poate conviețui alături de „Madame Slavici”
(Ecaterina Szöke Magyarosy)[34] care era, foarte  probabil, dacă nu agent,
cel puțin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.
Conflictul
cu această „Madame Slavici” (Kati, cunoscută cu numele de Catinca Slavici),
devenise aproape permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să critice
vehement maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania. În acest scenariu a
fost atras şi publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte cu
agentul austriac Friderick Lachman.
Mărturiile
şi sursele de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora
6.oo, între Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke Magyarosy,
soția lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violență verbală.
Probabil că Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de
lucru, a fost provocat de către „Madame Slavici”, prin vorbe meşteşugite,
pentru a-l face să devină violent.
După
consumarea scenei respective, Eminescu a plecat la redacția ziarului „Timpul”
pentru a lua un exemplar din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu
Maiorescu şi a-i arăta acestuia acuzele aduse guvernului față de încălcarea
libertății presei şi a gazetarului. Probabil că el a amenințat că nu se mai
întoarce la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul Constantin
Simțion.
La ora 6.oo,
imediat după plecarea lui Eminescu, „Madame Slavici”, foarte probabil, potrivit
unui scenariu dinainte stabilit, simțind că „obiectivul” scapă de sub
supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog
faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel
înscris, printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l să o scape
de„nebunul”Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu Maiorescu în Jurnalul
său, a fost preluat de toți cei care s-au încumetat să reconstituie acele
evenimente!)
Acasă la
Titu Maiorescu a apărut repede inginerul Constantin Simțion, pe care Eminescu
îl considera„prieten” (până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta
fusese anunțat de Titu Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui
plan dinainte stabilit!). Împreună (fără nicio analiză a cazului sau o sumară
verificare a conținutului înscrisului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de
sănătate” a dr. Alexandru Suțu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo,
Titu Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu şi
să-l interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze,
cum era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru
camera respectivă.
După ce au
„aranjat” cu dr. Alexandru Suțu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu şi
Constantin Simițon s-au înțeles asupra modalităților de acțiune pentru a-l
aduce la ospiciu pe Eminescu: Titu Maiorescu urma să meargă la propriul
domiciliu, iar Constantin Simțion la sediul Societății „Carpații”, pentru a-l
aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forța la ospiciu (în acest
punct apare o altă enigmă: Constantin Simțion a devenit doar în acel moment
complicele lui Titu Maiorescu sau ei au fost complici de dinainte? Care a fost
motivul real al asocierii lor pentru a-l imobiliza pe Eminescu şi a-l interna
cu forța în ospiciul dr. Al. Suțu?). Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a
fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”. Ajuns
acasă, Titu Maiorescu l-a anunțat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta
internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalulsău); acesta a
acceptat tacit acțiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti?
erau interesate şi implicate şi alte forțe oculte în anihilarea lui Eminescu?).
Pe la ora
10.oo, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut
într-o trăsură în fața casei lui Titu Maiorescu, având sub braț ziarul „Timpul”
din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care
publicase articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” şi protesta
față de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei „L ‘independence
roumaine”.
Eminescu
spera să-i poată prezenta lui Titu Maiorescu protestul său sever împotriva
măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A binecuvântat, cu
privirea fixă, pe soția lui Titu Maiorescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai
pleca de la Titu Maiorescu!), apoi l-a
îmbrățişat„tremurând” pe aşa-zisul său binefăcător şi „prieten”, după care a
avut o discuție scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conținut nu se cunoaşte.
Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfiripaseră însuflet (nimeni până
astăzi nu s-a întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrățişat pe
„binefăcătorul” său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând „pe
Hermes şi pe Venus din Melos”, la care Mihai Eminescu a răspuns, cu privirea în
extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!” (Deci, Eminescu încă mai credea în
realizarea proiectului Daciei Mari chiar în pofida piedicilor puse de către
politicienii români, în special de către conservatorii obedienți Puterilor
Centrale, în rândurile cărora se afla şi Titu Maiorescu!).
Potrivit
planului stabilit cu acel Constantin Simțion şi cu dr. Alexandru Suțu, fără
nicio remuşcare, teamă sau compasiune față de cel pe care-l numea „prieten”,
Titu Maiorescu i-a spus lui Eminescu „că trebuie să se ducă la Simțion” (adică
la sediul Societății „Carpații”), care ştia ce are de făcut! Eminescu a
acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu spune că
i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouțiu,
din 21 aprilie 1939, va spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi
Eminescu „a plecat cu trăsura acolo” (adică la sediul Societății„œCarpații”).
Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe Grigore Ventura, pentru a
fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge la sediul
Societății „Carpații”.
Ajungând în
apropierea societății „Carpații”, Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată
de Poliție, care percheziționa sediul acesteia. În acel moment a intuit că
„binefăcătorul” său îi pregătise o capcană, fiind convins că dacă ar fi intrat
în sediul societății cu forța, era reținut de Poliție. El nu ştia că înăuntru
îl aştepta Constantin Simțion, cu o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi
a-l interna la ospiciu. Astfel, a devenit precaut, întorcându-se din drum.
Din acest
moment, reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună
măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea
să-l „imortalizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!), consemnate abia
în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul „Adevărul”. Potrivit acestora, Eminescu,
schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa. Acolo l-ar fi întâlnit pe Grigore
Ventura, redactor la ziarul „L „™Independence roumaine”, care l-ar fi informat
despre interzicerea Societății „Carpații”. Eminescu ar fi reacționat violent,
începând să țină un discurs „politico-socialo-național”. Apoi, înfierbântat, ar
fi scos un pistol, ar fi amenințat-o pe soția patronului, Marie Obeline
Vautier, şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe
rege!” Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la palatul Cotroceni
pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu ar fi fost de acord, astfel că ar
fi plecat împreună, ar fi ajuns la poarta palatului, însă „poarta nu s-a
deschis”, regele nefiind în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe
Eminescu să meargă la Mitroşevschi, la baie!
Aproape 70
de ani, aceasta a fost versiunea oficială care se ştia despre sfârșitul zilei
de 28 iunie 1883, când Eminescu urma să fie dus la spitalul de nebuni, deşi,
între timp, apăruseră şi relatările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin
Dimitriu. Din aceste relatări reiese clar că Eminescu n-a trecut pe la Capşa,
nu a amenințat pe nimeni cu pistolul şi, totuşi, a fost ridicat „de acolo”
(Băile Mitraşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l ducă „la
„balamuc”.
„Scena cu
pistolul de la Capşa” şi „afirmația lui Eminescu că îl va omorî pe rege” au
constituit piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai de către
Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun şi iar internarea sa în
ospiciu justificată cu „acte în regulă”. Cel mai important martor al scenei „cu
pistolul”, doamna Marie Obeline Vautier, soția patronului de la Capşa, care ar
fi fost amenințată cu pistolul de Eminescu, în anul 1909 şi-a publicat
„Memoriile” la Paris. Însă, n-a menționat absolut nimic despre această
presupusă scenă, deşi niciun om nu poate să uite o asemenea întâmplare din
viața sa!
În ultimii
ani, unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că
prezența lui la Capşa ar fi avut cu ca scop întâlnirea altor confrați cărora să
le aducă la cunoştință cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală.
Există şi percepția potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla
reprezentantul diplomatic al Americii în România. Sunt, probabil, speculații.
Traseul lui
Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu şi
Ioan Slavici. Este foarte probabil ca, simțind că vor să-i pună lațul, Eminescu
s-a refugiat în baia publică Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul
Societății „Carpații”), unde agresiunea Poliției asupra sa devenea mai puțin
probabilă! Această ipoteză este confirmată de Constantin Dimitriu, care, la
două săptămâni de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui
Mihai Brăneanu, redactorul şef al ziarului „România liberă”, afirma că Eminescu
„a simțit totodată că vor fi siliți cei de lângă el să-l asigure la Balamuc.
Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns”. Astfel era
relatat, probabil, evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după
producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că „La
d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi
potolească nervii şi de la baie a fost dus (cu forța, n.ns !) la casa de
sănătate”.
Pentru conspiratorii
care lucrau potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia
publicăMitraşevschi, a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât
baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea
asupra sa arma de apărare. În orice alt loc, Eminescu ar fi putut opune
rezistență. De asemenea, în procesul-verbal întocmit de Poliție în aceeaşi zi,
în jurul orei 19.oo, nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a
venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienație mintală, s-a
încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.
Grigore
Ventura, care cunoştea planul privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea
sa în ospiciu, primise misiunea să-l rețină pe acesta într-un loc de unde să
poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după
informațiile furnizate şi de alți martori, apa fierbinte a curs timp de opt
ore. Potrivit propriei declarații, Grigore Ventura a plecat „să înştiințeze pe
prefectul poliției” de faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că
„trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi”(afirmația sa nu se
confirmă; declarația a fost făcută, cu siguranță, pentru a-şi scăpa pielea, el
arătând că a sesizat Poliției un caz deosebit, de nebunie manifestată cu
violență!; cu siguranță că şeful Poliției cunoştea numele Eminescu, purtat de
redactorul şef al ziarului „Timpul”!) Tot acel Grigore Ventura a fost cel care
i-a anunțat pe doi dintre prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăşanu şi
V.Siderescu de la Societatea „Carpații”, care au ajuns acolo după aproximativ 8
ore (este interesant de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici
Poliția, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!). Probabil că V.
Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a crezut că Eminescu fusese atins
de alienație mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu, care era „om de încredere al
şefului Poliției”(fapt dat în vileag de Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi
din ce rațiune.
Cei doi
„prieteni” ai lui Eminescu au plecat să anunțe Poliția, informându-l pe
comisarul C.N.Nicolescu de la Secția 18 Poliție de faptul „că amicul lor, d-l
Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienație mintală,
că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliției nr. 4, de acum 8 ore şi
că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Toi ei l-au căutat şi
l-au informat pe Constantin Simțion despre situația „prietenului” său (poate se
va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a ocupat acest Constantin
Simțion!).
Astfel a
fost pus în aplicare, împreună cu Poliția, planul de imobilizare a lui Eminescu
(care trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi,
fără Grigore Ventura, cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus de
comisarul C. N. Nicolescu. După cum reiese din procesul-verbal întocmit de
Poliție, l-au găsit „pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să
închidă uşa-i şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră…”). Cei de față
au încercat să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii săi şi la
servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă,
stropea pe oricine voia să-l scoată afară”. Eminescu l-a rugat pe V.
Siderescu„să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot”. Acesta a
plecat să-i îndeplinească dorința, iar ceilalți „prieteni” ai săi au forțat uşa
cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.
Eminescu s-a
împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa
(comisolul) de forță, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forța în birja
morții. Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti să-l
caute pe Eminescu!, avea să afirme ulterior că: „Am auzit glasul său cel
adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă „Ajutor!”.
Răpitorii l-au
condus apoi la Institutul „Caritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru
Suțu, iar comisarul de poliție l-a rugat pe acesta „a-i da îngrijiri
excepționale”.
Între timp
Poliția, cu complicitatea soției lui Ioan Slavici, i-a perchiziționat locuința,
i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere
ceva compromițător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi
cum cerea legea.
Comisarul
C.N. Nicolescu, împreună cu „amicii” lui Eminescu, s-au întors la baia
Mitraşevschi şi au constatat că „toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncați
în apa din baie”. S-au inventariat toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la
camera lui Eminescu (lipsea pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!).
Apoi s-a întocmit procesul-verbal semnat de comisarul C.N. Nicolescu,
Constantin Simțion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un client sau
asistent al dr. Suțu – e posibil ca acesta să fi adus cămaşa de forță), Johan
Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii).
Hainele lui
Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici şi aruncate în camera unde locuia
Eminescu, apoi a fost sigilată uşa (fapt atestat într-un Post-scriptum, semnat
de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi V. Siderescu).
În acea
după-amiază, Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanță prin Europa
occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni,
pe malurile Dâmboviței, pentru meditație!
Eminescu îşi
presimte sfârşitul
Presimțindu-şi
sfârşitul, cel care în „Luceafărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi
rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun a putut să creeze cel mai
tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic). Citiți-l şi recitiți-l
şi reflectați. Cât de nebune puteau să fie mintea şi simțirea care l-a creat?
Îl redăm integral:
Nu credeam
să-nvăț a muri vreodată;
Pururi
tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei
nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată
tu răsărişi în calea-mi,
Suferința
tu, dureros de dulce…
Pân-în fund
băui voluptatea morții
Neîndurătoare.
Jalnic ard
de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca
Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu
a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu
propriu vis, mistuit mă vaet,
Pe-al meu
propriu rug mă topesc în flăcări…
Pot să mai
renviu luminos din el ca
Pasărea
Phoenix?
Piară-mi
ochii turburători din cale,
Vino iar în
sân, nepăsare tristă;
Ca să pot
muri liniştit, pe mine
Mie
redă-mă! (1883, decembrie)
Presa în
cămașă de forță
Planul
pentru o „Dacie Mare” a îngrijorat pe spionii imperiali şi îi speria (pentru
complicații) pe politicienii autohtoni şi pe agenții/polițişti, fapt pentru
care au pus la cale complotul (pentru toți binevenit, după atâtea „flagelări”
din partea lui Eminescu). La aceasta – nota bene! – s-a adăugat contribuția forțelor oculte.
„Cazul
Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a
conştiințelor prin intermediul aşa-numiților „oameni politici”, al presei
scrise şi al unor „experți” cu abilități de critici sau cu pretenții de
istorici. În istoria modernă a României este primul exemplu tipic al modului în
care pana unui gazetar poate fi pusă în cămaşă de forță de către o putere
politică violentă.
Contemporanii
lui Eminescu, neimplicați în politică sau în organizații oculte, n-au bănuit că
destinul tânărului poet a fost influențat şi abătut din făgaşul său natural de
către indivizi şi forțe oculte interesate să-l scoată din viața politică şi
să-l transforme într-un nebun.
Prin
eliminarea lui Eminescu din viața publică a fost comis un asasinat moral şi
politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic,
pericol public, atentator la adresa regelui, reacționar, paseist, antisemit,
xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic
au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet, şi acesta
epuizat intelectual, după cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de versuri
(vestita „ediție Maiorescu”) -, cu toate că principala sa activitate,
considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist.
La mistificarea
adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viața publică au
participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înțeles,
forțe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naționale,
publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind
prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883: „ediția
Maiorescu” a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai
„lucrează”.
Eminescu a
fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect
etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a
secolului XIX.
Dacă exista
înțelepciune politică, în „momentul 1883”, după conştientizarea apărută „a doua
zi”în„Timpul”, crima putea fi evitată. Dar la niciuna din forțele ostile lui
Eminescu n-a existat „atunci şi în anii asasinatului sadic, până în 1889, –
nici înțelepciune şi nici voință politică. Iată de ce, reconsiderarea operei,
vieții, mesajului şi imaginii lui Eminescu din perspectiva vizionarului
împlinirii idealului național în vatra vechii Dacii este o necesitate.
de
Prof.univ.dr. Aurel V. David
articol
apărut în două părți în nr. 20, respectiv nr. 21 ale revistei ATITUDINI
[1] Emil
Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorințele moldovenilor la anul 1807, în
,,Studii. Revistă de istorie”, tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;
[2] Ştefan
Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediția a II-a,
revăzută şi adăugită, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.
181;
[3] Vezi, pe
larg, N. Adăniloaie, Revoluția de la 1848 şi problema unității naționale,
înRevoluția de la 1848 în țările române (Culegere de studii), Editura Academiei
R.S. România, Bucureşti, 1974;
[4] Despre
anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre
Eminescu,Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri
documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983;
[5] Pavel
Ţugui, Eminescu – Creangă. Documente biografice inedite, Editura „Vestala”,
Bucureşti, 1996, p.127;
[6] Vezi,
Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „Cartea Româneasca”, Bucureşti,
1943,   p. 249-274;
[7] Vezi, pe
larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto Franco, Galați, 1994;
[8] Vezi, pe
larg, Ilie Dugan, Istoricul Societății Academice Române „Junimea” din Cernăuți.
Partea întâia „Arboroasa” (1875-1877), Bucureşti, Editura Societății, 1930;
[9] Augustin
Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187;
[10] Mihai
Eminescu, Opere, IX, Publicistică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980,
p. 217-220;
[11] Vezi,
Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în Revista „Argeş”, anul III, nr.
16, ianuarie 2003;
[12] Vezi,
pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000;
[13] T.
Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bucureşti, 1925, p.181;
[14]
Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului
Eminescu, vol. I, Editura „Sitech”, Craiova, 2008, p. 129;
[15] Miruna
Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”,
Bucureşti, 2008, p. 110;
[16] Mihai
Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, Editura
Academiei R.S.R, 1984, p. 311;
[17] D.
Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei,
Bucureşti, 1968, p.258-265; Apud M. Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”,
VI, nr.169, 5 august 1881, p.2;
[18]
Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare.
1876-1886, Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1999;
[19] Despre
Societatea „Carpații”, vezi, Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate
națională şi diplomația Puterilor Centrale, vol. I ( 1878-1895 ), Editura
„Facla”, Timişoara, 1979;
[20]
Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Eminescu,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p.435;
[21] Vezi,
pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Transilvaniei, Antologie, prefață,
note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997;
[22]
Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente
literare,Editura„Minerva”, 1977, p.411-412;
[23] Mihai
Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei
R.S.R, 1985, p. 168;
[24]Â Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru,
Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123;
[25] Mihai
Eminescu, La descoperirea statuii lui Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică.
Referiri istorice şi istoriografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău,
1990, p. 495;
[26] Vezi,
Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17 iunie 1883, a
statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Revista română”, nr. 1 (51) / 2008;
[27] Idem.,
Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985,
p.316-325;
[28]
Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente
literare,Bucureşti, Editura „Minerva”, 1977, p.412-414;
[29] Vezi,
pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”,
Bucureşti, 1994;Â
[30]
Augustin Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai
Eminescu,Editura Academiei R.S.R 1969, p. 135;
[31] Miruna
Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”,
Bucureşti, 2008, p. 107;
[32] Aici
este folosit în sens de creduli, superficiali, şi nu în sensul evanghelic, ce
are cu totul alte conotații (n. ed.).
[33] Vezi,
pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”,
Bucureşti, 1994; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura
„Serafimus Grup”, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva
înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura Sitech,
Craiova, 2008; Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura„Vremea”BuÂÂcuÂreşti,
2008;
[34] Vezi,
pe larg, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura
Academiei, Bucureşti, 1968; Ecaterina Szöke Magyarosy avea un trecut destul de
dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar
fi rămas însărcinată de el!). Aceasta avea„comportări reprobabile”, după cum a
recunoscut Ioan Slavici într-o confesiune scrisă făcută la 30 octombrie 1875
lui Titu Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca soție pe o femeie,
cu care trebuie să mă credeți nenorocit”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu