Povestea târfelor mele 2

Gabriel García Márquez

Povestea târfelor mele triste

Memoria de mis putas tristes, 2004

„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, l‑a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să‑i vârâţi degetul în gură fetei ador­mite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta."

Yasunari Kawabata,

Casa frumoaselor adormite

Capitolul 2

Scriu această poveste în puţinul rămas din biblioteca părinţilor mei, ale cărei rafturi stau să se prăbuşească graţie răbdării cariilor. La urma urmelor, pentru ce mai am eu de făcut pe lumea asta, mi ar fi de ajuns dicţionarele mele de toate soiurile, primele două serii ale Episoadelor Naţionale de don Benito Pérez Galdós şi Muntele vrăjit, care m a învăţat să înţeleg stările de spirit denaturate de oftică ale mamei.

Spre deosebire de alte mobile şi de mine însumi, masa mare la care scriu pare a se bucura de o sănă¬tate tot mai bună o dată cu trecerea timpului, pen¬tru că a fost făcută din esenţe fine de către bunicul meu din partea tatălui, care a fost tâmplar de corăbii. Deşi nu s obligat s o scriu, o împodobesc în fiecare dimineaţă cu rigoarea zadarnică ce m a făcut să pierd atâtea iubiri. Am la îndemână cărţile mele complice: cele două tomuri din Primul Dicţionar Ilustrat al Aca¬demiei Regale, din 1903; Tezaurul Limbii Castiliene sau Spaniole de don Sebastián de Covarrubias; gra¬matica lui don Andrés Bello, pentru vreo eventuală îndoială semantică, aşa cum se cuvine; noul Dicţionar ideologic al lui don Julio Casares, în spe¬cial pentru antonimele şi sinonimele sale, apoi Vocabulario della Lingua Italiana de Nicola Zingarelli, spre a mă folosi de limba mamei, pe care am învăţat o din leagăn, şi dicţionarul de latină pe care, fiind mama celorlalte două, o consider limba mea de obârşie.

În stânga mesei de scris ţin veşnic cinci file de hârtie velină de mărime obişnuită pentru articolul meu de duminică şi cornul cu praf pentru scrisori, pe care l prefer modernului tampon de sugativă. În dreapta se află călimara şi tocurile din metal uşor cu perniţa de aur, deoarece încă mai scriu cu literele acelea romantice învăţate de la Florina de Dios ca să nu mă deprind cu caligrafia oficială a soţului ei, care a fost notar şi expert contabil până şi a dat duhul. De multă vreme ni s a impus la ziar să scriem la maşină, spre o mai bună calculare a textului cules la linotip şi o mai mare siguranţă a imprimării, dar niciodată n am dar curs acestui prost obicei. Am scris mai departe de mână, transcriind apoi la maşină cu un istovitor ciocănit de găină, graţie privilegiului ingrat de a fi colaboratorul cel mai vechi. Astăzi, pensionat, dar nu învins, mă bucur de favoarea sacră de a lucra acasă, cu telefonul închis, pentru ca nimeni să nu mă deranjeze, şi fără cenzor care să urmărească ce scriu peste umărul meu.

Trăiesc fără câini, fără păsări şi n am nici servi¬tori, în afară de credincioasa mea Damiana care m a scos din încurcăturile cele mai neaşteptate şi con¬tinuă să vină o dată pe săptămână să mai deretice, chiar aşa cum e acum, căci stă prost cu vederea şi cu mintea. Pe patul de moarte, mama m a implorat să mă însor de tânăr cu o femeie albă, să facem măcar trei copii, unul neapărat o fată cu numele ei, pe care l purtaseră maică sa şi bunică sa. Am luat aminte la rugămintea ei fierbinte, dar aveam o idee atât de flexibilă despre tinereţe, că niciodată nu mi s a părut prea târziu. Până într o zi călduroasă la prânz, când am greşit uşa în casa pe care o avea familia Palomares de Castro la Pradomar şi am surprins o goală pe Ximena Ortiz, mezina, care îşi făcea siesta în dormitorul de alături. Era culcată cu spatele la uşă şi s a întors să mă privească peste umăr cu un gest atât de iute, că nu mi a lăsat timp să fug. Ah, iertare, am izbutit să bâigui cu sufletul la gură. Ea a zâmbit, s a întors spre mine cu o mişcare de gazelă şi mi s a arătat din cap până n picioare. Toată odaia părea saturată de intimitatea ei. Nu era chiar în pielea goală, căci avea după ureche o floare otrăvitoare cu petale portocalii, ca Olympia lui Manet, şi, tot ca ea, purta o brăţară de aur la încheietura mâinii drepte şi o coleretă de perle mărunte. Nu mi am imaginat în veci că aş putea vedea ceva mai tul¬burător câte zile voi mai avea, iar astăzi pot ade¬veri că am avut dreptate.

Am închis brusc uşa, ruşinat de stângăcia mea şi hotărât s o uit. Însă Ximena Ortiz nu m a lăsat. Îmi trimitea mesaje prin prietene comune, bileţele inci¬tante, ameninţări brutale, în vreme ce se răspândea zvonul că eram îndrăgostiţi nebuneşte unul de altul, fără ca noi să fi schimbat vreun cuvânt. A fost impo¬sibil să rezist. Avea nişte ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator şi îmbrăcată, şi goală şi nişte plete bogate de aur răvăşit, al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, muşcând perna. Ştiam că nicicând n avea să fie dragoste, dar atracţia sata¬nică pe care o exercita asupră mi era atât de neîndură¬toare, că mă străduiam să mă alin cu toate femeiuştile cu ochi verzi care mi ieşeau în cale. N am izbutit vreodată să mi sting focul amintirii sale în patul de la Pradomar, aşa încât m am predat ei, cerându i mâna cu tot dichisul, cu schimb de verighete şi anunţ de nuntă mare înainte de Rusalii.

Vestea a avut răsunet mai puternic în Cartierul Chinezesc decât pe la cluburile de societate. Mai întâi cu glume, dar apoi a stârnit nemulţumirea certă a multora care considerau căsătoria drept ceva mai curând ridicol decât sacru. Logodna mea a respectat tot ritualul moralei creştine pe terasa cu orhidee de pe malul Amazonului şi glastre atârnate cu ferigi din casa viitoarei mele soţii. Ajungeam pe la şapte seara, în costum întreg din in alb şi veşnic cu vreun cadou, fie mărgele de artizanat, fie bom¬boane de ciocolată elveţiană, şi stăteam de vorbă pe jumătate în glumă, pe jumătate serios până la zece, păziţi de mătuşa Argénida, care adormea de cum închidea ochii, precum însoţitoarele fetelor tinere din romanele vremii.

Ximena devenea tot mai nesăţioasă cu cât ne cunoşteam mai bine, îşi lepăda corsete şi fuste pe mă¬sură ce se înteţea arşiţa din iunie şi era lesne de imaginat puterea distructivă pe care o avea, cu sigu¬ranţă, în penumbră. După două luni de logodnă, nu mai aveam despre ce să vorbim şi ea a făcut aluzie la copii fără s o spună răspicat, croşetând botoşei de lână pentru nou născuţi. Eu, logodnic amabil, am învăţat să croşetez împreună cu ea, şi ast¬fel ne am petrecut ceasurile de prisos de până la nuntă, eu croşetând botoşei albaştri pentru băieţi şi ea croşetând botoşei roz pentru fetiţe, să vedem care nimerea, până au fost de ajuns pentru mai bine de cincizeci de copii. Înainte să bată ceasul de zece, luam o trăsură şi mă duceam în Cartierul Chinezesc să mi trăiesc noaptea în tihnă.

Furtunoasele petreceri prin care îmi luam adio de la viaţa de burlac făcute în Cartierul Chinezesc erau exact opusul celor apăsătoare de la Club. Contrast care mie mi a fost util pentru a afla care din cele două lumi era, în realitate, a mea, şi mi am făcut iluzia că erau amândouă, dar fiecare la orele ei, fiindcă din oricare din ele vedeam cum se îndepăr¬tează cealaltă, cu gemetele sfâşietoare cu care se despart două vapoare în largul mării. Cheful cu dans din ajunul nunţii de la „Puterea Domnului" a inclus şi o ceremonie finală ce i putea trece prin minte numai unui popă galician împotmolit în desfrâu: le a împodobit pe toate femeile de acolo cu văluri de mireasă şi flori de lămâiţă, pentru a se mărita cu mine de a valma, într o universală sfântă taină a căsă¬toriei. A fost o noapte de mari sacrilegii, în care douăzeci şi două dintre ele mi au jurat dragoste şi supunere, iar eu le am jurat credinţă şi ocrotire până ce moartea ne va despărţi.

N am putut dormi, presimţind ceva iremediabil. Din zorii zilei, am început să număr cum se scurg orele după bătăile ceasului catedralei, până la cele şapte de temut, când trebuia să mă aflu în biserică. Telefonul a început să sune la opt; lung, tenace, de neprevăzut, preţ de mai bine de un ceas. Nu numai că n am răspuns: nici n am răsuflat. Puţin înainte de zece, au bătut în poartă, mai întâi cu pumnul, apoi cu strigăte ale unor glasuri cunoscute şi abominabile. Mi era groază că o vor doborî la pământ, temându se să nu se fi întâmplat ceva grav, însă pe la unsprezece casa a rămas învăluită în liniştea încremenită de după marile catastrofe. Atunci am plâns pentru ea şi pentru mine şi m am rugat din tot sufletul să nu mă mai întâlnesc cu ea în vecii vecilor. Vreun sfânt m a auzit pesemne, căci Ximena Ortiz a plecat din ţară chiar în noaptea aceea şi nu s a mai întors decât după douăzeci de ani, măritată cum se cuvine şi cu cei şapte copii care ar fi putut să fie ai mei.

Mi a fost tare greu să mi păstrez postul şi coloana la El Diario de La Paz, după afrontul acela social. Dar nu din pricina asta mi au exilat articolele la pagina unsprezece, ci datorită impetuozităţii oarbe cu care şi a făcut apariţia secolul XX. Progresul a devenit mitul oraşului. Totul s a schimbat: au început să zboare avioanele şi un om întreprinzător a aruncat un sac cu scrisori dintr un Junker şi a inventat poşta aeriană.

Doar articolele mele de la ziar au rămas neschimbate. Noile generaţii s au năpustit asupra lor ca şi când ar fi fost o mumie a trecutului care tre¬buia distrusă, dar eu am ţinut o pe acelaşi ton, fără concesii, împotriva curentelor renovatoare. Am fost surd la toate. Împlinisem patruzeci de ani, dar redactorii tineri îmi botezaseră coloana zicându i „Coloana Bastardului Mudarra". Directorul de pe vremea aceea m a convocat la el în birou să mi ceară să adopt noul stil. Solemn, de parcă tocmai ar fi descoperit acest adevăr, mi a spus: Lumea înain¬tează. Da, i am răspuns, înaintează, dar învârtindu se în jurul soarelui. Nu mi a desfiinţat articolul duminical pentru că n ar mai fi găsit alt făcător de ştiri. Astăzi ştiu că am avut dreptate şi ştiu şi de ce. Adolescenţii generaţiei mele, luaţi de valurile vieţii, au uitat cu desăvârşire de iluziile viitorului, până când realitatea i a învăţat că viitorul nu era aşa cum îl visau şi au descoperit nostalgia. Articolele mele duminicale erau acolo, ca o relicvă arheologică printre dărâmăturile trecutului, şi şi au dat seama că erau nu numai pentru bătrâni, ci şi pentru tinerii care nu se temeau să îmbătrânească. Articolul a revenit atunci în secţiunea editorială şi, în ocazii speciale, pe prima pagină.

Oricui mă întreabă îi spun mereu adevărul: târfele nu mi au lăsat timp să fiu căsătorit. Totuşi, trebuie să recunosc că n am descoperit această expli¬caţie până în ziua în care am împlinit nouăzeci de ani, când am plecat de la Rosa Cabarcas cu hotărârea de a nu mai provoca în veci destinul. Mă simţeam altul. Dispoziţia mi s a schimbat din pricina trupei de soldaţi pe care i am văzut postaţi lângă grilajul din jurul parcului. Am găsit o pe Damiana spălând par¬doseala, în patru labe în salon, şi tinereţea coapselor ei la vârsta pe care o avea mi a stârnit un tremur din alte timpuri. Ea a simţit pesemne, căci şi a tras în jos fusta. Nu mi am putut înfrâna tentaţia de a o între¬ba: Spune mi, Damiana, de ce anume îţi aminteşti? Nu mi amintesc de nimic, spuse ea, dar întrebarea dumneavoastră mă face să mi vină în minte. Am simţit o apăsare în piept. Nu m am îndrăgostit niciodată, i am spus. Ea mi a răspuns pe dată: Eu, da. Şi şi a sfârşit vorba, fără să se oprească din treabă: Am plâns douăzeci şi doi de ani după dumneavoastră. Inima mi a tresărit. Căutând o ieşire onorabilă, i am zis: Am fi fost o pereche potrivită. Păi rău faceţi că mi o spuneţi acum, pentru că nu mi mai serveşte nici de alinare. Când a dat să plece, mi a spus cât se poate de firesc: N o să mă credeţi, dar sunt tot fecioară, mulţumesc lui Dumnezeu!

Puţin mai târziu, am descoperit că lăsase vaze cu trandafiri roşii prin toată casa şi un bileţel pe pernă: „Vă doresc să ajungeţi la o sută". Cu gustul acesta amar m am aşezat să mi scriu mai departe articolul pe care ieri îl întrerupsesem la jumătate. L am ter¬minat într un suflet în mai puţin de două ceasuri şi am fost nevoit să mi muncesc fantezia, nu glumă, pentru a l smulge din mine fără să mi se vadă plânsetul. Printr o pală de inspiraţie târzie, am hotărât să l închei cu precizarea că o dată cu el ajungeam în chip fericit la sfârşitul unei vieţi lungi şi demne, fără ineleganţa de a muri.

Intenţia mea era să l las la poartă la ziar şi să mă în¬torc acasă. Dar n am putut. Tot personalul mă aştepta să mi sărbătorească ziua. Clădirea era în reparaţii, pretutindeni se vedeau schele şi grămezi de moloz îngheţat, însă opriseră lucrul în vederea petrecerii. Pe o masă improvizată din scânduri erau băuturile pentru toast şi cadourile învelite în hârtie poleită. Năucit de fulgerările aparatelor, am făcut împreună cu toţi fotografiile de aducere aminte.

M am bucurat să i văd acolo pe ziariştii de la radio şi de la celelalte ziare din oraş: La Prensa, matinalul conservator; El Heraldo, matinalul liberal şi El Nacional, ziarul de seară de senzaţie care încerca să mai destindă tensiunile sociale cu foiletoane pasionale. Nu era curios că se aflau laolaltă, căci tot¬deauna a fost în spiritul oraşului să nu se afecteze în nici un fel prieteniile legate între soldaţi pe când mareşalii purtau bătălia editorială.

Se mai afla acolo, în afara orelor de serviciu, cen¬zorul oficial, don Jerónimo Ortega, căruia îi ziceam „Abominabilul Om de la Nouă", fiindcă ajungea punctual la această oră a serii cu pixul lui neîndu¬rător de satrap spaniol. Stătea acolo până se asigura că n a rămas nici o literă necorectată în ediţia de a doua zi. Avea o aversiune personală împotriva mea, pentru fumurile mele de grămătic sau pentru că folo¬seam cuvinte italieneşti fără ghilimele ori cursive când mi se păreau mai expresive decât în spaniolă, cum ar trebui să fie uzul îndreptăţit în limbile romanice. După ce l am suportat cu toţii patru ani, ajunsesem să l acceptăm aşa cum o facem cu mustrările noastre de cuget.

Secretarele aduseseră în sală un tort cu nouăzeci de lumânări aprinse care m au făcut să mă confrunt pentru prima oară cu numărul anilor mei. Am fost nevoit să mi înghit lacrimile când mi au cântat Mulţi ani trăiască! şi mi am adus aminte de copilă fără nici un motiv. Nu m a încercat vreun senti¬ment, ci o compasiune târzie pentru o fiinţă de care nu speram să mi mai amintesc. Când s a rupt tăcerea care se aşternuse, cineva îmi pusese un cuţit în mână să tai tortul. De teama ridicolului, nimeni nu s a încumetat să improvizeze un discurs. Eu aş fi vrut mai curând să mor decât să răspund. Pentru a pune capăt petrecerii, redactorul şef, faţă de care n am avut niciodată prea mare simpatie, ne a redat reali¬tăţii neîndurătoare. Şi acum, ilustre nonagenar, m a întrebat, unde vă e articolul?

Adevărul e că toată seara l am simţit arzându mă ca nişte cărbuni aprinşi în buzunar, însă emoţia mă copleşise într atât, că n am avut inima să stric sărbătoarea cu demisia mea. Am răspuns: De data aceasta nu l am. Redactorul şef s a supărat pentru o greşeală ce fusese de neconceput încă din secolul trecut. Înţelegeţi mă o dată şi pe mine, i am spus, am avut o noapte atât de grea, că m am trezit în zori îndobitocit. Păi trebuia să scrieţi asta, a răspuns el pe un ton acru. Cititorilor le ar plăcea să ştie din sursă sigură cum e viaţa la nouăzeci de ani. Una dintre secretare a intervenit: Poate o fi un secret încântător, spuse şi mă privi maliţios: Sau nu i aşa? O răbufnire fierbinte îmi încinse chipul. Fir ar să fie, mi am zis, ce trădătoare mai e şi roşeala! Alta, radioasă, m a arătat cu degetul: Ce minunăţie! Mai are încă eleganţa să se aprindă la faţă. Impertinenţa ei mi a stârnit alt val de îmbujorare peste primul. Trebuie să fi fost o noapte de ofensivă, spuse cea dintâi secretară. Ce invidie! Şi mi a dat o sărutare ce mi a rămas pic¬tată pe obraz. Fotografii se înverşunară. Descum¬pănit, i am dat articolul redactorului şef şi i am zis că treaba dinainte era o glumă, iată l aici, şi am zbu¬ghit o năucit de ultima salvă de aplauze, pentru a nu fi de faţă când aveau să descopere că era demisia mea după jumătate de veac de tras la galere.

În noaptea aceea, desfăcând cadourile acasă, încă eram copleşit de nelinişte. Linotipiştii nu m au nime¬rit cu o cafetieră electrică la fel cu celelalte trei pe care le aveam de la aniversări anterioare. Tipografii mi au dat o autorizaţie să iau o pisică de angora de la crescătoria de animale a oraşului. Direcţia mi a dat o primă simbolică. Secretarele mi au făcut cadou trei perechi de chiloţi de mătase cu urme de sărutări impri¬mate şi o carte de vizită în care scriseseră că se ofe¬reau să mi i scoată. Mi a trecut prin minte că printre farmecele bătrâneţii sunt şi provocările pe care şi le permit tinerele noastre prietene care cred că nu mai suntem în stare de nimic.

N am ştiut niciodată cine mi a trimis un disc cu cele douăzeci şi patru de preludii de Chopin interpretate de Stefan Ashkenazy. Majoritatea redac¬torilor mi au dăruit cărţi la modă. Nu terminasem cu desfăcutul cadourilor, când Rosa Cabarcas mi a telefonat cu întrebarea pe care nu voiam s o aud: Ce ai păţit cu copila? Nimic, am răspuns pe negândite. Ţi se pare nimic că nici măcar n ai trezit o? a zis Rosa Cabarcas. O femeie nu iartă niciodată un bărbat care i nesocoteşte prima noapte. I am argu¬mentat că fata nu putea fi chiar atât de istovită numai de la cusutul nasturilor şi că poate se prefăcuse ador¬mită din pricina încercării grele de care se temea. Tot ce i mai rău, a zis Rosa, e că ea crede într adevăr că nu mai eşti în stare şi mi ar pica tare prost s o strige în cele patru vânturi.

Nu i am făcut plăcerea să mă arăt surprins. Chiar dacă ar fi aşa, i am spus, starea ei e atât de jalnică încât n ai ce face cu ea nici adormită şi nici trează: e de dus la spital. Rosa Cabarcas a coborât tonul: De vină e graba cu care s a făcut înţelegerea, dar totul se poate îndrepta, ai să vezi. A promis c o s o tragă de limbă pe copilă şi, dacă e cazul, s o oblige să dea banii înapoi, ce zici? Las o baltă, i am spus, nu s a întâmplat nimic, ba chiar toată povestea mi a servit ca dovadă că nu mai sunt bun pentru aşa ceva. În sensul ăsta, copila are dreptate: nu mai sunt în stare. Am pus telefonul în furcă, năpădit de o senzaţie de eliberare cum nu mai cunoscusem în viaţă, şi în sfârşit la adăpost de o sclavie care mă ţinea înlănţuit de când împlinisem treisprezece ani.

La şapte seara am fost invitatul de onoare la concertul lui Jacques Thibaud şi Alfred Cortot la Belle Arte, cu o interpretare strălucită a Sonatei pentru vioară şi pian de César Frank, iar în pauză am auzit elogii de necrezut. Maestrul Pedro Biava, colosalul nostru muzician, m a dus aproape trăgân du mă la cabine, să mă prezinte interpreţilor. M am zăpăcit în asemenea hal, că i am felicitat pentru o sonată de Schumann pe care n o cântaseră, şi cineva m a corectat în public în mod grosolan. Impresia că, de fapt, confundasem cele două sonate pur şi simplu din ignoranţă a stăruit în atmosferă, şi încă agravată de o explicaţie bălmăjită prin care am încer¬cat să îndrept lucrurile duminica următoare în cro¬nica pe marginea concertului.

Pentru prima oară în lunga mea viaţă, m am simţit în stare să omor pe cineva. M am întors acasă chinuit de drăcuşorul care ne suflă la ureche răspun¬surile zdrobitoare pe care nu le am dat la timp şi nici lectura, nici muzica nu mi au domolit furia. Din fericire, Rosa Cabarcas m a scos din nebunia aceea cu un răcnet la telefon: Sunt fericită de ce am văzut în ziar, căci nu credeam c ai împlinit nouăzeci, ci suta. I am răspuns enervat: Aşa de rablagit îţi par? Dimpotrivă, mi a zis ea, m a surprins că arăţi atât de bine. Mă bucur că nu eşti ca acei crai bătrâni care şi măresc vârsta ca să se creadă că se ţin mai bine. Şi schimbă brusc vorba: Am un dar pentru tine. Am fost surprins de a binelea: Ce anume? Copila, răspunse ea.

N am stat nici o clipă pe gânduri. Mulţumesc, i am spus, dar asta i de domeniul trecutului. Ea nu m a luat în seamă: Ţi o trimit acasă înfăşurată în hârtie creponată şi fiartă în bain marie cu lemn de san¬tal, totul gratis. Am rămas neclintit şi ea a început să îndruge o explicaţie încâlcită care mi s a părut sinceră. Mi a spus că fata fusese într un asemenea hal vineri, deoarece cususe două sute de nasturi cu acul şi degetarul. Că i era cu adevărat frică de vio¬lurile sângeroase, dar acum era gata instruită pen¬tru sacrificiu. Că în noaptea petrecută cu mine se sculase să se ducă la baie, iar eu dormeam atât de adânc, că i a fost milă să mă trezească, dar că ple¬casem când s a sculat ea de dimineaţă. M am revol¬tat, căci treaba asta mi s a părut o minciună inutilă. Mă rog, a continuat Rosa Cabarcas, chiar dac ar fi aşa, copila e plină de căinţă. Sărmana de ea, e aici cu mine. Vrei să ţi o dau? Nu, pentru Dumnezeu, am răspuns.

Începusem să scriu, când m a sunat secretara de la ziar. Mi a transmis mesajul că directorul voia să mă vadă a doua zi la unsprezece dimineaţa. Am fost punctual. Zgomotul asurzitor al etajului în şantier părea de nesuportat, aerul era rarefiat de bubuiturile de ciocan, praful de la ciment şi fumul catranului, însă redacţia se deprinsese să lucreze în rutina hao¬sului. Birourile direcţiei, în schimb, îngheţate şi silenţioase, rămâneau într un teritoriu ideal care nu era al nostru.

Marco Julio al treilea, cu un aer adolescentin, s a ridicat în picioare când m a văzut intrând, fără să şi întrerupă convorbirea la telefon, mi a strâns mâna peste birou şi mi a făcut semn să iau loc. Mi a trecut prin cap că nu era nimeni la telefon şi că juca teatru să mă impresioneze, dar am descoperit îndată că vorbea cu guvernatorul şi era, într adevăr, un dialog anevoios ca între duşmani cordiali. Pe deasupra, cred că se străduia să pară energic în ochii mei, deşi în acelaşi timp rămânea în picioare câtă vreme discu¬ta cu autorităţile.

Sărea în ochi că avea viciul aspectului îngrijit. Tocmai împlinise două¬zeci şi nouă de ani, ştia patru limbi şi avea trei diplome internaţionale, spre deose¬bire de cel dintâi preşedinte pe viaţă, bunicul lui din¬spre tată, care a devenit ziarist empiric după ce făcuse avere cu comerţul de femei albe. Era manierat, exagera cu înfăţişarea sa atrăgătoare şi cu senină¬tatea afişată şi doar o notă falsă în glas îi periclita prestanţa. Purta un sacou tip sport cu o orhidee natu¬rală la rever şi tot ce avea pe el îi stătea ca turnat cât se poate de firesc, dar nimic din fiinţa lui nu era făcut pentru atmosfera străzii, ci pentru primăvara din birourile sale. Eu, care prăpădisem aproape două ceasuri cu îmbrăcatul, am simţit oprobriul sărăciei, şi furia mi s a înteţit.

Totuşi, lovitura mortală mi a dat o fotografia panoramică a întregului personal făcută la a două¬zeci şi cincea aniversare a fondării ziarului, unde era pusă o cruciuliţă deasupra capului celor care mureau. Eu eram al treilea din dreapta, cu cano¬tieră, cravată cu nod mare prinsă cu un ac cu perlă, cu prima mustaţă de colonel în civil pe care am avut o până la patruzeci de ani şi ochelarii cu ramă de metal de seminarist prezbit de care n am avut nevoie decât după jumătate de secol. Văzusem poza asta atârnată ani de zile prin diverse birouri, însă numai atunci am fost sensibil la mesajul ei: din cei patruzeci şi opt de colaboratori de la început numai patru mai eram în viaţă, şi cel mai tânăr din¬tre noi ispăşea o condamnare de douăzeci de ani pentru mai multe crime.

Directorul şi a încheiat convorbirea, m a sur¬prins privind fotografia şi a zâmbit: Cruciuliţele nu le am pus eu, a spus. Mi se par de cel mai prost gust. Se aşeză la birou şi schimbă tonul: Permiteţi mi să vă spun că sunteţi omul cel mai imprevizibil pe care l am cunoscut. Şi, citindu mi surpriza pe chip, mi o luă înainte: V o spun din cauza demisiei. Abia am izbutit să i strecor: E după o viaţă întreagă. El mi a replicat că tocmai de aceea nu era o soluţie potrivită. Articolul i se părea magnific, tot ce spuneam despre bătrâneţe era de calitatea cea mai bună din câte citise vreodată şi n avea nici un sens să pun capăt printr o hotărâre ce părea mai curând o moarte civilă. Din fericire, spuse, „Abominabilul Om de la Nouă" o citise când era deja gata pagina editorială şi i s a părut ceva inacceptabil. Fără să se consulte cu nimeni, a tăiat o cu o linie de sus în jos cu creionul lui de Torquemada. Când am aflat azi de dimineaţă, am dat ordin să se trimită o notă de protest la Interne. Era de datoria mea, dar, între noi fie vorba, pot să vă spun că mă bucur tare mult de samavolnicia cen¬zorului. Prin urmare, nu era dispus să mi accepte să renunţ la articolele mele. Vă rog din suflet, mi a zis. Nu părăsiţi vaporul în largul mării. Şi a încheiat princiar: Ne au mai rămas încă multe de vorbit despre muzică.

L am văzut atât de hotărât, că nu m am încumetat să agravez diferendul cu un argument la întâmplare. Adevărul e că, de fapt, nici atunci nu găseam un motiv care să merite să las totul baltă şi m am îngrozit la ideea de a accepta şi de data aceea, însă numai ca să câştig timp. Am fost nevoit să fac mari eforturi spre a nu mi se vedea emoţia necuviincioasă ce mi aducea lacrimi în ochi. Şi, încă o dată, ca întot¬deauna, am rămas înţeleşi ca de atâtea ori după atâta amar de ani.

În săptămâna care a urmat, pradă unei stări mai degrabă de năuceală decât de bucurie, m am dus la crescătorie să iau pisica dăruită de tipografi. Nu mă împac deloc cu animalele, tot aşa cum nu mă împac cu copiii până nu încep să vorbească. Mi se pare că au sufletul mut. Nu le urăsc, dar nu le pot suferi, fiindcă n am învăţat să mă înţeleg cu ele. Mi se pare împotriva firii ca un bărbat să se simtă mai bine cu câinele său decât cu soţia, să l deprindă să mănânce sau să rabde de foame la orele lui, să i răspundă la întrebări şi să i împărtăşească necazurile. Dar să nu mă duc să mi iau pisica tipografilor ar fi însemnat să i jignesc. Pe deasupra, era un superb exemplar de angora, cu blana trandafirie şi mătăsoasă şi ochi luminoşi, ale cărui mieunături păreau să fie aproape cuvinte. Mi l au dat într un coş de răchită împreună cu pedigriul şi manualul de instrucţiuni, asemenea celui pentru asamblat biciclete.

O patrulă militară verifica identitatea trecă¬torilor înainte de a i autoriza să treacă prin parcul San Nicolás. Nu văzusem niciodată aşa ceva şi nici nu mi puteam imagina nimic mai descurajant ca simptom al bătrâneţii mele. Era o patrulă de patru, sub comanda unui ofiţer aproape adolescent. Soldaţii erau oameni de pe podişurile înalte ale ţării, aspri şi tăcuţi, mirosind a staul. Ofiţerul, cu obrajii rumeni ai andinilor ajunşi la ţărmul mării, îi veri¬fica pe toţi. După ce mi a cercetat buletinul de iden¬titate şi legitimaţia de ziarist, m a întrebat ce aveam în coş. O pisică, i am zis. El a vrut s o vadă. Am desfăcut coşul cu mare băgare de seamă, de teamă să nu scape, dar un soldat a vrut să vadă dacă nu mai era ceva pe fundul coşului, iar pisica l a zgâriat. Ofiţerul a intervenit: E o minunăţie de Angora, a spus. A mângâiat o murmurând ceva şi pisica n a sărit la el, dar nici nu i a dat atenţie. Câţi ani are? m a întrebat. Nu ştiu, i am răspuns, am primit o chiar acum în dar. Vă întreb pentru că se vede că i foarte bătrână, zece ani, poate. Am vrut să l întreb cum de ştia şi încă multe altele, însă în ciuda bunelor sale maniere şi a vorbirii alese nu mă simţeam în apele mele să stau la taifas cu el. Mi se pare că i o pisică părăsită care a trecut prin multe, a zis. Ţineţi minte, nu o faceţi să se dea după dumneavoastră, ci, dimpotrivă, daţi vă dumneavoastră după ea, până îi câştigaţi încrederea. Închise capacul coşului şi mă întrebă: Cu ce vă ocupaţi? Sunt ziarist. De când? De un secol, i am răspuns. Nu mă îndoiesc, a zis el. Mi a strâns mâna şi şi a luat la revedere cu nişte cuvinte care puteau fi în acelaşi timp şi un sfat bun, şi o ameninţare:

— Fiţi cu mare băgare de seamă!

La prânz am închis telefonul ca să mă refugiez în muzică ascultând un program excepţional: Rapsodia pentru clarinet şi orchestră de Wagner, cea pentru saxofon de Debussy şi Cvintetul pentru corzi de Bruckner, adevărată oază edenică în cata¬clismul operei lui. Şi, pe neaşteptate, m am pomenit învăluit în întunericul camerei. Am simţit cum se strecoară sub masă ceva care nu mi s a părut un trup viu, ci o prezenţă supranaturală ce mi s a frecat de picioare, şi am sărit în sus, ţipând. Era pisica, plimbându şi frumoasa coadă stufoasă, cu lentoarea i mis¬terioasă şi stirpea i mitică, şi n am putut să nu mă înfior la gândul că eram singur în casă cu o fiinţă vie ce nu era omenească.

Se auziră cele şapte bătăi ale ceasului catedralei, pe cerul trandafiriu licărea o stea singuratică şi limpede, un vapor slobozi un adio nemângâiat, şi am simţit în gât nodul gordian al tuturor iubirilor care ar fi putut exista şi n au existat. N am mai suportat. Am ridicat receptorul cu sufletul la gură, am făcut cele patru numere foarte încet, ca să nu greşesc, şi la al treilea apel i am recunoscut vocea. Ei bine, dragă, i am spus, cu un oftat de uşurare: Iartă mă pentru năbădăile de azi dimineaţă. Ea, liniştită: Nu ţi face griji, îţi aşteptam telefonul. I am precizat: Vreau ca fata să mă aştepte cum a adus o Domnul pe lume, fără sulimeneli pe faţă. Râsul îi gâlgâia în gât: Cum spui tu, zise, dar aşa n o să ai plăcerea s o dezbraci în pielea goală scoţându i tot ce are pe ea, cum îi încântă pe bătrâni, nu ştiu de ce. Eu însă ştiu, i am răspuns. Pentru că devin pe zi ce trece mai bătrâni. Ea încuviinţă:

— Prea bine, zise, atunci diseară la zece fix, înainte de a se răci peştele fript.