Dacina
Dan: Interviu cu pianista Maira Liliestedt
„Muzica
este o parte din fiinţa mea”
„Dacă
m-aş aşeza acum la pian, aş umple restaurantul de lume!“ a spus Maira în
faţa palatului Lloyd din Timişoara, în timp ce ochii prelungi, ca zborul
rândunelelor, urmăreau jocul fiicei ei, printre porumbei. Maira purta pantaloni
albi, cu manşeta deasupra genunchiului, iar bluza de mătase înflorea cu roşu de
mac lumina ce atârna pe crengile începutului de iunie, 2014. O reîntâlnesc pe
Maira după doi ani, în aceste pagini şi-i privesc din nou mâinile ce poartă
condurul delicat, pierdut de sunete, pe cea din urmă treaptă a unui castel
muzical.
Dacina
DAN: „Muzica
este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare” (Nichita
Stănescu). Ce înseamnă muzica pentru prof. univ. dr. Maira Liliestedt?
Maira
LILIESTEDT: Muzica
este o parte din fiinţa mea. Simt că ceva, din propriul meu echilibru, e
puternic afectat dacă nu pot studia şi preda la pian. Muzica nu este o profesie
pentru mine, ci o necesitate. Dacă ceea ce am afirmat pare poetic, nu aceasta a
fost intenţia mea. Este un adevăr pe care l-am simţit acut, dureros, atunci
când am fost forţată să fiu departe de muzică şi un adevăr, incredibil de
pozitiv, în momentele de vârf ale vieţii mele.
Dacina
DAN: Ca
pianistă, aduci bucurie şi înălţare sufletească spectatorilor din sălile de
concert. Ai obţinut titlul de doctor înainte de 30 de ani, eşti profesor
universitar în S.U.A., la University of Mount Union, ai o familie care e mereu
alături de tine. Între atâtea realizări (chiar te rog să detaliezi ) e loc şi
pentru deziluzii?
Maira
LILIESTEDT: Mulţumesc.
Am obţinut titlul de doctor la 27 de ani şi a fost o realizare importantă, nu
pentru faptul că am câştigat acest titlu, ci pentru orizontul larg de
cunoştinţe care mi s-a deschis. Titlul în sine, nu înseamnă mare lucru pentru
mine: sunt tot Maira, cu sau fără el. Dar am muncit mult ca să-l obţin şi sper
că am devenit un om mai capabil, mai bun, cu mai multă frumuseţe şi sensibilitate
interioară din cauza călătoriei acesteia pedagogice.
O calitate
şi, totodată, un dezavantaj al unei vieţi în muzică este faptul că muzica
trebuie să reflecte viaţa, în toate detaliile ei. Sunt perfecţionistă, dar ca
şi în viaţă, nu există perfecţiune în muzică. Aceasta înseamnă că orizonturile
sunt mereu deschise şi întotdeauna este loc de mai bine. Ca pianistă,
perfecţionismul meu se luptă puternic cu imposibilitatea de a atinge un ţel
perfect în interpretările mele. Acest paradox oferă numeroase eşecuri, dar şi
multă libertate în a reda viaţa până în cel mai mic (şi imperfect) detaliu al
ei.
Dacina
DAN: Ai
plecat din România, cu părinţii, la 14 ani, în 1992, după absolvirea a opt
clase la Liceul de Arte „ Sigismund Toduţă “ din Deva. Cum ţi s-a părut, la
acea vârstă, lumea de dincolo de ocean? Cât de diferită era, faţă de
România?
Maira
LILIESTEDT: Foarte
diferită, fireşte. Deşi îmi plăcea limba engleză şi o învăţasem conştiincios în
clasele V-VIII în România, dialectul folosit în America este oarecum diferit de
limba engleză britanică, predată la Deva. Aveam un vocabular englez relativ
bogat, dar în primele luni, mai ales la şcoală, mi-a fost foarte greu să leg
cuvintele unele cu altele, ca să formez un limbaj englez fluid. Schimbarea a
fost foarte dificilă: în primele săptămâni din clasa a IX-a în State, eram
disperată că nu înţelegeam textul din manualele de şcoală. Însă m-am adaptat
destul de repede; în câteva luni am reuşit să îmi pun vocabularul în funcţiune
şi să mă descurc destul de bine.
Multe alte
aspecte erau complet diferite faţă de cele ale vieţii din România. Sistemul
şcolar e şi el diferit: elevii se duc de la o clasă la alta în timpul şcolii—de
la chimie, alergi la sala de matematică, de acolo la istorie, etc., cu pauze de
doar trei minute între ore. Stresant! În plus, deşi toţi elevii şi profesorii
au făcut tot ce au putut ca să mă ajute să mă încadrez, liceul respectiv era
foarte mic, cu colective de elevi care se cunoşteau încă din grădiniţă. Eu
eram, de obicei, în plus: adică nimeni nu îşi aducea aminte să mă includă în
activităţile lor. În această situaţie, nu prea am reuşit să îmi găsesc prieteni
decât mai târziu, atunci când am ajuns la facultate, unde toţi studenţii încep
relaţiile sociale de la capăt, îşi croiesc noi prietenii pe baza intereselor
comune. La facultate am întâlnit-o pe prietena mea, Janelle, care mi-a rămas
una dintre prietenele cele mai apropiate şi partenera mea, la două piane, de 20
de ani.
Dacina
DAN: La ce
anume a trebuit să renunţi pentru a te încadra într-un alt stil de viaţă?
Maira
LILIESTEDT: Am
renunţat la prietenii din liceu, deşi nu a fost alegerea mea. Am încercat să
păstrez legătura cu câţiva prieteni din România şi, cu unii, am corespondat
mulţi ani, deşi nu ne-am mai văzut niciodată de când am plecat. Cu un fost
coleg, Virgil, am corespondat mai bine de 10 ani. Nu m-aş fi aşteptat la asta.
Corespondenţa aceasta a fost importantă pentru mine. Era un fir care mă lega de
o lume pe care o cunoşteam mult mai bine şi în acelaşi timp, faptul că locuiam într-o
altă ţară, îmi oferea posibilitatea să îmbogăţesc prieteniile cu cei din
România, prin aspectele noi de viaţă pe care le întâmpinam în America.
Dacina
DAN: Ai
revenit în România după 22 de ani, în 2014. Iar în 2015 ai fost membră în
juriul Concursului Internaţional „PIANO MODUS VIVENDI”, prima ediţie. Ai
susţinut recitaluri de pian în Deva. Cum ai regăsit ţara natală, după atâţia
ani petrecuţi în S.U.A.?
Maira
LILIESTEDT: De
multe ori mi-a fost dor de România, deşi locuiesc în S.U.A. de
aproape 25 de ani. Dar, am fost surprinsă cât de „acasă”,
într-adevăr „acasă”, m-am simţit în România, la întâia revenire în 2014.
A fost un moment aparte, în vara respectivă, când eram în vizită la nişte
prieteni : cânta o muzică românească la radio, terminasem o cină delicioasă,
tradiţional românească, eram înconjurată de oameni, nemaipomenit de calzi, care
mă cunoşteau de când eram copil şi mi-am dat, brusc, seama că mă simţeam mai
acasă în acel moment decât mă simţisem vreodată în ultimii 22 de ani. Am fost frapată.
Ştiam că mi-e, des, foarte dor de casă, dar am o viaţă minunată în America: e
ţara unde mi-am întâlnit soţul, mi-am născut fetiţa şi m-am realizat
profesional. Chiar nu mă aşteptam să mă simt atât de clar „acasă” într-un
moment, relativ comun, al unei vizite în România, după atâţia ani.
Dacina
DAN: Care
crezi că ar fi aportul şcolii de muzică româneşti la cariera ta şi cât de
diferită este şcoala de muzică din S.U.A. faţă de cea din România?
Maira
LILIESTEDT: Educaţia
muzicală pe care am primit-o în România mi-a oferit un început foarte trainic.
Am progresat tehnic foarte rapid sub îndrumarea ambiţioasă şi foarte pricepută
a d-nei profesoare Doina Ona. Am ajuns în S.U.A. cu mult mai multe cunoştinţe
muzicale decât cele ale multor tineri de vârsta mea. Însă şi sistemul de
educaţie muzicală în S.U.A. e foarte diferit faţă de cel din Romania. Aici nu
există şcoli de muzică şi toate studiile muzicale sunt în sistem de ore
particulare. În general, acest lucru înseamnă că multe familii nu îşi pot
permite să îşi trimită copiii la ore de muzică. În şcoli se predă muzica
generală, (cam o oră pe săptămână), şi din clasa a VI-a se începe de obicei
muzica de ansamblu, ori instrumentală ori vocală, în cor. Dar educaţia muzicală
intensă cu ore de pian, vioară, etc., plus teoria muzicii, în cadrul orarului
normal al unei şcoli de muzică este ceva ce nu există în S.U.A. Şi acest lucru
mi se pare foarte trist. Aici, societatea este mult mai fascinată de sportivi
celebri şi fiecare şcoală (şi la nivelul claselor inferioare, câteodată) are
echipe de baschet, baseball, fotbal american. Liceele mari au de multe ori şi
echipe de gimnastică, înot, volei, golf, etc.
Dacina
DAN: Eşti
muzician la prima generaţie. Cum ai ajuns la pian?
Maira
LILIESTEDT: Mama
cânta puţin la pian şi părinţii mei cumpăraseră o pianină când aveam doar trei
ani. Mama s-a gândit că ar fi interesant să învăţ şi eu, puţin, să cânt şi m-a
dat la şcoala de muzică. D-na prof. Ona se pare că a avut încredere în mine şi
a găsit un anumit potenţial muzical, pentru că m-a ajutat să fac progrese care
acum, după ani de zile de meserie, mi se par surprinzător de rapide. Dar dânsa
şi acum are asemenea rezultate, aproape cu fiecare elev al ei. Priceperea
pedagogică a acestei profesoare este fantastică. D-na Ona mi-a amintit un
episod din clasa I sau a II-a când mă pregătise pentru un concurs important.
Însă mama îi spusese să nu mă preseze prea tare şi să mă lase să fac şi eu ce
pot. Aşa că, nu i-a spus mamei că acesta era într-adevăr un concurs. Abia după
ce am cântat şi am câştigat premiul I, i-a spus mamei despre concurs şi a
adăugat “Uite, atât a putut!”
În Statele
Unite mi-a fost greu să mă adaptez la stilul diferit al noii mele profesoare de
pian. Era o doamnă mai în vârstă, care m-a pregătit într-un mod mult mai
relaxat. Nu am ştiut ce să fac, fiind obişnuită cu ritmul rapid al d-nei prof.
Ona şi dupa vreo doi ani în America, am început să mă îndoiesc că voi continua
cu pianul. Nu aveam nici un interes să studiez şi, bineînţeles că piesele nu
aveau să se perfecţioneze singure. Am fost foarte aproape de renunţa la pian.
Dar şi în momentul acela, când nu mai voiam să studiez şi mi se părea că nu am
nici un motiv pentru a continua, nu am reuşit să îmi imaginez viaţa fără pian.
Atunci am hotărât să continui. Şi, de data aceasta, a fost decizia mea, aşa că
am investit multă muncă, fiindcă eu alesesem ori să renunţ, ori să studiez
pianul, însă la modul serios. De atunci, dragostea mea pentru muzică a crescut
continuu. În afara iubirii pe care i-o port familiei şi prietenilor, muzica mă
face să mă simt mai plină de viaţă decât orice altceva.
Dacina
DAN: Gheorghe
Zamfir spunea odată că, naiul este instrumentul cu I mare. Pianul este, cu
adevărat, un instrument cu I mare, atât la propriu cât şi la figurat. Un
muzician este foarte ataşat de instrumentul său. Însă propriul pian nu poate fi
dus in sala de concerte. Cum e întâlnirea cu un pian străin?
Maira
LILIESTEDT: Dificilă!
Acesta e un dezavantaj clar al pianistului, faptul că nu poate niciodată să se
bazeze pe acelaşi instrument. Dar, uneori este şi un avantaj, pentru că în
unele săli de concert pianul de la faţa locului este absolut fantastic, cu
totul deosebit şi cu mult mai valoros decât cel de acasă. Asemenea întâlniri
sunt minunate, pentru că sunt piane care, cu adevărat, fac muzica să sune mai
sofisticat, mai cald, mai strălucitor. Dar şi în aceste cazuri, pianistul
trebuie întotdeauna să se adapteze la un instrument nou.
Dacina
DAN: A intra
în lumea muzicii clasice şi a fi pe scenă de tânără, necesită disciplină, multe
ore de studiu si dedicare. Te gândeşti vreodată că ai pierdut anumite lucruri
în copilărie şi adolescenţă, investind atât de mult timp şi energie în orele de
pian?
Maira
LILIESTEDT: Aceasta
este o întrebare dificilă. S-au facut multe studii ştiinţifice în ultimii ani
şi acestea prezintă beneficiile enorme ale educaţiei muzicale/pianistice asupra
sănătăţii, inteligenţei şi agilităţii creierului şi asupra capabilităţii unui
om de a gândi şi a simţi într-un mod complet aparte faţă de cei care nu au avut
studii muzicale. Beneficiile muzicii sunt documentate ştiinţific. Asta nu
înseamnă că nu mi-aş fi dorit să am mai mult timp liber când eram mică (sau şi
acum!); dar nu regret orele de studiu. Mi-au dat, unele din momentele cele mai
frumoase din viaţa mea. Sunt însă sigură că, numai studii muzicale, de o
intensitate care începe să înlocuiască trăiri necesare omului din viaţa de zi
cu zi, nu sunt un lucru bun. Muzica este modul cel mai universal uman de a
comunica. Cei care văd numai clapele unui pian nu vor avea trăiri, destul de
semnificative, (pozitive sau negative), care să inspire interpretări muzicale
profunde.
Dacina
DAN: Eşti
apreciată pentru tehnica impecabilă. Mişcarea mâinilor este atât de graţioasă,
încât e ea însăşi un spectacol. Cum poţi stabili echilibrul dintre tehnică şi
lirismul muzicii, dintre precizie şi pasiune?
Maira
LILIESTEDT: Tehnica
mea nu este nici pe departe impecabilă! Dar mă străduiesc şi, în general,
reuşesc să stăpânesc şi piese foarte dificile. Echilibrul despre care vorbeşti
este într-adevăr aproape imposibil de stabilit, deşi este extrem de important.
Îţi dau un exemplu: muzica lui Rachmaninov este muzica mea preferată. Simt că
este o reprezentare foarte fidelă a interiorului meu, ca om. Dar această muzică
este şi foarte dificilă tehnic. Şi acum, piesele lui Rachmaninov, îmi prezintă
cele mai mari obstacole pentru că dacă investesc prea mult suflet în
interpretarea pieselor, atunci pot pierde controlul asupra elementelor tehnice,
dar totodată, puterea sentimentelor transmise în aceste piese este cu mult mai
importantă decât elementele tehnice (necesare totuşi pentru transmiterea acelor
sentimente!)
Dacina
DAN: Fiecare
artist are un anumit mod de a aborda relaţia cu muzica şi cu publicul. Am
observat că ai o strălucire aparte atunci când interpretezi. De unde vine
această „lumină”?
Maira
LILIESTEDT: Iubesc
muzica din suflet şi cred că este singurul mod de a comunica într-o limbă
universală până şi cele mai nuanţate trăiri omeneşti. Probabil că „lumina” de
care vorbeşti provine dintr-un adevăr, exprimat cel mai bine de compozitorul
Carl Nielsen: „Muzica este viaţă şi, asemenea vieţii, imposibil de înăbuşit.”
Dacina
DAN: Se
spune că, învăţând pe alţii, te perfecţionezi pe tine insăţi. Mama ta este o
distinsă profesoară de chimie, cu un har pedagogic deosebit. În ce măsură te-a
influenţat acest lucru în alegerea unei cariere didactice? Ce satisfacţii ţi-a
adus faptul că eşti „modelator “ de talente?
Maira
LILIESTEDT: Ţin
minte cât de respectată era mama ca profesoară. Am multe amintiri din vremea
când mă jucam acasă, în timp ce mama preda ore suplimentare de chimie, pentru a
pregăti generaţii de elevi pentru admitere la facultate. Mama părea întotdeauna
sigură pe sine, profesională, extrem de capabilă, exigentă, dar dreaptă, cu un
dar aparte de a obţine rezultate deosebite de la elevii ei, cerând mult elevilor,
dar sprijinind progresul lor la fiecare pas. E cert că influenţa ei asupra mea
a fost uriaşă . Poate că mi-a plăcut şi faptul că aş putea da ordine ca
profesor (mi-a plăcut întotdeauna să fiu eu cea care face regulile. Dar, în mod
serios, stima şi rezultatele, dar şi felul elegant şi profesional cum se
îmbrăca şi se purta mama, au avut o influenţă foarte mare asupra mea.
Pedagogia
mi-a adus multe satisfacţii. Îmi place în special să lucrez cu tineri la
facultate. Vârsta aceasta specială, între 18 şi 22 ani, este incredibil de
importantă în procesul de maturizare al unui om şi simt că e un privilegiu că
pot avea un rol în acest proces de formare al studenţilor mei. Da, predau
muzica. Dar cel mai important pentru mine, e faptul că pot încerca să ghidez procesul
de maturizare, într-o direcţie pozitivă, în timpul acestor ani, atât de
importanţi, din viaţa studenţilor mei şi, mai mult, că reuşesc să ghidez acest
proces printr-o lentilă muzicală, care mi se pare cea mai pură reflexie a
experienţei umane.
Dacina
DAN: Cum
percepi diferenţele între a cânta alături de o orchestră, într-un concert mare,
a face muzică de cameră sau a avea recitaluri solo? Ce variantă ar fi mai
aproape de suflet?
Maira
LILIESTEDT: Aceste
experienţe au fiecare frumuseţile lor, dar într-adevăr, sunt diferenţe. În
cazul unui recital solo, eu sunt complet responsabilă pentru muzica
interpretată, deci pregătirea tehnică şi muzicală, interpretarea pe scenă şi
comunicarea mesajului sunt absolut toate responsabilitatea mea. E un mare risc,
mai ales că, tradiţional, pianiştii interpretează piesele memorate, fără
partitură. Şi este o responsabilitate enormă, pentru că este doar datoria mea
să pot comunica auditoriului conţinutul, uneori extrem de complicat şi
psihologic şi muzical, al unei piese. Dar totodată este şi o mare bucurie,
pentru că îmi place să pot forma şi sculpta interpretarea unei piese, aşa cum
cred eu că este mai frumos sau mai comunicativ, fără să fiu nevoită să fac
compromisuri din cauza părerii altor muzicieni.
Muzica de
cameră şi, într-o anumită măsură (mai mică), un concert cu orchestra, impune o
colaborare strânsă cu alţi interpreţi. Aceasta duce la nevoia de a face
compromisuri între felul în care aş interpreta eu un pasaj şi felul în care ar
interpreta alţii, din grup, acelaşi pasaj. Nu vreau să folosesc cuvântul
„compromis” numai într-un sens negativ. Este şi greu, bineînţeles, mai ales
când toţi cei din grup sunt convinşi că au răspunsul cel mai bun şi atunci,
pentru reuşita grupului, fiecare membru trebuie să accepte o interpretare,
puţin altfel, decât ar vrea. Dar aceste momente de „compromis” pot duce şi la
multe descoperiri minunate. Discuţiile acestea (câteodată verbale, alteori pur
muzicale, prin care ne ascultăm unii pe alţii şi înţelegem intenţia
interpretativă a celorlalţi), discutiile acestea, deci, dau naştere unor idei
cu totul noi, fascinante, care ne îmbogăţesc propria comoară muzicală, şi pe
care le putem aplica şi la muzica solo, în viitor.
Îmi plac
toate aceste feluri de a face muzică. Des, ţin foarte mult la interpretarea mea
pentru o anumită piesă şi din acest motiv, îmi place foarte mult să cânt solo.
Totuşi, îmi place şi/nu numai, „convorbirea” muzicală într-un grup de muzică de
cameră, ci şi prieteniile care se pot forma, continua, sau aprofunda prin această
muncă de suflet împreună. Mă atrage muzica pentru pian şi orchestră, cel mai
mult. Repertoriul romantic pentru pian şi orchestră (concertele de Rachmaninov,
Chopin, Liszt, Mendelssohn, Saint-Saens, de exemplu), sunt unele dintre piesele
mele preferate. Compozitorii romantici ai secolului al nouăsprezecelea, au
scris piese masive ( măreţe) şi din punct de vedere structural şi din
punct de vedere al puterii afective, iar asemenea ţeluri înalte mă captivează.
Dar realizarea unei asemenea piese, cu orchestra, e deseori puţin
decepţionantă, pentru că timpul petrecut de pianist împreuna cu orchestra e, în
general, foarte scurt şi nu permite dezvoltarea unei interpretări comune,
profunde, ci e des folosit doar pentru detalii practice: „ce tempo luăm în
partea a doua?,” „ai de gând să eziţi la revenirea melodiei acesteia?,” etc.
Toate aceste
experienţe muzicale, au farmecul lor şi semnificaţia lor anume. Nu există un
mod „perfect” de a exprima trăirile, visurile şi sentimentele omeneşti pe
clapele unui pian. Dar, pentru mine, această „imperfecţiune” este una din
minunatele calităţi ale muzicii: reuşeşte, cu cea mai mare „perfecţiune”, să
exprime faptul că noi, oamenii, cu toate sentimentele şi ţelurile noastre,
suntem „imperfecţi”!
Dacina
DAN: „O
femeie trebuie să aibă clasă şi să-ţi taie respiraţia” (Coco Chanel).
Eşti elegantă, frumoasă, plină de nobleţe. Cât de important este stilul pentru
tine şi care ar fi legătura lui cu muzica?
Maira
LILIESTEDT: Mulţumesc
pentru complimente. Stilul e foarte important, pentru că oamenii sunt fiinţe
vizuale, care percep şi îşi formează multe opinii de la prima vedere. Deci,
dacă impresia vizuală este plăcută şi în plus, potrivită mesajului pe care vrei
să îl exprimi, ai mult mai multe şanse să fii auzit şi înţeles. Întotdeauna
aleg rochiile de concert cu mare grijă. E minunat să fii femeie şi să ai
prilejul să achiziţionezi şi apoi să porţi un anumit număr de rochii foarte
elegante şi eu, ca pianistă, sunt răsfăţată de aceste ocazii numeroase care
necesită rochii splendide.
Vă dau un
exemplu: anul trecut, am dat o serie de concerte cu două programe diferite de
recital. Toată seria s-a numit, în italiană, „con passione.” Primul program de
recital l-am intitulat „Passionate rose” (Trandafiriu pasionat) şi al doilea,
„Passionate crimson” (Purpuriu pasionat”). „Passionate rose” a inclus o muzică
nostalgică, sau delicată, cu umor, („trandafirie” şi, cu un anumit fel de
zâmbet pe buze), ca de exemplu, Sonata Nr. 50 în Do Major de Haydn şi
melancolicul tango „Cafe 1930” al lui Astor Piazzolla.
Programul
„Passionate crimson” a inclus piese impulsive, directe, emoţionante, câteodată
aproape „sângerând” de durere şi pasiune. Am interpretat Sonata Appassionata
Op. 57 de Beethoven, al cărei nume nu cere nici o explicaţie şi Sonata Nr. 6 de
Prokofiev, scrisă pentru a comunica groaza, speranţa, ura si frumuseţea
sufletească a omenirii, în mlaştina psihologică al celui de-al doilea război
mondial.
Revenind la
stil, pentru „Passionate rose”, am purtat o rochie de mătase de un roz
trandafiriu aprins, iar pentru „Passionate crimson”, am folosit o strălucitoare
rochie de un roşu adânc, cu nenumărate puncte sclipitoare. Iesind pe scenă,
într-o asemenea rochie, pianista îşi poate asigura atenţia publicului de la
început şi acesta este un mare avantaj, pentru că atunci poate comunica
intenţia compozitorului, cu mai mult succes şi conţinutul preţios al fiecărei
piese.
Dacina
DAN: Ai
abordat compoziţiile unor mari muzicieni, Beethoven, Bach, Rachmaninov, Chopin,
Liszt, Prokofiev, dar şi compoziţiile lui George Enescu. Făcând abstracţie de
subiectivismul nostru, ca români, compoziţiile lui Enescu sunt percepute
uneori, ca fiind mai greu accesibile. Care e reacţia audienţei din S.U.A. în
faţa muzicii enesciene?
Maira
LILIESTEDT: Îmi
pare rău, dar nu prea pot răspunde. Am cântat, destul de puţin, din repertoriul
marelui compozitor român.
Dacina
DAN: Pe
afişul recitalurilor tale, am observat că menţionezi „Born in Romania“. România
e ţara unor „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Abia-nţelese, pline
de-nţelesuri“. România e ţara legendei meşterului Manole: creaţia
înseamnă sacrificiu. Ce a sacrificat Maira Liliestedt pentru a reuşi în cariera
muzicală?
Maira
LILIESTEDT: Nu
ştiu dacă e vorba de sacrificiu propriu-zis. E multă muncă, e drept. Dar pe
măsură ce am crescut, m-am maturizat şi am ales călătoria asta muzicală eu
însămi, nu pentru că m-ar fi îmboldit altcineva. Pe măsură ce am crescut, vreau
să spun, că munca a devenit ceva al meu, ceva ce preţuiesc chiar şi
atunci când e greu, sau neplăcut, pentru că ştiu că rezultatele şi ţelurile
muncii acesteia sunt minunate.
Dacă vorbim
de sacrificiu, ca un schimb de activităţi, atunci poate că am sacrificat mult.
În copilărie, orele de studiu la pian, le-aş fi putut petrece la joacă. Când
eram tânără, în liceu, aici, în America, orele din faţa pianului poate aş fi
putut să le petrec la televizor, sau citind, sau scriind, sau făcând activităţi
fără importanţă. Ca studentă, poate aş fi putut petrece orele acelea la pian cu
prieteni, sau familie, sau pur şi simplu relaxându-mă. Ca adult, aş putea
petrece orele acestea dedicate studiului la pian, cu familia, sau visând, sau
relaxându-mă, sau făcând miile de treburi comune ale vieţii de toate zilele.
Dar… dacă aş
fi petrecut orele acelea departe de pian… poate nu aş fi devenit un copil
inteligent, sensibil, cu capacitatea de a înţelege lumea într-un mod, mai uman,
mai târziu. Poate nu aş fi găsit în liceu un ţel profesional artistic cu totul
al meu, un ţel care mi-a îndrumat viaţa într-un sens puternic pozitiv. Poate că
nu aş fi avut marea ocazie, ca studentă, să lucrez cu profesori fenomenali,
pianişti de renume, pedagogi întruchipaţi şi oameni, în cel mai frumos sens al
cuvântului. Şi desigur, ca adult, nu aş fi avut o pasiune care mă face să mă
simt mai împlinită decât orice altceva, exceptând dragostea pe care o port
familiei mele, familia fiind intotdeauna pe primul loc. Deci, nu cred că e
vorba de sacrificiu, ci de alegeri. Şi alegerile, pe care am fost îndrumată să
le fac, sau pe care le-am făcut eu însămi, mi-au adus un dar de nedescris:
limba universală pe care o iubesc cel mai mult: muzica pianistică.
Dacina
DAN: Ai o
fiică minunată care vorbeşte limba română. Nichita Stănescu spunea „Limba
română este patria mea!“. Cum ai defini limba română ?
Maira
LILIESTEDT: Nu
aş putea defini limba română. Ceea ce ştiu este că, deşi vorbesc, cu mult mai
multă usurinţă limba engleză decât româna şi acum, îmi face, mult mai multă
plăcere, să citesc în limba română. E ceva în sânge, în naştere, creştere, în
obiceiuri şi tradiţie şi, toate acestea, nu mă pot părăsi. Şi încerc, din
răsputeri, să îi comunic tezaurul acesta şi fetiţei mele.
Dacina
DAN: Pentru
a învinge într-un spaţiu nou, necunoscut, e nevoie de multă forţă. E muzica un
„izvor” de forţă în această lume mercantilă?
Maira
LILIESTEDT: Muzica
este altceva pentru fiecare. Formează un mănunchi, alcătuit din multe elemente,
unele pe care anumiţi muzicieni le au în comun, altele care sunt diferite de la
o persoană la alta. În mănunchiul meu, muzica reprezintă pasiune, repaus,
minune, aventură, triumf, împliniri, dragoste, durere…de fapt, o colecţie
completă de sentimente şi trăiri umane. Pentru că, aceasta e calitatea cea mai
preţioasă a muzicii: ea poate reprezenta în toate nuanţele ei, viaţa: „Muzica e
viaţa şi, ca ea, imposibil de înăbuşit.” – Carl Nielsen!
Dacina
DAN: Îţi
multumesc pentru sensibilitatea şi sinceritatea răspunsului. Eşti un ambasador
al muzicii de care sunt mândră!
——————————————————
Maira Liliestedt (Maira Balacon),
născută la 23 ianuarie 1978 la Deva, România. Profesor universitar dr. la
University of Mount Union din S.U.A.
A consemnat,
Dacina DAN
Timişoara
1 august 2016
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu